acordaj

suntem de multe ori absenți

din vorbele ce flutură-n gol

numai dragostea se repetă la nesfârșit

și nu satură

se dăruiește pe sine în cuvintele ei

cel ce-o ascultă își acordează

strunele ființei

asta-i muzica ce-i place

are gustul libertății

care-l face să uite de-mpotrivire și chin

cetatea

se furișează în cetate

uitate, amintirile,

și floarea sângelui pe prag,

vag, chipu-și tatuează.

e prețioasă clipa,

aripa ce-n eon ne duce,

unde se spulberă tristeți

și ceți se-aprind încet.

iubim, și asta doare,

că la hotare căi subțiri

din rătăciri ne scot

și tot ne schimbă. 

păsările

pe terenul uriaș din spatele blocului,

în locul depozitului de materiale pentru metrou

a apărut un lan de ciori.

acum trec prin fața geamului croncănind,

desenându-și neliniștea. 

sufletul e un uriaș căzut în cenușa viselor,

rugăciunea-i jarul ce-l face să recunoască

în jocul de forme îngeri și demoni.

se crapă de ziuă.