sâmbătă, 4 octombrie 2014

Premise pentru o psihologie/psihanaliză creştină (1)

















Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre Întruparea lui Dumnezeu ca despre o tăietură in istorie, care luminează sensul acesteia în întregul ei. M-am întrebat ce înseamnă aceasta. Răspunsul a venit în timp, prin luminări succesive.
Părintele Ghelasie, prin mistica sa iconică, a limpezit apele întrebărilor. Vorbeşte el în multe locuri despre o logică iconică, trinitară, euharistică, non-antagonistă sau supra-afirmativă, care stă la originea vieţii de creaţie şi care, deşi ocultată de logica antagonistă a căderii, ce i se suprapune, rămâne să fie redescoperită şi reactualizată liturgic, pentru a afla împlinirea în comuniune cu Dumnezeu.
Întruparea lui Dumnezeu reprezintă aşadar o tăietură în istorie tocmai pentru că pentru prima oară pune faţă în faţă, în mod concret şi decisiv, două moduri de viaţă: unul, al afirmării vieţii pe baza conflictului, al unei logici antagoniste ce tinde să domine existenţa actuală, celălalt, al afirmării vieţii pe baza comuniunii, ce constituie taina transfigurării creaţiei în lumina cea mai presus de fire a dragostei dumnezeieşti.
Pentru modul antagonist al fiinţării, dragostea poate să apară ca nebunie şi sminteală, însă din perspectivă iconică se pot decela traiectoriile semnificante ale prezenţei şi absenţei ei, discernând adevărul de contrafacere, fără a uita de nuanţele subîntinse chipului ei.
Acest volum este o pledoarie pentru dragoste şi simultan o pledoarie pentru discernământ. Textul respectă principiul economiei, încercând să proiecteze pe fondul viu al conştiinţei în mod cât mai sintetic, fluent şi translucid cu putinţă fasciculul de întrebări ce ne solicită să ieşim din coaja obişnuinţelor şi preconcepţiilor în aerul înnoirii, al metanoiei prin care accedem la mişcarea stabilă şi neplafonată a vieţii create în taina iubirii lui Dumnezeu. 
Îndrăznesc să afirm că am întreprins în această carte un demers ce deschide calea unei psihanalize creştine, o dată cu depăşirea paradigmei dualismului antagonist pe care psihanaliza tradiţională îl consemnează, prin observaţiile sale clinice, la baza fenomenului psihic.
O psihanaliză creştină are la bază observaţii ce reuşesc să deceleze chipul originar al fiinţării, nucleul incandescent, inalterabil, din magma psihică dominată fenomenologic de conflictul finalităţilor, cu alte cuvinte de troposul/modul căderii ce sparge „arhetipurile” în perechi de contrarii, ce se anihilează reciproc. 
În icoana vieţii sfinţilor desluşim acest chip restaurat: vedem plăcerea duhovnicească, puterea duhovnicească, sensul duhovnicesc, viaţa duhovnicească în dinamismul lor infinit potenţat de părtăşia cu Arhechipul dumnezeiesc. Înstrăinarea de Dumnezeu a omului şi plafonarea creşterii sale spirituale ce urmează de aici au drept consecinţă o schimbare de mod sau tropos ce se manifestă prin scindarea arhetipurilor plăcerii, puterii, sensului şi vieţii în perechi de contrarii: plăcerea sfârşeşte în durere, puterea în slăbiciune, sensul în absurd şi viaţa în moarte. Aceste contrarii în tandem devin complexe ale vieţii psihice ce afectează din inconştient viaţa omului, forfecând şi ameninţând echilibrul psihic, exercitându-şi presiunea independent de voinţa noastră.
Modul conflictual al fiinţării nu poate fi, însă dezrădăcinat în mod facil, tocmai pentru că, s-a spus, conflictul finalităţilor se manifestă până în adâncimea planului biologic şi în abisurile inconştientului. O simplă aplicare a unei cenzuri conştiente împotriva durerii, slăbiciunii, absurdului şi morţii, nu face decât să amplifice prin recul forţa distrugătoare a acestor complexe psihologice.
Pe de altă parte, în durere, slăbiciune, absurd şi moarte e ascunsă o taină a iconomiei dumnezeieşti, prin care se limitează alienarea chipului omului în raport cu Prototipul său dumnezeiesc. Ele se constituie şi ca semne de hotar ale ratării ţintei de către plăcerea, puterea, sensul şi viaţa umană şi ca indicatoare spre nevoia lor de împărtăşire cu infinitul dumnezeiesc. 
De aceea, o rezolvare în sens creştin a provocărilor pe care ni le ridică aceste complexe trebuie să aibă în vedere o anume transformare a constelaţiilor conflictuale prin care durerea, slăbiciunea, absurdul şi moartea potenţează, respectiv, plăcerea, puterea, sensul şi viaţa, la întâlnirea cu Dumnezeu. În acest fel, durerea poate potenţa plăcerea duhovnicească atunci când se constituie ca jertfă sau compasiune, slăbiciunea poate fi mediul desăvârşirii puterii duhovniceşti, atunci când este valorizată ca izvor de smerenie, absurdul poate deveni prin credinţă paradoxul care lărgeşte raţiunea şi deschide spre infinit receptivitatea gândirii umane, ferind-o de mania reducţiilor şi raţionalizărilor, iar moartea poate ajunge dătătoare de viaţă prin constituirea ei nu ca simplă anihilare a vieţii, ci ca trecere spre Viaţa cu orizont infinit de creştere şi înaintare.
Complexele, însă, „rezistă” prefacerii şi procesul de reconectare la valenţele arhetipale ale plăcerii, puterii, sensului şi vieţii poate fi unul îndelungat şi anevoios. Limbajul vital şi cel inconştient ne arată cât de greu este să spargi acea încifrare sau rezistenţă ce ne împiedică accesul la limbajul originar al vieţii.
Pornim, aşadar, de la patru complexe fundamentale ireductibile: complexul plăcerii/durerii, complexul puterii/slăbiciunii, complexul sensului/absurdului şi complexul vieţii/morţii. Toate acestea, după cum am remarcat, au la bază afirmarea de sine pe baza conflictului finalităţilor (între structuri, între funcţii, între pulsiuni, între dorinţe, între imaginar şi simbolic, între parte şi întreg, între sine şi alteritate etc.) şi se nasc din înstrăinarea plăcerii, puterii, sensului şi vieţii de sursa dumnezeiască.
În complexul plăcerii/durerii se urmăreşte permanent suprimarea durerii, însă, paradoxal, o plăcere înstrăinată, ruptă de infinitul doririi dumnezeieşti sfârşeşte în durere şi această zbatere neîncetată de a căuta plăcerea şi a fugi de durere creează o forfecare a fiinţei, un complex care marchează traiectoria personală cu trauma insuficienţei plăcerii, a negăsirii unei rezolvări, a unei ieşiri din acest cerc vicios.
Complexul puterii/slăbiciunii, spre deosebire de tendinţa de posedare hedonistă a realităţii, de desfătare individuală egocentristă cu ea, la concurenţă cu alteritatea, pe care o presupune complexul plăcerii, poartă cu sine tendinţa de controlare a realităţii, iarăşi la concurenţă cu alteritatea, de dominare a întregului prin parte, de parvenire la butoanele de comandă ale realităţii. Orice putere ruptă de puterea dumnezeiască, însă, sfârşeşte în slăbiciune, se epuizează, se consumă, şi zbaterile disperate şi zadarnice de a întreţine şi spori puterea creează un complex psihic, o traumă a insuficienţei puterii.
La rândul lui, complexul sensului/absurdului exprimă disiparea oricărui sens ce caracterizează condiţia omului înstrăinat de Dumnezeu. Oricât s-ar tinde spre plinirea unui sens al existenţei, ne izbim în condiţia căzută de contradicţii irezolvabile, de absurdul existenţei alienate, de o deficienţă fundamentală în ce priveşte salvgardarea lui în concreteţea adeseori bulversantă a vieţii. Trauma absenţei sensului în care sfârşesc prizele lui existenţiale exprimă complexul insuficienţei sale atunci când slăbeşte legătura cu Logosul divin.
Un al patrulea complex determinant al condiţiei actuale este cel al vieţii/morţii. Omul caută viaţa cu obstinaţie, cu fervoare, dar viaţa sfârşeşte inevitabil în moarte. Sfâşierea pe care o aduce cu sine lupta pentru supravieţuire sortită finalmente eşecului  proiectează în fiinţa noastră un complex irezolvabil înscris în condiţia actuală a lumii, trauma iminenţei unei copleşiri prin absenţă a vieţii.
O plăcere care se reconectează doririi dumnezeieşti poate transfigura suferinţa, continuând dincolo de ea sub forma unei fericite pătimiri.
O putere care se reataşează de puterea divină nu se epuizează, ci se desăvârşeşte în slăbiciune.
Un sens care se realipeşte de Logosul dumnezeiesc e reconfirmat de paradoxul înţelepciunii nebune a lui Dumnezeu, al acelui absurd, din perspectiva înţelepciunii imanentaliste, care dă sens şi orientare iconică vieţii.
Iar o viaţă care se împărtăşeşte de viaţa dumnezeiască nu mai vede moartea ca pe o întrerupere sau deconectare fatală, ci penetrează moartea şi trece dincolo de ea, făcând din ea trecere şi salt spre Viaţa veşnică, care nu înseamnă numai un viitor incert, ci un mod de viaţă ce poate fi experiat încă de pe acum, ca modul comuniunii cu Sfânta Treime şi al improprierii lucrărilor dumnezeieşti de către fiinţa creată, unită cu Dumnezeu.
Traumele celor patru complexe amintite sunt vindecate în cursul acestui proces de apropiere, întâlnire şi unire cu Dumnezeu, manifestarea lor ca absenţă în prezenţă fiind transformată liturgic în manifestarea lor ca prezenţă în absenţă. Printr-un proces de chenoză, plăcerea, puterea, sensul şi viaţa ajung să fie sesizate şi împlinite în absenţă, conferind contrariilor lor nuanţe paradoxale.
Suferinţa, slăbiciunea, absurdul şi moartea au devenit lucruri normale, cu alte cuvinte se întâmplă în mod regulat, în toate locurile şi în toate timpurile. Omul resimte însă ca pe ceva nefiresc această normalitate a lor, după cum remarca părintele Alexander Schmemann referindu-se la suferinţă.  
În acest sens, răspunsul creştin  la problema suferinţei, slăbiciunii, absurdului şi morţii nu este abolirea lor, ci prefacerea lor în biruinţă. În fapt, tocmai încercarea de a aboli contrariile plăcerii, puterii, sensului şi vieţii întreţine cercul vicios al complexelor.
Astfel, magia complexului plăcerii/durerii constă în iluzia abolirii suferinţei, în aruncarea în umbră sau refularea durerii. Elementul refulat, însă, se întoarce la un moment dat cu o şi mai mare putere.
Magia complexului puterii/slăbiciunii constă în iluzia abolirii slăbiciunii prin scoaterea din prim-plan, aruncarea în umbră sau refularea slăbiciunii. La fel, elementul refulat se întoarce la un moment dat cu o forţă distructivă sporită.
Magia complexului sensului/absurdului constă în iluzia abolirii absurdului prin eliminarea acestuia, prin scoaterea din prim-plan, aruncarea în umbră sau refularea absurdului. Din nou, elementul refulat se întoarce răzbunător, prin efectul de bumerang.
Magia complexului vieţii/morţii sau al supravieţuirii constă în iluzia abolirii morţii prin aruncarea în umbră sau refularea morţii. Spectrul refulat al morţii ajunge, însă, prin acelaşi efect de bumerang, să ne bântuie.
Refularea durerii, slăbiciunii, absurdului şi morţii amplifică respectivele complexe, care rezistă simplificărilor sau reducţiilor de orice fel. Odată alungate, ele revin în conştiinţă cu puterea vitală ce le hrăneşte din biologicul însuşi şi din pulsiunile inconştiente.
Durerea, slăbiciunea, absurdul şi moartea nu pot fi desfiinţate şi pentru că în sensul iconomiei divine ele au un rost de limitare a hybrisului plăcerii, puterii, sensului şi morţii în modul de viaţă imanentist, marcat astfel ca deviant printr-o dezbinare în sine pe care nu o poate depăşi decât prin recursul la transcendenţă.
În terapia patristică, hybris-ul plăcerii e oprit prin postire sau înfrânare, hybris-ul puterii e oprit prin ascultare, tăierea voii sau nevoință, hybris-ul sensului e întâmpinat prin oprirea sau răstignirea gândurilor în rugăciune, iar hybris-ul vieții e înfruntat prin lepădare de sine și dăruire de sine pe altarul iubirii dumnezeiești.
În creştinism se opreşte, așadar, prin metanoia, sau schimbarea modului de viaţă, hrănirea acestor complexe. Se stopează astfel orice fel de raportare antagonistă, pentru că dragostea duhovnicească (care nu cade niciodată, cu alte cuvinte nu se transformă în contrarul ei, nu se scindează în perechi de contrarii) nu desfiinţează, ci recuperează durerea, slăbiciunea, absurdul şi moartea şi le preface în fericită pătimire, desăvârşire în slăbiciune, înţelepciune nebună sau nebunie în Hristos şi moarte dătătoare de viaţă.  
În acelaşi timp, nu este o rezolvare nici eliminarea, printr-un radicalism ascetic sau nihilism pretins pozitiv, a plăcerii, puterii, sensului sau vieţii, ce sunt fireşti şi constitutive firii create. Este nevoie, în schimb, de o anumită integrare a antinomiilor în ordinea dragostei, printr-o anumită reaşezare şi chiar transfigurare a raporturilor dintre plăcere şi durere, dintre putere şi slăbiciune, dintre sens şi absurd, dintre viaţă şi moarte.
Terapia creştină orientează eforturile de vindecare a firii în direcţia misterului asimilării prin despătimire, iluminare şi unirea cu Dumnezeu a tainei Vieţii în Dumnezeu, a modului comunional de a fi. Mergând până în planul biologic şi inconştient, complexele amintite nu pot fi niciodată smulse ca atare din fire, aşadar, ci supuse unei asimilări a lor în Trupul înviat al lui Hristos ce dă o altă cuprindere reciprocă, necontrară, raporturilor dintre plăcere şi durere, putere şi slăbiciune, sens şi absurd, viaţă şi moarte. Este Trupul în care locuieşte plinătatea dragostei divine, cu modul ei de viaţă mai presus de antagonismul ce sfâşie creaţia după Cădere.
Orice demers imanentist al psihologiei şi psihanalizei pierde din vedere înseşi cauzele scindării arhetipurilor în complexe generatoare de traume şi, de aceea, nu-şi poate propune mai mult decât să atenueze manifestările celor patru complexe, urmărind şi ajutând să le facă suportabile, prin apelul la măsură şi echilibru, însă în creştinism rezolvarea nu poate veni doar autonom, independent de participarea la taina dumnezeiască mai presus de fire. Pentru a preface tragica absenţă în prezenţă în inefabila prezenţă în absenţă, este nevoie de o prefacere de tip euharistic, în care concorporalitatea cu Trupul înviat al lui Hristos dă o notă iconică atât plăcerii, cât şi durerii, atât puterii, cât şi slăbiciunii, atât sensului cât şi absurdului, atât vieţii, cât şi morţii. Eliberate, astfel, de atracţia neantului, a nimicniciei, ele sunt atrase în curentul de viaţă mergător spre Viaţa Treimică.
În concluzie, pentru a depăşi propria insuficienţă în terapia acestor complexe, şi a oferi un ajutor decisiv, mai mult decât unul doar paliativ, psihologia creştină face apel la întâlnirea cu transcendenţa, la regăsirea în noi înşine a chipului pierdut propriu modului de viaţă al comuniunii lui Dumnezeu, al comuniunii cu Dumnezeu şi al comuniunii cu celălalt în genere.
Starea de comuniune cu Dumnezeu este caracterizată de dualitatea iconică, adică de conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu ca distinctă de fiinţa proprie, care îşi află totuşi identitatea ca inseparabilă de pecetea divină care stă la baza fiinţei create, susţinând viaţa şi dăruindu-i potenţele de creştere şi răspuns propriu la chemarea divină. În starea de înstrăinare de Dumnezeu, tinderea de a reconstitui dualitatea originară în absenţa lui Dumnezeu generează dedublarea sau scindarea limbajului, manifestare dominantă a logicii antagoniste pe care o consemnează teoriile psihanalitice în câmpul manifestărilor inconştientului. În lipsa conştiinţei iconice, identificarea şi distincţia ce stau la baza constituirii subiectului capătă ele însele caracterul unei alienări de sine prin identificarea cu celălalt şi unei separări de celălalt prin reperarea disociativă a diferenţei.
Un caracter fundamental al durerii, slăbiciunii, absurdului şi morţii este cel de a aduce în conştiinţă limita umanului şi, odată cu aceasta, constituţia sa liturgică. Prin alcătuirea sa sufletească şi trupească omul uneşte în sine cerul şi pământul, spiritul şi materia, psihicul omenesc reflectând această întrepătrundere şi cuprindere reciprocă între suflet şi trup. Mai mult, chipul lui Dumnezeu din om exprimă menirea omului de a aduce ca dar integralitatea creaţiei înaintea lui Dumnezeu spre transfigurare, de a potoli, cum spune Scriptura, suspinul creaţiei întregi după slava fiilor lui Dumnezeu.
Fără actualizarea condiţiei sale liturgice, aspiraţia chipului omului spre întâlnirea şi unirea cu Arhechipul divin nu poate fi împlinită. În absenţa acestei împliniri, omul resimte un gol de împărtăşire cu Divinul, gol în care îşi proiectează obiecte ale dorinţei din lumea aceasta, ca pe nişte idoli ce substituie iluzoriu Divinul, însă aspiraţia infinită a adâncului fiinţei umane nu poate fi saturată de niciun obiect din imanenţă.
Acest lucru face ca acest gol să apară la capătul tuturor eforturilor umane de împlinire, ca un capăt inevitabil al tuturor strădaniilor imanentiste, dezvăluind insaţietatea dorinţei şi insuficienţa oricărui obiect al dorinţei din această lume. Un zid alb sfâşietor marchează fundătura demersurilor imanentiste, calea marcată cu obiecte ale dorinţei din  lume devenite idoli, sau substitute /surogate ale Divinului. Nimic din această lume nu poate, însă, înlocui întâlnirea şi unirea cu Dumnezeu. Nimic din lumea aceasta nu poate satura acest gol de împărtăşire cu Dumnezeu, care este în acelaşi timp un gol de actualizare a propriului chip, fapt ce constituie trauma fundamentală a omului.
Tocmai de aceea, omul şi creaţia în întregul ei au nevoie de actualizarea condiţiei lor euharistice, de intrarea în circuitul liturghisirii euharistice, care înseamnă alipirea la Trupul lui Hristos. În această plămadă a veşniciei, modul de viaţă care are la bază afirmarea vieţii pe baza conflictului este înlocuit de modul de viaţă care are la bază afirmarea vieţii pe baza comuniunii. Acest mod poate fi pregustat încă de aici, din viaţa pământească, însă va fi actualizat deplin, potrivit revelaţiei dumnezeieşti, în Împărăţia lui Dumnezeu.
Terapia patristică are două aspecte fundamentale. Primul dintre ele are în vedere asceza sau nevoinţa prin care este retrasă proiecţia iluzorie în obiectele imanente ale dorinţei a aspiraţiei infinite a fiinţei umane (sau a chipului omului) după Prototipul dumnezeiesc. Odată cu aceasta, golul de participare la viaţa dumnezeiască nu mai e în mod iluzoriu umplut cu lucruri ce nu-l pot satura şi are loc metanoia, schimbarea minţii, care înseamnă o reorientare a conştiinţei spre singurul lucru care poate satura acest gol, şi anume prezenţa lui Dumnezeu.
Prezenţa lui Dumnezeu este în acelaşi timp singurul lucru care aşază toate chipurile create în direcţia împlinirii lor, a participării la modul de a fi al dragostei Sfintei Treimi. Asceza sau înfrânarea creştină nu amputează nimic din cele fireşti. După conştientizarea nevoii de transfigurare a firii, de actualizare a chipului unirii cu Dumnezeu, dorinţa de plăcere, dorinţa de putere, dorinţa de sens şi dorinţa de viaţă se reconectează participării la viaţa dumnezeiască, şi astfel trauma absenţei lui Dumnezeu admite o rezolvare numai în acest sens.
Dacă primul aspect ţine de recunoaşterea alterităţii divine în diferenţa ei ontologică sau a „distanţei” dintre creat şi necreat ce nu poate fi surmontată decât prin taina pogorârii divine, cel de-al doilea aspect ţine de participarea liturgică a omului la taina acestei pogorâri, cu alte cuvinte, la taina Trupului lui Hristos ce constituie subiectul uman ca mădular al trupului înveşnicirii lumii în modul de viaţă al iubirii divine.
Psihanaliza vorbește despre o alienare a subiectului în propria ființă, de un „deficit de ființă”. În sensul antropologiei iconice, această „carență de ființă” indică tocmai incompletitudinea imaginii de sine autonome. Prin dinamismul imaginar și simbolic, ființa umană își proiectează sau manifestă imboldul de a reconstitui imaginea integralității, integrității, coerenței și stăpânirii de sine într-o stare actuală de alienare și fragmentare. În fapt, după cum s-a remarcat, realizarea omului e „în altă parte”, cu alte cuvinte împlinirea chipului omului ține de însăși taina unirii cu Chipul lui Dumnezeu cel mai presus de fire. 

Florin Caragiu


(Text citit la lansarea volumului "Întrupări ale iubirii. Jurnal de seară", ed. Platytera, 2014)


Niciun comentariu: