un pas

între deșertăciune și sublim

nu e decât un pas,

pe care-l deprinzi iar și iar,

ridicându-te ca din arc,

mulțumind pentru suferința

limpezită în ani.

înveți să spui „te iubesc”

fără vorbe.

 

tremolo

mi se zbate indescifrabil

o literă

un vis scăpat din burta absenței

ochiul ca o clepsidră

între văzute și nevăzute –

un șir de dans rotitor, niciodată închis,

ce se risipește odată cu norii

pierdut, regăsit...

numai dacă ai vedea câte ființe

sunt în jur părăsite

trăindu-și viața pe neștiute,

ai putea să uiți de tine

(de necazul tău,

de apăsarea menghinei)

și să tragi un cerc

(cu rugăciunea ta)

în care să intre toți

noli me tangere

depărtarea sapă în noi ascunzișuri;

abisul din palmă se zbate

ca un sunet în plasa memoriei.

literatura nu e ca viața,

dar adoarme cu capul la pieptul ei.

în zori, ea se face un perete subțire

pe care-l traversezi de mână cu cuvintele

apărute în fața ta,

neliniștindu-ți anii strânși într-o clipă

– în geanta ei de voiaj –

cu miresme uitate

ale unui trup dumnezeiesc,

de care tânjim în secret

să ne-atingem

crezând.

lectură

pentru cei trecuți dincolo

istoria e o carte cu nesfârșite pagini 

o răsfoiesc zi de zi

mirându-se în sine de cele întâmplate

și de cele neîntâmplate încă

și când obosesc de citit

visează sfârșitul poveștii 

așa cum noi visăm începutul ei

atrași de zâmbetul lor ce îndulcește

asprimea razelor toamnei 

vino

când apari la capătul lui,

timpul se roagă să sfârșească în mine.

sângele-i stă-n loc de fericire,

clipind ca un apus scăpat din colțul ochiului.

nu mai țin pasul cu lumea –

tot mai mici lucrurile, oamenii

se strâng pe linia subțire a orizontului,

de unde, visătoare, lumina

își clatină capul, plecându-l

la pieptul tău, seara.