matinale

 

trupul dă bătălii fantastice pentru mine, cu pierderi uriașe și biruințe pe muche de cuțit. stau și-l privesc și mă uimesc de cât de tihnit pot fi bându-mi ceaiul de dimineață, gândind la așezarea zilei sau reflectând la cursul acestei vieți în care haosul îmblânzit, turnat în forme familiare, și totuși mereu surprinzătoare, îmi amintește de dragostea ce m-a creat din nimic. mulțumesc și iar mulțumesc, cu o dăruire ce este deopotrivă o deschidere spre primire și înnoire. gestul acesta e o rugăciune cu memorii euharistice, în care mă uit și mă regăsesc, și întorc darul de Sus naturii din mine, ce luptă să mă țină în viață.

 florin caragiu

memoria

 

conștiința și limbajul se-întrepătrund în memorie:  culcat pe spate în iarbă, detașat de griji prin contemplarea cerului deschis, retrăiesc simțământul plutirii din noaptea petrecută sub cerul liber, la stâna din munți, după rătăciri îndelungate și o cină cu bulz – această amintire a rămas nealterată de schimbările întâmplate, ca un nor ce aruncă o umbră răcoritoare... în interstițiile inexprimabilului, cuvântul e un burete ce absoarbe taina. îți ștergi cu el fruntea fierbinte și-ți odihnești gândul.

pro-verb

 

„Dacă într-adevăr te-așteaptă cea mai bună dintre morțile posibile; singura ta grijă rămâne s-o trăiești pe cea mai bună dintre viețile posibile”.

O maladie a vremurilor: fragmentarea

 

O maladie a omului pe care o cunoaște epoca contemporană este fragmentarea. În activitățile noastre zilnice s-au înmulțit sarcinile. Când lucrezi spre îndeplinirea uneia din ele, cel mai mult consum de energie are loc în momentul variației bruște în trecerea de la una la alta. Înmulțindu-se cerințele și trecerile bruște de la o sarcină la alta, omul e pândit de oboseală și nevroză. I se cere să fie tot mai spontan, să se oprească brusc din ceva și să treacă la altceva de zeci de ori la rând, dar adesea clachează, și începe să maifeste o lipsă de prezență. Mintea apare supusă unui bruiaj continuu, unui asalt amețitor de impulsuri și trebuințe, încât nu se mai poate odihni și regenera cum se cuvine. Se dezvoltă rezistențe, reprimări, blocaje care sapă la temelia sănătății psihice și fizice. Sistemul imunitar e penetrat, reușește cu greu să facă față și după un timp se instalează vilnerabilitatea și, în cele din urmă,  boala.

Am cunoscut monahi care, fiind ucenici la părintele Ghelasie, erau supuși aceluiași asalt, prin ascultări numeroase și diverse. Erau sfătuiți, însă, să păstreze mintea alipită de rugăciune și închinare. Rugăciunea devenea pentru ei, prin ascultare și pomenirea lui Iisus, un factor regulator al sănătății sufletului și trupului. Rugăciunea și gestul de închinare (vizibil sau numai în minte) aduce la prezență sufletul, care, luminat de chipul divin, devine încet-încet prezent în toate aceste ascultări/sarcini, și, spre deosebire de minte, fiind simplu, neîmpărțit și neconsumabil ca mintea/energiile, nu se fragmentează în ele și ține adunată și mintea alipită de el. 

O cheie a ieșirii din impasul generat de fragmentare constă în rugăciunea și gestul iconic de stare în închinare înaintea lui Dumnezeu (static sau dinamic, cu întreaga ființă), asimilate astfel încât mintea să se odihnească în suflet și sufletul în Dumnezeu. Această așezare a ființei ne dă adevărata spontaneitate și răbdarea cu bucurie în orice încercare.

 Florin Caragiu

 

Drumul de la muzica rock la preoție (pasaj dintr-un interviu cu părintele Radu Ioan Trifon)

Rep.:  Fost star rock, Radu Trifon a cunoscut devreme succesul, fiind solist într-o formație care avea toate șansele să urce pe culmile celebrității. Încă era prieten cu scena când și-a descoperit vocația pentru preoție. Mai târziu, și-a schimbat doar modul de interpretare, mesajul a rămas același. Părintele Radu are 51 ani. A fost 20 ani inginer, apoi, o scută perioadă, asistent universitar. De 12 ani slujește ca preot și de 7 ani este și consilier pe probleme de învățământ și tineret la Episcopia Devei și Hunedoarei.

Pr. Radu: Convertirea a constat în faptul că am înțeles, la un moment dat, cu ce se mănâncă viața și care e scopul ei. Și fără Dumnezeu, nu prea am ce face.

Rep.: Cu ce-ați crezut că se mănâncă viața?

Pr. Radu: Celebritate, faimă, notorietate, cultură, artă...

Rep.: Și care a fost momentul în care ați înțeles?

Pr. Radu: Primisem foarte multe scrisori pe vremea când eram cântăreț, pentru că atunci nu existau electronicele, și aveam fani box în două reviste de muzică din România, și acolo primeam scrisori. Dar cele mai multe scrisori nu erau despre “ce frumos cântați” și “vreau și eu un album”, ci despre “m-a părăsit iubitul”, “soțul vrea să divorțăm”, și mi-am dat seama că datorită textelor pe care le scriam și muzicii pe care o cântam, lumea percepea, de fapt, un om spiritual, și eu nu eram deloc. Încercam să fie, dar eu nu eram un om spiritual, cu atât mai puțin duhovnicesc. Nu știam ce să vorbesc. Și mi-am dat seama că problemele sunt altele, cu care se confruntă lumea.

Rep.: Și ați făcut teologia, dar ați făcut-o cu gândul să vă preoțiți, sau doar să înțelegeți?

Pr. Radu: Muream, ca să zic așa, între ghilimele, eram inginer la Romtelekom, în serviciul de proiectări, și mintea mea nu era setată pentru așa ceva, deși eu am terminat Electronică și Telecomunicații, mă rpg, dus cu valul, înainte de Revoluție; tot timpul în mintea mea era altceva. După Revoluție am zis: “Gata, eu dau la Conservator”, că “Muzica-i pasiunea vieții mele”; pe urmă am descoperit un pic de filosofie, de psihologie, am zis: “Hai să le fac”, și un bătrân, cuvios aș putea spune, mi-a zis: “Mă, dar la Teologie nu crezi că le găsești pe toate?”. Deci pot să spun că prima dată m-am dus din curiozitate și din dorința de a mă pune la punct. Am vrut să renunț, în primul an de teologie am zis că “nu-i de mine aici”, deci, clar, nu-i de mine...

Rep.: Ce nu vă plăcea?

Pr. Radu: Eu eram mai bătrân cu zece ani decât colegii mei, mă așteptam la o atitudine mult mai duhovnicească, mult mai orientată către spiritualitate, și am găsit o atitudine suficient de mundană, poate mai mundană decât în prima Facultate pe care am făcut-o la Timișoara.

Rep.: Dar nu e o greșeală să punem eticheta asta? Adică toți ne așteptăm, când spui Teologie, la spiritualitate...

Pr. Radu: Da, așa-i...

Rep.: Dar sunt oameni acolo...

Pr. Radu: Da, mi-am dat seama, dar primul an a fost dezamăgitor, adică venisem cu: “Aicea vom rupe, ne rugăm împreună, facem...” Nu s-a întâmplat chiar așa, și am ajuns printr-un concurs de împrejurări, la părintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei, pentru că una dintre fiicele mele a avut niște probleme de sănătate imediat după ce s-a născut și nu-i dădeau medicii de capăt, și am citit “Medicina isihastă”, am ajuns până la părintele și acolo, cumva, m-am clarificat că nu trebuie să renunț la teologie,pentru că părintele Ghelasie mi-a zis: “N-are fata nimic, fata este așa pentru că tu nu ești cum trebuie, sau că voi, familia, nu sunteți cum ar trebui” și mi-a dat, mă rog, sfaturi de viață, și atunci i-am spus, la sfârșit: “Uite, părinte, am intrat la Teologie, nu mă regăsesc foarte tare acolo, aș vrea să renunț”. Și a fost prima dată când s-a încruntat. Până atunci el era foarte glumeț și era cu “Măi” și cu “Băi” și așa... S-a încruntat și zice: “Dacă tu renunți la Teologie, eu îți dau canon să nu renunți”, adică foarte serios: “Nu, te duci și faci Teologia”. Și zice: “Pe mine mă mai cauți în momentul în care vii și-mi arăți diploma de absolvire”. Așa s-a întâmplat că la o săptămână după ce am terminat Teologia, am aflat că a trecut la cele veșnice. A fost un gest care să mă motiveze. Probabil a văzut în mine ceva, nu știu... Trebuie să vă spun că au foast patru oameni care mi-au marcat viața, ca să zic așa. Primul a fost părintele Ghelasie. O singură întâlnire am avut cu sfinția sa, dar a fost determinantă în a nu renunța. Apoi a fost primul meu duhovnic, pr. Vasile Vlad, care este profesor de teologie morală la Arad, care era un tip foarte riguros. El mi-a impus jaloanele. Acum poate că n-aș mai fi așa riguros cum am fost în tinerețe, cu anumite trăiri și cu un anumit mod de abordare a vieții în genere. După care am ajuns la părintele Crăciun Opre, care este unul dintre discipolii pr. Arsenie Boca. Spovedania la pr. Crăciun era de genul: el povestea și eu înțelegeam din povești că el mi se adresează mie, și fără să pun eu întrebări, și fără să vin eu, efectiv cu problemele mele. După ce am terminat Masterul, am zis: “Poate că n-ar strica să fiu și preot”. Nu se arăta… Pe vremea aceea țineam de Episcopia Aradului, erau altele condițiile..., și renunțasem la idee. Și, la un moment dat, când s-a eliberat o parohie aici, la Hunedoara, am fost sunat de unul dintre consilierii de la Arad, și zice: “Uite, Radu, s-a eliberat o parohie, dacă vrei, poți să-ți pui dosarul”. Și am zis: “Îmi pare rău, eu nu mai doresc, dar întreb duhovnicul”. L-am sunat pe părintele și zice: “Nu știu ce să-ți spun”. El niciodată nu spunea: “Fă”, sau “Nu fă”, ci “Ne-om ruga și vedem ce se alege”. Și a doua zi m-am trezit cu el la ușă și zice: “Dă-mi dosarul, că eu mă duc la Arad”. El mi-a depus dosarul, el mi l-a dus. “Dacă este al tău, va fi”. A fost.

 Sursa:

https://www.youtube.com/watch?v=-Mp5f8DIOic&feature=share&fbclid=IwAR2Z1sfrSOFCnXd0rCHUxSgWmUMYzDQ1M2UKyzjD1NxAe3PbhrwNCER6cJ8

Despre amânare

 

Să nu întârzii în săvârșirea binelui, dar să amâni a lua decizii în orice lucru în care simți amestecate umbre de confuzie, tulburare și neîmpăcare dinspre conștiința ta, așteptând o luminare de sus, prin rugăciune, sau prin starea în gest de închinare ce aduce cu sine liniștirea minții, sau prin sfat de la părintele duhovnic ori de la un om mai sporit în bine, sau prin lecturi duhovnicești, sau prin privirea situației dintr-un context mai larg și până la implicațiile ultime, eshatologice. Să nu zici că faci un mic compromis cu răul și repari tu mai pe urmă. Va trebui să locuiești cu acea părere de rău care urmează din aceasta.  Cercetează-ți întâi conștiința și apoi ia o hotărâre, după care acționează liniștit, fără ezitare, ca înaintea lui Dumnezeu.

Mulți oameni simt, în viața lor, o chemare spre bine, mai clar sau mai nelămurit, în funcție de starea lor duhovnicească, dar amână urmarea ei. Orice amânare o face să se audă tot mai stins. Urmând această chemare, răspunzi lui Dumnezeu Însuși, și din acest dialog înfiripat se aprinde o lumină înlăuntrul tău, pe care, dacă te străduiești s-o păstrezi nestinsă, te va călăuzi în toate încercările vieții. Fii ocrotitorul acestei lumini a învierii, apără-o cu toate puterile tale de suflarea patimilor, ce vor s-o stingă. Cheamă necontenit pe Hristos în ajutor, pentru că dacă omul este neputincios, la Dumnezeu toate sunt cu putință.

Florin Caragiu

Despre muzica psaltică/bizantină

Muzica psaltică cu inflexiunile ei este o icoană sonoră a zborului sufletului în Dumnezeu. Ea zugrăvește în simțirea înțelegătoare țâșnirile în înalt ale sufletului și pogorârile lui de taină, plutirea contemplării duhovnicești, frumusețea negrăită a libertății în Dumnezeu, modulațiile intime ale iconomiei divine, plecarea la pieptul Domnului spre a asculta, asemenea Apostolului Ioan, adâncul dumnezeiesc al tainei, ritmul vieții în Hristos, precum și modul spontan, inefabil al urmării Lui sub călăuzirea Sfântului Duh, renașterea din Cel Care “suflă unde voieşte și tu auzi glasul Lui, dar nu știi de unde vine, nici încotro se duce” (Ioan 3, 8). Isonul închipuie glasul zidirii necuvântătoare, care susține și urmează pe om din fundal, armonizându-se în mod solidar cu trupul lui, în saltul din starea căzută spre împărăția cerurilor, ce respiră libertatea duhului.  

Florin Caragiu

Despre căsătorie, ca taină a nașterii

 

Căsătoria este o taină a dragostei, întru nașterea chipului lui Hristos în creație și lucrarea tainei mântuirii. Fiecare copil ce se naște poartă cu sine, suflată de Duhul Sfânt, pecetea iconică ce conține toate potențialitățile lucrării de mântuire a părinților săi și a lumii întregi. Fiecare om căsătorit, care are copii, are menirea de a lucra, cu grijă părintească, la actualizarea acestei potențialități. Copilul, în schimb, are menirea de a purta ca o cruce, zesrea părinților săi, a neamului său și a lumii întregi,  a o curăți și a o înnoi în sine, în lucrarea sa de actualizare a darului dumnezeiesc, prin împreună-lucrarea cu Hristos. 

Căci Dumnezeu adaugă la moștenirile rele de la părinți, pe care copilul le primește prin trup, daruri pe măsură, puterea de a curăți memorialul păcătos și a spori zestrea cea bună în împreună-lucrare cu El. În plus, în taina Botezului copilul primește haina luminoasă a îmbrăcării tainice în Hristos prin care e curățit de păcatul strămoșesc (starea de robie a firii înlănțuite de cădere); în taina Mirungerii, copilul primește pecetea darului Sfântului Duh, ce-i revarsă bogăția darurilor Lui; în taina Sfintei Euharistii, împărtășirea cu Dumnezeu în Hristos, pregustare de taină a unirii mai adevărate din Împărăția Cerurilor.  

Cei care nu au copii, au menirea de a naște în ceilalți duhul mântuirii, de a se purta cu fiecare om și fiecare ființă cu o grijă părintească, de a crește de la măsura de fii la cea de părinți, în raport cu creația. Este o actualizare a condiției filiale în raport cu Dumnezeu, prin care omul crește de la chip la asemănarea cu Dumnezeu.

Căsătoria este o taină a nașterii în primul rând pentru că bărbatul și femeia, au menirea ca, prin dragoste, să se renască continuu unul pe altul la o viață înnoită, fiind cuprinși unul în altul/întrepătrunși sufletește, într-o unire trupească binecuvântată, comunicându-și însușirile în icoana iubirii lui Dumnezeu.

 Florin Caragiu