patru poeme

ramă de toamnă

mi s-a lipit o frunză de gură.

iese din scoică şi-mi intră-n ureche

seara plimbată de câini

pe-alei ruginite, sub roţi de mătase,

în strune ghimpate.

mă-mbrăţişezi, limfă, dar eu nu-s aici:

m-a mâncat de viu dragostea

şi zgârie norii –  

acum sângele plimbă în mine

visul scăpat din lanţ.

visul animalului tăiat

ştiu că ai nevoie: lasă-mă să visez

paharul de la marginea mesei

aşternute până departe,

spre firul de iarbă atins

de o durere vecină cu-a mea. 

când sângele mi se-ntinde 

ca o voce nelocuită, îmi pari născut

să acoperi ochii cu palma –

îngenunchează în carne cuţitul –

cândva, visul tău îmi vei spune. 

nimic şi totul

în faţa unui copil suferind,

amintirile pălesc încet

ca această zi de toamnă

care-şi uită frunzele.

glasul lui e o apă

subţire ce coboară din munţi,

lovind cu un sunet liniştitor

pietrişul albiei mute.

şi totuşi vine noaptea –

şi plouă în patul lui

cu stropi mari cât viaţa. 

 

pictură cu apă vie

între viaţă şi moarte-agăţată lumea-i în comă,

inoperabilă după spărtura-n lumină.

ţinută la aparate, învaţă să respire,

abia mai tresare

şi eu – zile întregi – în jurul ei tăcut

o strâng de mână.

de obrazul ei mă ating,

sorb un pic de căldură –

îi picur hrană în vine

şi numele-i trece prin mine

ca răsăritul prin glastra cu flori sângerii.

– aştept să-mi spui ce-ai văzut

deschizând ochii de cealaltă parte a vremii,

şi dacă te-a durut. 

 

.