în ultimul timp

nici moartea nu mai e ce-a fost.
cu dinții tociți până la gingie, 
roade oase. 

și când apucă s-ajungă la măduvă, 
inima se deschide, 
sufletul zboară ca pasărea.

de când cu învierea, 
treci prin mormânt ca pe sub masă.

când te ridici, prinzi curaj
și dai năvală în împărăție.

ce ai pe suflet?

de la un mugur se pot molipsi de viață
toate ramurile uscate ale copacului, 
ce așteaptă un semn de iubire. 
neamul cu gene lungi
ne ține pumnii în alergarea 
devenită alunecare, desprindere, zbor.
ninge. 

îmblânzirea

timpul neîmblânzit mușcă din tine

o oră, un an

așa e el, sălbatic

lasă-l

vezi-ți de treabă

micul tău ritual pe care-l faci zi de zi

îl oprește în loc surprins

cum ar vedea nemărginirea

și s-ar culca la picioarele ei

mângâiat de liniște

poți să te apropii de el fără teamă

visul lui frumos

e viața ta întreagă

trecută printr-un nor de lumină

 

schimbarea

supărarea e o groapă
în care stai lipit de pământul rece
așteptând o spărtură în nori
nu poți să ieși din gândurile tale 
fără o rază ce răstoarnă iadul în cer
într-o clipă ea îți ia mintea
și ți-o dă înapoi nouă
fără să-ți dai seama
te trezești rugându-te
lumea îți locuiește privirea
și o-ndrăgești ca pe copilul tău
pierdut și iarăși aflat

 

neglijabile

aceste cantități neglijabile –

pasărea cu gâtul tăiat,

mielul sacrificat,

taurul înjunghiat –

te vor privi cândva în ochi cu tristețe

și le vei auzi adânc în ureche

geamătul de copil

geamătul de copil

geamătul de copil