M. M. (un poem de Mariana Marin)

Fotografia a fost preluată de aici.









Liniile de la palma mea stângă
seamănă uimitor cu cele din mâna mea dreaptă.
Nu ştiu ce înseamnă pentru chiromanţi asta.
E ca şi cum aş fi venit pe lume în rugăciune.

("Vama Literară", nov. 2009, p. 118)

Mihai Caragiu: "Despre raţiune şi limitele ei în lumina gnoseologiei creştine"

Pledând pentru un umanism teocentric, un umanism creştin prin excelenţă, Jacques Maritain remarcă: „Nu prin accident, ci printr-un efect strict necesar, înscris în natura lucrurilor, orice experienţă absolută a ateismului, dacă ea e condusă în mod conştient şi riguros, provoacă în cele din urmă o disoluţie psihică“. Jean Ladrière identifică limitele raţionalităţii ştiinţifice îngrădite de scientism în caracterul operatoriu şi cel local. Începând cu neopozitivismul s-a exercitat constant tendinţa de identificare a veridicităţii cu verificabilitatea, a adevărului cu mijlocul de verificare a lui. În filosofie, Gadamer a văzut izvorul hermeneuticii (ştiinţă a comprehensiunii, a înţelegerii) în „acea rezistenţă opusă, chiar în interiorul ştiinţei moderne, pretenţiei la universalitate a metodologiei ştiinţifice“. Filosoful se referă totodată la experienţa de adevăr care depăşeşte domeniul supus controlului metodologiei ştiinţifice. Există adevăruri care nu se lasă cunoscute şi verificate prin mijloacele metodice ale ştiinţei.

Gnoseologia creştin-ortodoxă se raportează la un corelat ontologic constituit de raţiunile dumnezeieşti prezente în creaţie. Acestea nu se confundă cu obiectul percepţiei imediate şi nici cu reţeaua de conexiuni fizice care impun formalizările din ştiinţă, obţinute din metoda izolării domeniului. Raţiunea dumnezeiască este, mai degrabă, o reţea infinită de rezonanţe în interiorul căreia se stabilesc şi legături ascunse sau nevăzute între diferitele zone şi straturi ale existenţei în totalitatea sa. Astfel, în spirit patristic, putem crede că numai o facultate de cunoaştere mai presus de raţiune ar fi aptă să integreze multitudinea cunoaşterilor parţiale într-o vedere de ansamblu care să fie o „icoană“ a Raţiunii dumnezeieşti. Perfecţionarea instrumentelor de cunoaştere nu e suficientă dacă nu se petrece simultan cu modificarea întregii paradigme gnoseologice prin schimbarea (metanoia) subiectului însuşi. Această transformare este dată de recuperarea condiţiei liturgice, după cum arată Alexei Nesteruk: „Conflictul dintre teologie şi ştiinţă poate fi depăşit dacă ambele sunt repuse într-o proprie legătură cu dimensiunea euharistică, înţeleasă în termeni cosmici ca ofrandă de creaţie către Dumnezeu, prin artă, ştiinţă şi tehnologie. Activitatea ştiinţifică poate fi văzută ca o lucrare liturgică cosmică“.

În acest sens, pledăm pentru întâlnirea dintre hermeneutica creştină şi ştiinţă, în sensul preconizat de Gadamer: „Hermeneutica descoperă în interiorul ştiinţei condiţiile adevărului prin reflecţia hermeneutică, condiţie ce nu se află din logica cercetării, ci îi precedă“.

Potrivit părintelui George Metallinos, nimic nu exclude coexistenţa credinţei şi ştiinţei în condiţia în care nici credinţa nu este o metafizică scolasticizată imaginară, şi nici ştiinţa nu îşi falsifică caracterul pozitiv prin adoptarea unei dimensiuni metafizice. Cum smerenia este una dintre cele mai mari virtuţi duhovniceşti, este firesc să ne întrebăm dacă nu cumva în lumea ştiinţelor asistăm la emergenţa unor paradigme smeritoare (care, printre altele, temperează triumfalismul „iluminist“).

Există o serie de dezvoltări care conferă un anumit sens smeritor-apofatic ştiinţelor fizice. Să ne gândim la mecanica cuantică, în speţă principiul de nedeterminare sau, mai nou, la întreaga arie de cercetare dezvoltată în jurul ideilor de non-localitatate, „entanglement“, inegalităţile lui Bell, stările Greenberger-Horne-Zeilinger (inducând un „holism“ la nivel cuantic) etc. Einstein însuşi, de pe poziţia determinismului clasic, e intrigat de această „cenzură transcendentală“ constituită din „ciudăţenii“ nedeterminist-probabilistice, de faptul că nu putem decât asocia probabilităţi variilor rezultate posibile ale experimentelor cuantice, şi protestează: „Dumnezeu nu joacă zaruri!“. La care Bohr răspunde: „Nu-i poţi spune lui Dumnezeu ce să facă!“. Iată un act de smerenie! Astăzi interpretarea Bohr a mecanicii cuantice este, de facto, paradigma interpretativă fundamentală în acest domeniu ştiinţific.

În lumea matematicii, formalismul radical al lui Hilbert, a cărui intenţie era o axiomatizare completă a matematicii, a căpătat o ajustare smeritoare în teorema de incompletitudine a lui Gödel. „Prima teoremă“ a lui Gödel afirmă, în esenţă, că în orice sistem matematic consistent, recursiv axiomatizabil şi suficient de complex ca să încorporeze numerele întregi, există propoziţii corect formulate care sunt adevărate, care însă nu pot fi demonstrate formal în cadrul sistemului. A doua teoremă a lui Gödel vizează imposibilitatea demonstrării consistenţei unui asemenea sistem în cadrul formalismului propriu. Limita structurală este inerentă gândirii formale.

În 1970, Yuri Matijasevic a rezolvat „problema numărul 10“ a lui Hilbert, care, pe scurt, cerea o procedură în stare să rezolve ecuaţiile în numere întregi într-un număr finit de paşi. Matijasevic a demonstrat că un algoritm universal aplicabil tuturor acestor ecuaţii nu există! Există astăzi o abundenţă de rezultate de non-decidabilitate, non-definabilitate etc., în matematică.

La începutul secolului al XX-lea, matematicieni de marcă din Şcoala Rusă, precum Dimitri Egorov (preşedinte al Societăţii de Matematică moscovite, alungat şi întemniţat pe motivul de a fi reacţionar şi om al Bisericii), şi Nikolai Luzin (o figură importantă în analiza matematică şi teoria descriptivă a mulţimilor, şi el denunţat ca „duşman“ de regimul sovietic), au împletit creativ lucrarea matematică cu o reflecţie mistică isihastă - cu rezultate foarte importante în direcţia fundamentării Matematicilor moderne.

Un demers de temperare a triumfalismului scientist îl constituie, de asemeni, cel iniţiat de savantul M. P. Schützenberger (1920-1996). El a adus critici solide, fundamentate matematic, clişeelor neo-darwiniste (vezi articolul „Inteligenţă artificială, neo-darwinism şi principiul antropic“).

Există, de fapt, o reală posibilitate ca „dezvoltări smeritoare“ (practic, „teoreme de incompletitudine“ specifice domeniului respectiv) să apară în orice arie ştiintifică, mai devreme sau mai târziu. Nu vom privi aceste „dezvoltări smeritoare“ cu o satisfacţie vanitoasă, ca pe nişte „lovituri“ umilitoare/minimalizatoare aplicate ştiinţelor, ci cu o smerită bucurie lăuntrică de neexprimat prin cuvinte, căci suntem martori ai Lucrării lui Dumnezeu, chiar şi pe cele mai „ocolite“ căi. Astfel, aceste „teoreme de incompletitudine“ constituie creşteri, şi nu diminuări sau minimalizări, pentru respectivele ştiinţe.

Mihai Caragiu
Ohio Northern University

(Sursa: Cotidianul "Lumina", 4 Octombrie 2009)

Ştefan-Trăuşan-Matu: "Ştiinţa şi religia: confruntare sau dialog?"

În ultimele două-trei sute de ani s-a impus un clişeu care afirmă necesitatea separării între ştiinţă şi religie. Mai mult, adesea ştiinţa este pusă la loc de frunte, iar religia este condamnată, negându-i-se vehement, cu o intoleranţă "inversată", dreptul de a fi, măcar şi ca alternativă. Se spune extrem de des că ştiinţa nu are nevoie de religie, că absolut toate fenomenele sunt sau vor fi explicate doar prin ştiinţă, fără a face apel la "ipoteza" existenţei lui Dumnezeu.

Ce nu se spune însă de foarte multe ori este că există multe limite ale ştiinţei, uneori demonstrate chiar ştiinţific ca fiind de netrecut (asupra acestui subiect mai multe detalii pot fi găsite în volumul colectiv "Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă" apărut anul trecut la Editura Basilica a Patriarhiei Române, pp.105-112). Pot menţiona aici mai multe astfel de exemple, dar am să mă limitez doar la domeniul meu de competenţă, spunând că, deşi mulţi probabil cred că se pot rezolva orice probleme cu calculatoarele pe care toţi le avem azi, este demonstrat matematic că numărul problemelor care pot fi rezolvate cu ele este cu foarte mult mai mic decât cel al tuturor problemelor existente.

Chiar când nu există nişte limite evidente, demonstrate ştiinţific, savanţii se lovesc curent de o altă problemă, cea a complexităţii. Este adevărat că toţi beneficiem zilnic de foloasele evidente ale tehnologiei, care sunt bazate pe rezultatele cercetărilor şi teoriilor ştiinţifice. Este însă la fel de adevărat că multe pronosticuri de acum câteva zeci de ani sunt astăzi considerate ca fiind cu mult mai departe de momentul realizării decât atunci. De exemplu, unii propuneau teorii matematice pentru explicarea tuturor fenomenelor sociale, chiar a istoriei. Iată însă ce scrie de curând Noam Chomsky, unul din savanţii datorită cărora avem atâtea beneficii de pe urma calculatoarelor: "Motivul pentru care fizica poate atinge aşa o adâncime este că se restrânge la lucruri extrem de simple, abstractizând complexitatea lumii. De îndată ce un atom devine prea complicat, de exemplu, heliul, ei predau ştafeta chimiştilor. Când problema devine prea complicată pentru chimişti, ei o predau biologilor. Biologii o predau des sociologilor şi ei o pasează istoricilor".

Pe de altă parte, ştiinţa este bazată pe ipoteze, pe presupuneri. Charles Townes, unul din inventatorii laserului şi laureat al Premiului Nobel pentru fizică, spunea la cea mai importantă conferinţă internaţională în domeniul dialogului ştiinţă-religie: "Multă lume nu îşi dă seama că ştiinţa implică fundamental asumpţii şi credinţe. Asumăm că legile fizicii sunt constante şi avem credinţă în acest fapt, dar nu s-ar putea ele schimba brusc? Şi dacă nu, de ce nu?"

În plus, foarte mulţi oameni de ştiinţă au fost profund religioşi, lucru de multe ori ignorat sau chiar ascuns. Este cazul, de exemplu, al lui Einstein şi Newton, ca să dau doar două nume, cunoscute de toată lumea. Mulţi savanţi pot confirma că, pe măsură ce cercetezi mai mult, cu atât îţi dai seama că ştii mai puţin.

Pe de altă parte, experienţa arată că eliminarea religiei din viaţa socială nu face decât să facă loc unor înlocuitori cum ar fi cultul dictatorilor în comunism (cum remarca şi Mircea Eliade în "Mitul eternei reîntoarceri") sau divinizarea unor substitute materiale finite cum ar fi alcoolul, drogurile etc., care duc la patimi, cum scria Părintele Stăniloae.

Cele spuse mai sus trebuie să ne facă să fim foarte atenţi la afirmaţiile referitoare la atotputernicia ştiinţei. În nici un caz ştiinţa nu a demonstrat că religia este falsă. Din contra, multe rezultate ştiinţifice din ultimii o sută de ani au ridicat foarte multe semne de întrebare. Bineînţeles, nu trebuie să cădem în latura cealaltă, a ignorării lucrurilor bune aduse de ştiinţă şi, ca să dau doar un exemplu, amintesc rezultatele folosite în medicină pentru alinarea suferinţelor şi prelungirea vieţii.

Poziţia pe care o consider normală nu este în nici un caz cea de confruntare, de întrecere, ci cea de pe care se deschide un dialog între ştiinţă şi religie. Mai mult, văd acest dialog la fel ca dialogul între doi îndrăgostiţi, în care fiecare vrea să afle cât mai multe despre universul celuilalt şi să împărtăşească cât mai multe.

Prof. univ. dr. ing. Ştefan Trăuşan-Matu
Facultatea de Automatică şi Calculatoare
Universitatea "Politehnica" Bucureşti

(articol apărut în cotidianul "Lumina", 25 aprilie 2010)

Sursa.

Turnul Sf. Mihail din Glastonbury

Am dat peste o fotografie de prin anul 1993, când am vizitat Marea Britanie. În imagine apare turnul sf. Mihail de pe culmea colinei Glastonbury. Este ceea ce a rămas din Mânăstirea Sf. Mihail, construită în vârful dealului aprox. în secolul al XII-lea.

O poză veche

Duminica Mironosiţelor

Marius Dabija (13 ianuarie 1969-22 iunie 2003)

Un prieten căruia îi păstrez o vie amintire este Marius Dabija. Minte strălucită, scormonitoare, imprevizibil in acţiuni, căutând mereu soluţia surpriză. În clasele a VII-a şi a VIII-a am lucrat împreună la matematică, pregătindu-ne pentru Olimpiade. Ca să variem, jucam şah până nu mai ştiam de noi. Era talentat şi la fotbal, tenis de masă etc.
În liceu ne-am văzut mai rar. Eu eram la liceul I. L. Caragiale, el, la Mihai Viteazul. L-a avut profesor pe Eugen Onofraş. În clasa a XI-a, Marius a luat locul I la Olimpiada de matematică, faza Naţională şi la Olimpiada Internaţională de Matematică. După ce a absolvit Facultatea de matematică, a plecat la doctorat în America, unde munca de cercetare i-a fost încununată de reuşită. A luat doctoratul şi a scos nişte articole remarcabile.

Ca elev şi student, era în stare să-şi conducă profesorii de la agonie la extaz şi invers. Născocea pe loc soluţii din cele mai diverse la câte o problemă, după care, lăudat fiind de profesor, care nu reuşea totuşi să urmărească deplin şirul argumentărilor, revenea şi arătând că greşise într-un loc ştergea totul, scoţând ca din joben o altă demonstraţie fulger. Asta se putea întâmpla de câteva ori la rând...

Avea de regulă o deosebită poftă de viaţă, umor, voioşie, neastâmpăr, o doză sensibilă de nonconformism, atras de situaţii-limită, uneori fiind, e drept chinuit de gânduri şi întrebări, incertitudini existenţiale, întorcând lucrurile pe toate părţile în căutarea unei soluţii, construind şi deconstruind la nesfârşit.

Mie îmi părea câteodată, în unele momente ale sale de graţie, că regăsesc profilul unui Mozart al matematicii. Am aflat cu durere în inimă vestea că în America a trecut pe neaşteptate la cele veşnice, în plină activitate creatoare, la numai 34 de ani. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!


Articole Publicate:

Dabija, M. "Algebraic and Geometric Dynamics in Several Complex Variables". PhD thesis, University of Michigan, 2000. ps.gz
Bonifant, A. and Dabija, M. "Contractive Curves". International Journal of Mathematics and Mathematical Sciences, 30(4), 2002. ps.gz
Bonifant, A. and Dabija,M. "Self-maps of P2 with invariant elliptic curves". Contemporary Mathematics, 311, 2002. ps.gz
Coman,D.and Dabija, M. "On the Dynamics of Some Diffeomorphisms of C2 near parabolic fixed points". Houston Journal of Mathematics, 24(1), 1998. pdf

Articole Nepublicate:

Dabija, M. "Bötcher divisors", 2000. ps
Dabija,M. "Self-maps of projective bundles on projective spaces",2000. ps
Dabija, M."Self-maps of ruled surfaces", 2000. ps
Dabija,M.and Jonsson, M. "Self-maps of P2 with an invariant curve of curves", 2002.

Sursa.

Prof. Univ. dr. Martin Jurchescu (1927-1996)

Un profesor de care am fost foarte ataşat în Facultatea de matematică a fost Martin Jurchescu. Am studiat cursurile sale de analiză pe varietăţi şi analiză complexă de mai multe variabile. Avea o capacitate specială de a prezenta într-un mod accesibil pentru studenţi cele mai dificile teoreme din cursurile respective, încât acestea, cu toate că aveau un grad de dificultate ridicat pentru studenţi, erau o încântare. Ne prezenta cu claritate şi eleganţă părţile mai dificile ale demonstraţiei, lăsând studenţilor de completat demonstraţia cu segmentele accesibile. De aceea, cursurile sale stimulau participarea, creativitatea, pasiunea pentru studiu şi descoperire. Făcuse şcoală, de-a lungul anilor, formând pe mulţi profesori şi cercetători cunoscuţi din ţară şi de peste hotare. Pe lângă plăcerea deosebită a audierii cursurilor sale, i-am fost un semestru asistent la Cursul de Analiză pe Varietăţi, la anul III, grupa de cercetare. Am avut prilejul să văd modul în care decurgeau examenele la materiile pe care le preda. După examenul scris, urma oralul. Am fost impresionat de apropierea umană pe care o degaja. Un student se încurcase şi luase o notă mică, 5, însă Prof. Jurchescu, simţind un potenţial mai ridicat, i-a mai dat un subiect, însă acela chiar nu-şi mai amintea partea respectivă de materie. Atunci profesorul a început să-i spună câte puţin din demonstraţie să vadă dacă acel student poate să ducă mai departe, ceea ce s-a şi întâmplat. În final, i-a dat nota 8, spunându-i că poate încă mai mult, încurajându-l să se întrebuinţeze mai mult pe viitor. Cu alte cuvinte, pe Martin Jurchescu nu îl interesa atât reproducerea unei informaţii învăţate, cât faptul că studentul gândeşte şi poate rezolva cu mintea lui, fie şi ajutat în rest, mici bucăţi din demonstraţie. Aşadar, dezvoltarea creativităţii constituia un deziderat major la el. Examenul avea astfel o desfăşurare sinergică, studentul simţind suflul profesorului şi sprijinul său pe porţiuni, reuşind cel mai ades să-şi dea măsura sa.
Era un iubitor al urcuşurilor şi preumblărilor montane. Am fost împreună cu el şi cu soţia mea, Ioana, într-o excursie în Bucegi. A fost una dintre cel mai frumoase drumeţii. O armonizare în tăcere şi contemplare a naturii, întreruptă de scurte opriri şi schimburi de cuvinte în care respira o filosofie de viaţă. Deşi nu am apucat să vorbim aproape deloc pe teme de credinţă, ne-a mărturisit la un moment dat cu căldură admiraţia sa necondiţionată pentru Iisus Hristos.
Mai târziu, am auzit că s-a îmbolnăvit de cancer. L-am vizitat acasă la dânsul, slăbise foarte mult, însă păstra pe lângă suferinţa vizibilă o stare de suflet plină de dăruire. Iubirea faţă de soţia sa, Anamaria, şi fiicele sale Martina şi Ileana, respira în gândurile lui, în gesturile şi cuvintele lui pline de economie. Ne-a mulţumit pentru vizită şi am ştiut că e posibil să nu-l mai vedem.
Pe când încă mai preda la Universitate, în ultima perioadă, observasem că scrisul lui îşi pierdea din caracterul îngrijit şi caligrafic. Altfel, nobleţea sa "aristocratică" rămăsese neschimbată. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Florin Caragiu


Date biografice:

Martin Jurchescu - Ghica

Martin Jurchescu s-a nascut la Domasnea, la 10 septembrie 1927. In satul natal a urmat scoala primara. Liceul l-a urmat la Caransebes (sectiunea reala), absolvindu-l in 1947. In anul scolar 1947-1948 a urmat anul I la Politehnica din Timisoara, dar s-a lasat apoi de inginerie si a trecut la Facultatea de Matematica si Fizica a Universitatii din Bucuresti, pe care a absolvit-o in 1952. Chiar inainte de examenul de stat si in tot cursul anului 1952-1953 a functionat ca preparator la catedra de Teoria Functiilor a profesorului Simion Stoilow. Din 1953 si pana in 1956 a fost cercetator la Institutul de Matematica al Academiei, timp in care in fata unei comisii avind ca presedinte pe Simion Stoilow si referenti pe Gh. Calugareanu, Al. Ghika si Adolf Haimovici a tratat subiectul: "Suprafetele riemanniene cu frontiera absolut discontinua". Dupa trecerea doctoratului, a fost numit cercetator principal la Institutul de Matematica al Academiei, la sectia de Teoria Functiilor, Teoria Multimilor si Fundamentele Matematicii. Pentru memoriul sau intitulat "Functii rationale pe solutii globale de ecuatii diferentiale olomorfe" a obtinut premiul "Simion Stoilow" al Academiei, in anul 1963. A fost si ramane un stralucit reprezentant al matematicii romanesti. A incetat din viata in anul 1996.

Sursa.

Profesorul emerit Ion Th. Grigore (1907-1990)

Ca participant în fiecare an de liceu la Faza Naţională a Olimpiadei de matematică, am avut bucuria să-l cunosc pe profesorul emerit Ion Grigore şi să beneficiez, în anii 1984-1987. de premiul instituit de el. Când l-am cunoscut avea în jur de 77 ani, era slăbuţ la trup, însă avea o minte vioaie şi ageră şi pentru noi, olimpicii liceului I.L. Caragiale din Ploieşti, încurajarea sa caldă, generozitatea şi, aş puitea spune, sacrificiul lui (premiul îl suporta din propriile economii) au desenat în noi un profil luminos, modelizant. Mi-l amintesc şi acum, chipul său purta amprenta unei nobile modestii şi a bucuriei dăruirii. În tinereţea sa avusese parte de multe lipsuri şi necazuri, şi a dorit să ajute şi să-i stimuleze pe copii, şi ca o mângâiere într-o vreme în care condiţiile de trai nu erau fericite pentru mulţi. Îi port peste ani recunoştinţă şi o amintire vie. Dumnezeu să-l odihnească!

Axiomă şi Sens

În lecţia de deschidere ţinută la Universitatea din Erlangen în 1872, matematicianul Felix Klein a definit o doctrină matematică, sau, cum zice el: geometrie ca teorie a invarianţilor unui anumit grup de transformări. Raportul dintre invarianţi şi transformare, precum şi proprietatea latentă a doctrinelor matematice de a fi "închise" printr-un cadru iniţial dat, care este sistemul de axiome consistent (adică liber de contrazicere) şi categoric (sau complet) i-au sugerat matematicianului Ion Barbu punţi de legătură între matematică şi spiritualitate. Astfel îl vedem pe matematicianul poet creatorul unei axiomatici modelate în limbaj natural, care îşi propune, într-un fel, să fie o traducere în înţelesul omului şi "pentru om" a imaginii pe care matematica o oferă lumii, a ideilor înalte pe care ea le poate evoca. La nivel foarte intuitiv, înţelegem că această axiomatică porneşte de la ideea de invariaţie, persistentă în miezul tuturor transformărilor.

Aplicat la opera poetică a lui Barbu, principiul respectiv arată că, independent de vreuna dintre reprezentările particulare, unitatea cu care ele se măsoară sau se conjugă rămâne una. Mai mult decât atât: unitatea, afirmă poetul, este chiar ea motorul complexităţii şi a subtilei diferenţieri poetice, aşa cum Dumnezeu a fost privit ca o maximă complexitate în unitate, iar unitatea sa absolută ca o condiţie sine qua non a pluralităţii şi complexităţii. Temeiul ideilor atât de evocatoare, cum sunt cele de consistenţă şi completitudine, nu poate fi decât un univers rotunjit în sine, un univers al împlinirii spirituale. La aceasta trimite - intenţionat sau nu - universul de o celebritate eliptică al matematicii. Gândită hermeneutic, există o axiomă fundamentală ce coincide cu sensul maxim, cel ce se distribuie fără să se împartă.

Tendinţa către o unitate ce închide în sine o maximă deschidere semnificativă a fost descrisă de poeticianul Barbu ca o ridicare în înaltul unui "univers de curăţii şi semne", căci, afirmă el, "prin poezie, ca şi prin geometrie, înţeleg o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă şi, mai ales, a acestui loc luminos într-un punct înalt, care este un univers purificat". "Aici intervine"- continuă gânditorul citat, "problema modelului canonic", adică modelarea cu unităţi de maximă semnificaţie, numai ele putând susţine unitatea şi integritatea unui univers cu temei spiritual. Au existat diverse luări de poziţie despre influenţa teologiei creştine, a Ortodoxiei, în poezia lui Ion Barbu. Marin Mincu, de pildă, în teza sa de doctorat, a arătat că parte din poemele ciclului "Joc secund" (Lemn sfânt, Legendă, Steaua Imnului, Margini de seară, Poartă) au un lirism ascuns "deductibil prin descifrarea gnomicului biblic conţinut", cu evocarea elementelor de ritual creştin.

În amplul studiu publicat de Mandics György, dedicat poeziei lui Ion Barbu, se recunoaşte de asemenea că elemente ale universului creştin, momentele lui bine cunoscute, au putut fi folosite în această poezie pentru "forjarea unor sensuri surprinzătoare", la "scurtări de drumuri", "cu speranţa univocităţii codului biblic" (acea univocitate infinit deschisă cum este "deschiderea în închidere" la care s-a referit filosoful Noica, n. n.), element necesar "pentru a elimina schelăria construcţiei ideatice, pentru a scădea redundanţa (entropia, n. n.) exprimării". În acest context, mesajul creştin, cu cuprinderea sa maximă, poate deveni axa fundamentală după care se roteşte universul poetic. A fost remarcat de asemeni faptul că sentimentul de bucurie cognitivă dobândeşte în confesiunile lui Ion Barbu o tonalitate cunoscută din operele lui Dionisie Areopagitul, o coloratură înrudită cu trăirea mistică.

Astfel, Barbu nu vorbeşte despre cunoaştere pur şi simplu, ci despre "cunoaştere mântuitoare". Să alegi între graţie şi Har, între încântare şi Mântuire, iată canonul întrebării pe care şi-a pus-o poetul român. Aşa-numitul ermetism barbian, mult comentat în variate moduri, este caracterizat prin laconicitate, rigoare şi prezenţă substanţială a unui sens ascuns, totodată acesta din urmă fiind compatibil cu o calitate aproape hieratică sau ascetică, care i-a fost conferită imaginii. Ca într-o icoană bizantină, aici nu întâlnim procedee de copiere a realităţii în sintaxă şi reprezentare. Ne întâmpină elipsa verbului. Substantivul, prezenţa devin copleşitoare şi atotgrăitoare. Tendinţa poeziei lui Barbu este de a nu folosi metafore şi alegorii naturaliste, prin punerea în mişcare a unor lanţuri de substituţii verbale. Dimpotrivă, preferinţa merge spre cuvintele primare, spre imaginea neîmpodobită. Acestea îşi recapătă, astfel, o substanţă primordială a înţelesului şi o densitate neobişnuită a prezenţei. Ele sunt în sine "existenţe substanţial indefinite". Indefinite ca şi punctul, dreapta, planul sunt omul, existenţa, cunoaşterea... Simplitatea lor e numai aparentă, iar iluzia că le putem lesne defini constă numai în "valoarea lor de schimb", pe care omul naiv le-o atribuie şi care le este conferită de dicţionar, unde noţiunile de bază se deduc reciproc una din alta şi în final nimic nu pare să rămână neexplicat. Dar când totul pare spus, nimic n-a fost epuizat.

Florin Caragiu

Sursa: Cotidianul "Lumina", Duminică 18 Aprilie 2010.

A apărut nr. V din revista "Sinapsa"

A apărut la editura Platytera numărul V al revistei „Sinapsa”.
Sumar:
- Pr. Dumitru Stăniloae, „Dinamica creaţiei în Biserică”;
- Dan Puric, „Noapte bună, copii!”;
- Alexei Nesteruk, „Transcendenţă-în-Imanenţă în Teologie şi Cosmologie: o Turnură fenomenologică în Dezbatere” (trad. de Florin Caragiu);
- Sorin Dumitrescu, „Noi şi icoana”;
- Gheorghe Mihai, „Exerciţii etimologice privind dreapta credinţă”;
- Florin Caragiu, „Cea mai frumoasă spărtură” (poem);
- Mircea Platon, „Dan Botta: vocaţia libertăţii cu Dumnezeu”;
- Florin Caragiu şi Mihai Caragiu, „Filosofia Actului: Cultură şi Viaţă”;
- Ovidiu Hurduzeu, „A Treia Forţă şi noua economie civică”;
- Pr. Dumitru Stăniloae, „O poezie a întâlnirii cu Dumnezeu" (I);
- Alexandru Valentin Crăciun, „Opera Părintelui Ghelasie de la Frăsinei: condiţii pentru o receptare academică”;
- Dumitru Caragiu, „Viaţa mea zbuciumată şi adevărată” (fragmente);
- Pr. Neofit Linte, „Reflecţii asupra iconicităţii”;
- Konstantinos P. Kavafis, „Lumânări” (trad. de Florin Caragiu);
- Dora Mezdrea, „Filosoful în exil”;
- Elena Dulgheru, „Începutul Misterului celui Mare”;
- Pr. Dan Popovici, „Celebritate şi anonimat”;
- Carmen Lasswell, „Beethoven. Jurnal filosofic (IV)”;
- Marius Dumitru, „M. Villey şi dreptatea biblică. Despre dreptate în Sfânta Tradiţie”;
- Pr. Ghelasie Gheorghe, „Moş-Pustnicul din Carpaţi” (reprod: Foaie de Practică Isihastă, nr. 3, august 1995, Colecţia Isihasm).

Ilustraţii în interior din volumul „Noi şi icoana / 31+1 iconologii pentru învăţarea icoanei”, de Sorin Dumitrescu (ed. Anastasia, 2010).
Sigle ornamentale – reproducere după lucrări de Silviu Oravitzan.


În Bucureşti, revista se poate procura, de pildă, de la librăriile Sophia, Humanitas şi Mihai Eminescu.

Apariţie editorială - "Noi şi Icoana", de Sorin Dumitrescu

Am avut bucuria în această seară să particip, la Mânăstirea Antim, la lansarea volumului "Noi şi Icoana" al maestrului Sorin Dumitrescu, un admirabil tratat de iconologie. Sorin Dumitrescu a amintit în cuvântul său despre distincţia între icoană şi tabloul religios, de diferenţa împlinită prin unitate ca specific al modului ortodox al vieţii liturgice a Bisericii, de modul gândirii asociative ce caracterizează creativitatea iconografică, de extraordinarul tezaur al reprezentărilor iconografice ale Judecăţii de Apoi pe baza vedeniei Sfântului Nifon al Constanţianei, despre tripletele sfânt-iconar-ctitor şi vedenie-viziune-teologhisire, despre tezaurul imnografiei Bisericeşti a cărei imagerie se află într-o inextricabilă legătură cu icoanele sărbătorilor, despre importanţa, arătată în cântările bisericeşti, şi adusă în atenţie recent de Pr. Dumitru Pintea, a teologhisirii Sfântului Toma, care, alături de Sfântul Ioan Evanghelistul care şi-a plecat capul pe pieptul Mântuitorului şi a mărturisit despre Întruparea Sa, şi-a atins degetul de coasta Domnului şi a simţit şi mărturisit o dată cu firea omenească a lui Hristos Cel Înviat şi dumnezeirea sa... şi multe alte foarte interesante aspecte aprofundate în acest prim volum, aplecat în special asupra icoanei private, portabile, cel de-al doilea volum având a trata icoana liturgică. S-a vorbit despre criza ctitorului, care are sarcina să verifice concordanţa între vedenia sfântului şi viziunea iconografului ce o re-produce, despre "mustăţile" icoanelor şi ale creaţiilor în general ale bisericii, care sunt legate între ele prin sinapse şi asocieri, potrivit caracterului personal împlinit comunional al vieţii în Biserică, astfel încât Biserica şi producţia sa creatoare nu sunt alcătuite din insule individuale izolate, ci din mădulare strâns unite şi întrelegate într-un Trup, avându-şi temeiul în însuşi Dumnezeu care S-a întrupat. Icoana nu se reduce la un obiect cu valoare didactică, ci este o cratimă între vedenia experienţei dumnezeieşti şi teologhisirea Bisericii, a arătat Sorin Dumitrescu. El a remarcat şi realismul iconografic, un realism însă nu al lumii de aici ci al "stării eshatologice", nu mai puţin realism. Pe principiul "pictor mare nu e cel ce ştie să introducă cât mai multe detalii, ci cel ce ştie să scoată", icoana este un chip care cheamă prin profilul ales, hieratic esenţializat, starea de rugăciune, făcându-te să simţi dumnezeirea ce adie în prezenţa ce învăluie icoana. Nu am aşternut aici decât câteva, aşa cum mi-am adus aminte şi în cuvinte sărace, din cele spuse de autorul volumului, care şi-a exprimat de asemeni speranţa că lucrarea de faţă va ajuta la o recuperare a conştiinţei şi înţelegerii identităţii modului ortodox de viaţă al Bisericii, aşa cum a fost el trăit din primele veacuri de Biserica cea Una.
Au mai vorbit despre volum şi implicaţii eclesiologice ale acestui demers iconologic gazda evenimentului, Părintele Stareţ Mihail Stanciu, precum şi Pr. Prof. Dumitru Pintea.

Seară de Poezie la "Institutul Blecher", condus de Claudiu Komartin. Invitaţi: Paul Aretzu, Constantin Hrehor, Ioan Pintea, Florin Caragiu (14.04.10)

Foto: Alexandru Valentin Crăciun















































Am căutat pe net texte din autorii invitaţi.

Poezii de Paul Aretzu.
Poezii de Constantin Hrehor.
Un text semnat de Ioan Pintea (nu am găsit în căutarea mea pe google o pagină de poezie semnată de dânsul, deşi am întâlnit numeroase articole despre poezia sa).
Poezii de Florin Caragiu.

Nu pot să nu trimit şi la o pagină de poezie a conducătorului Cenaclului, poetul Claudiu Komartin, căruia îi mulţumesc pe această cale pentru invitaţia sa generoasă.

Despre poezie şi credinţă

Institutul Blecher, editia a XVII-a

miercuri 14 aprilie, de la ora 18.30,

in Sala Oglinzilor a Uniunii Scriitorilor din Romania (Calea Victoriei, nr. 115)

„Singuri, in marea ta poveste".

Despre poezie si credinta cu

Paul Aretzu

Constantin Hrehor

Ioan Pintea

Florin Caragiu

Paul Aretzu (n. 1949) este autorul volumelor de versuri „Carapacea cu sunete" (1996), „Orbi in Paradis" (1999), „Diapazonul de sange" (2000), „Cartea Psalmilor" (2003), „Urma lui Uriel" (2006) si al volumelor de critica „Viziuni critice" (2005) si „Scara din biblioteca" (2007). Din 2010, este redactor-sef al revistei „Ramuri" din Craiova.

Constantin Hrehor (n. 1953) a publicat volumele de poezie „Tarziu inclinat" (1991), „Ninsori providentiale" (1994), „Pastorul viziunilor" (1996), „Pseudonimele ingerilor" (1996), „Pianul inzapezit" (antologie, 2002) si volumele de dialoguri: „Muntele marturisitor. Anii rezistentei/anii suferintei" (2002) si „Tamaie si exil – dialoguri despre pribegia fratilor" (2003). Prezent in antologia „Poezia romana actuala" (vol. III) de Marin Mincu (1999). Este preot-paroh in Granicesti, jud. Suceava.

Ioan Pintea (n. 1961) este autorul plachetelor „Frigul si frica" (1992), „Mormantul gol" (1999) si „Gradina lui Ion" (2000), dar adevarata confirmare ca poet a primit-o dupa publicarea la Cartea Romaneasca a volumului „Casa teslarului" (2009). A editat, prefatat si ingrijit o mare parte din opera lui Nicolae Steinhardt, fiind ucenicul si legatarul monahului de la Rohia.

Florin Caragiu (n. 1969) a absolvit Facultatea de Matematica si Facultatea de Teologie la Bucuresti si a publicat volumele de poezie „Piatra scrisa" (2003), „Catacombe. Aici totul e viu" (2008) si „Sentic" (2009), precum si studiile teologice: „Cuviosul Ghelasie Isihastul" (2004) si „Antropologia iconica" (2008). A tradus din franceza si engleza volume de Egon Sendler, John Baggley, George Florovsky, Mihail Pomazansky, Grigorie Krug etc.


Sursa: http://www.uniuneascriitorilor.ro/noutati.php#institutul-blecher,-editia-a-xvii-a