cum trăieşti nu în tine, ci-n altul?

de peste tot, nesăţioasa nevoie:

razele îşi amintesc dintr-o dată de centru,

se-ntorc şi înclină privirea  

spre cele nebăgate în seamă.

resemnarea bătrânului,

uitătura animalului speriat,

neliniştea florii

– spre care cauţi absent –

îţi scutură viaţa. şi totuşi,

scurta vreme petrecută-mpreună

e cât o nesfârşită câmpie,

în care toţi îşi aud strigat numele,

iar tu – îţi cufunzi faţa – într-un abis

unde nu-i nimic mai prejos.