Serile Sinapsa cu Svetlana Cârstean, Domnica Drumea și Miruna Vlada

“Floarea de menghină” a Svetlanei CÂRSTEAN transcrie onirograma unei sensibilități claustrate în labirintul unui sistem totalitar, în care aerul de înstăpânire a convenției devine irespirabil și, ca o supapă a comunicării blocate, fantasmaticul se țese abia simțit peste locul dezgolit al traumei. Sub imperiul fricii, erosul înăbușit secretă în apărarea sa reveria, declanșând clivajul imaginii lumii.

Florin Caragiu

Refăcând “drumul pașilor de peste zi”, Domnica DRUMEA ne vorbește în poemele sale despre o fragilitate dureroasă, despe “amintirea ca o rană” sub “soarele ca o incizie pe cerul de iarnă”, cu alte cuvinte despre imposibila expulzare din propria sensibilitate care sparge în cioburi oglinda ce ne arată întregi. În acest fel, poezia ne aduce aproape de moarte, acolo unde puritatea “poate lua orice formă / și tot ea o poate distruge”. Alternanța cald-rece creează senzația de convulsie și frison, întru care spațiul însuși al fracturii existențiale e locuit de jubilația anticipării morții a “ceea ce a fost mort în mine”.

Florin Caragiu

“Cea mai bună dintre lumile imposibile”, țesătura destrămată de război a realității pe care o trăiește Miruna VLADA în “Bosnia. Partaj” face să pulseze în miezul ei dur adevărul constituirii ei în conștiință, odată cu realizarea faptului că atunci “când nu mai iubim, suntem lăsați în paragină”. Un “nimic la scara istoriei”, imaginile dramelor personale reflectând scindarea de personalitate a unei lumi, afacerile ei cu “lacrimi și sânge”, expulzarea firescului, rămășițele... “spun totul despre speranță”.

Florin Caragiu

Serile Sinapsa cu Ioana Greceanu, Doina Ioanid și Alexandru Mica. Prezentarea volumului "Lumina ultimei zile" (poezie flamandă contemporană) (Casa de Editură Max Blecher, 2014).

Loc în care totul e penetrat de influxuri nervoase, în care “viața se rupe și se repară singură cu blândețe”, poezia Ioanei GRECEANU defilează cu neliniștea “proprie tuturor lucrurilor în fața neantului”, făcând să vibreze supercorzile existenței de nostalgia unei limbi antecesoare Turnului Babel. În punctele nevralgice se developează intimitatea, “foamea de lucruri palpabile” pe fundalul imaginii levitânde a morții dinainte de trezire sau/și a trezirii dinainte de moarte.

Florin Caragiu

S-a spus despre prozo-poemele Doinei IOANID că sunt “înluminiuri gen Rimbaud, un fel de tapiserii verbale cu substrat biografic, dar şi cu inserturi suprarealiste” (Mircea Cărtărescu). Detaliile expresive, contururile întâmplărilor apar livrate nu fără senzația unui anume “vertij în gaura neagră a timpului” (Cristina Ispas), spre care sângele se trage “ca un râu în matcă”. Atmosfera este una de intimitate ușor amuzată, ușor dezabuzată, în delta memoriei în care se varsă râul neîntors al vieții.

Florin Caragiu

Serile Sinapsa cu Octavian Soviany, Paul Vinicius și Florin Caragiu. Prezentarea revistei Verso.

În creațiile sale Octavian SOVIANY lasă să apară lucrurile de care ne este cel mai mult teamă, și asta, pe de o parte, dintr-un reflex de încredere necondiționată la adresa acelei părți indestructibile a conștiinței care operează în forul intim al artei o critică a participării, pe de alta, din fidelitatea față de crezul artistic, față de forța de transformare în substanță estetică a refulatului, a existenței risipitoare, odată cu întâmpinarea sa pe covorul roșu al imageriei artistice.

Florin Caragiu

Cu neuronii strânși împrejurul întâmplării, din “poziţia de martor şi victimă totodată”, Paul VINICIUS desenează crochiuri ale unei realități asediate de bovarism, decupând din “alcătuirea dedată trădării” detaliul, semnul distinctiv al cărnii visătoare, imaginea ce, ascunsă la piept, “începe din nou să bată / şi să lumineze / carnea / pe dinăuntru”. Aerul boem al plimbării alături de sora mai mică, tristețea, înregistrează în contrapunctul senzației de alunecare pe planul înclinat al existenței prospețimea fiorului estetic: “celulele trupului meu / se stingeau / una câte una / sau chiar mai multe / deodată / asemenea unui oraş care dispare / cu viteză / în urmă // lăsând doar mirosul de ploaie”.

Florin Caragiu

La Florin CARAGIU vedem o fuziune unică şi organică între teologia răsăriteană (canonică şi „iconică” la sursă, dar adresată de poet pieziş şi insolit) şi suprarealism – căci ce sunt intimitatea subpământeană şi cerul urbanizat, gesturile revelatorii etc., ca şi luciditatea cu care se absoarbe vocabular „nepoetic” în liniile de vibraţie ale poemului, decât (şi) un mod valabil de a continua azi zestrea lui Gellu Naum? Caragiu are un mod profund metaforic de a traversa lumea („ziua”) nu pentru că poetizează, ci pentru că la el metaforicul e un vehicul al metanoicului. Metafora aici nu e numai sens al culturii, ci cult al sensului soteriologic al vieţii. Iată un poet „din altă lume” care scrie pe limba şi mai ales dialogând cu veacul lui.

Chris Tănăsescu (MARGENTO)

Arta ca prefigurare a realității restaurate

 












O idee interesantă pe care o afirmă Lucian Blaga pe linia esteticii lui Konrad Lange este următoarea: esteticul nu consistă în niciunul dintre cele două procese de conștiință, intropatia și abstracțiunea, ci într-o realizare sui-generis a lor și anume în realizarea lor pe planuri intuitive improprii, adică ținând de un material de creație și expresie care nu este natura însăși cu determinismul ei. Condiția imaginară a artei impune alegerea unui material de expresie tranzitiv față de intenția creatoare. Acesta nu poate fi natura cu legile ei. În poezie, cuvântul e o a doua natură a noastră. Imaginația creatoare afectivă nu se suprapune cu fenomenele naturale, cu condiționările psihice și fizice legate strict de acestea. (Imaginarul face aluzie la condiția restaurată!)

Imaginea artistică posedă evident însușiri antientropice, care transcend dualitatea viață-moarte, cultivă ambiguitatea, antinomia, sugestia, indeterminarea, exprimarea prin contrariu. Gilbert Durand, în “Structurile antropologice ale imaginarului” (celebrul capitol “Fantastica transcendentală”), afirma în același sens că eufemismul sau voalarea țin de esența cea mai intimă a artei, care poate fi gândită ca o transcendere a morții interpretată ca atare, ca sfârșit absolut, un fenomen care distruge reprezentările și inhibă simțul imaginației.

Sacrul poetic este categoric un fenomen de transcendere a ideii de sfârșit absolut - o idee antiiconică, antifigurativă, antiexpresivă, extraestetică sub orice aspect. Orice reprezentare poetică este cu necesitate paradoxală, azvârlind în văzduh o noutate. Nu mai e nevoie să vorbim de binecunoscutele sintagme “insolitarea cotidianului” și “cotidianizarea fantasticului”.

Criticul literar Mihail Ralea notează că virtutea omului este prin excelență aceea de a crea. În special el remarcă posibilitatea omului de a-și amâna sau opri reacțiunile, fapt care se opune psihismului exploziv, direct și nemijlocit. Omul e capabil să adopte o atitudine aparent absurdă în raport cu existența. Omul e prin excelență un viețuitor “absurd” (căruia i se-ntâmplă să meargă împotriva instinctului de conservare).

În ceea ce privește geneza emoției estetice și a artei, Ralea o pune în relație cu geneza însăși a tendințelor tehnice ale omului, tendințe care urmează o linie evolutivă foarte clară. Pe traiectoria evolutivă a capacității constructive umane, “actul de construcție părăsește scopul util imediat și plăsmuiește opere care nu interesează decât prin semnificația și viziunea lor. Când asemenea opere se pot produce, arta apare. Arta e oarecum o tehnică ce și-a uitat scopul. N-o mai preocupă decât revelarea unor sensuri și viziuni, cu ajutorul simbolurilor. Ele pot să nu se aplice imediat la realitate”. (E un fel de écart între ele și realitate.)

Această teză e, evident, de inspirație kantiană. Ralea spune că emoția estetică este “reacțiunea plăcută, de o plăcere sui-generis față de reușita unei alcătuiri artificiale, prin alcătuire artificială înțelegându-se fabricarea a ceva menit a nu răspunde unor trebuințe organice imediate, adică a unui ceva care să nu se integreze în determinismul natural. În noțiunea de artificialitate intră așadar un element de gratuitate în raport cu cererile imperioase ale naturii” (Mihail Ralea, “Explicarea omului”).

Florin Caragiu

(Text publicat în Suplimentul "Lumina literară și artistică", Anul 2, Nr. 1, ianuarie 2015)

Premise pentru o psihanaliză creştină: terapia patristică

Răspunsul creştin la problema suferinţei, slăbiciunii, absurdului şi morţii nu este abolirea lor. În fapt, tocmai încercarea de a aboli contrariile plăcerii, puterii, sensului şi vieţii întreţine cercul vicios al complexelor, pentru că elementul refulat se întoarce la un moment dat cu o şi mai mare putere, rezistând simplificărilor sau reducţiilor de orice fel. Odată alungat, el revine în conştiinţă cu puterea vitală ce-l hrăneşte din biologicul însuşi şi din pulsiunile inconştiente.
Durerea, slăbiciunea, absurdul şi moartea nu pot fi desfiinţate şi pentru că în sensul iconomiei divine ele au un rost de limitare a hybrisului plăcerii, puterii, sensului şi morţii în modul de viaţă imanentist, marcat astfel ca deviant printr-o dezbinare în sine pe care nu o poate depăşi decât prin recursul la transcendenţă.
În terapia patristică, hybrisul plăcerii e oprit prin postire sau înfrânare, hybrisul puterii e oprit prin ascultare, tăierea voii sau nevoinţă, hybrisul sensului e întâmpinat prin oprirea sau răstignirea gândurilor în rugăciune, iar hybrisul vieţii e înfruntat prin lepădare de sine şi dăruire de sine pe altarul iubirii dumnezeieşti.
În creştinism se opreşte, aşadar, prin metanoia, sau schimbarea modului de viaţă, hrănirea acestor complexe. Se stopează astfel orice fel de raportare antagonistă, pentru că dragostea duhovnicească (care nu cade niciodată, cu alte cuvinte nu se transformă în contrarul ei, nu se scindează în perechi de contrarii) nu desfiinţează, ci recuperează durerea, slăbiciunea, absurdul şi moartea şi le preface în fericită pătimire, desăvârşire în slăbiciune, înţelepciune nebună (sau nebunie în Hristos) şi moarte dătătoare de viaţă.
Cu atât mai mult nu este o rezolvare nici eliminarea plăcerii, puterii, sensului sau vieţii, ce sunt fireşti şi constitutive firii create. Este nevoie, în schimb, de o anumită integrare a antinomiilor în ordinea dragostei, printr-o anumită reaşezare şi chiar transfigurare a raporturilor dintre plăcere şi durere, dintre putere şi slăbiciune, dintre sens şi absurd, dintre viaţă şi moarte.
Terapia creştină orientează eforturile de vindecare a firii în direcţia misterului asimilării în Trupul înviat al lui Hristos ce dă o altă cuprindere reciprocă, necontrară, raporturilor dintre plăcere şi durere, putere şi slăbiciune, sens şi absurd, viaţă şi moarte. Este Trupul în care locuieşte plinătatea dragostei divine, cu modul ei de viaţă mai presus de antagonismul ce sfâşie creaţia după Cădere.
Orice demers imanentist al psihanalizei pierde din vedere înseşi cauzele scindării arhetipurilor în complexe generatoare de traume şi, de aceea, nu-şi poate propune mai mult decât să atenueze manifestările celor patru complexe, urmărind şi ajutând să le facă suportabile, prin apelul la măsură şi echilibru, însă în creştinism rezolvarea nu poate veni doar autonom, independent de participarea la taina dumnezeiască mai presus de fire. Concorporalitatea cu Trupul înviat al lui Hristos dă o notă iconică atât plăcerii, cât şi durerii, atât puterii, cât şi slăbiciunii, atât sensului, cât şi absurdului, atât vieţii, cât şi morţii. Eliberate, astfel, de atracţia neantului, a nimicniciei, ele sunt atrase în curentul de viaţă mergător spre Viaţa Treimică.
În concluzie, pentru a depăşi propria insuficienţă în terapia acestor complexe, şi a oferi un ajutor decisiv, mai mult decât unul doar paliativ, psihanaliza creştină face apel la întâlnirea cu transcendenţa, la regăsirea în noi înşine a chipului pierdut propriu modului de viaţă al comuniunii lui Dumnezeu, al comuniunii cu Dumnezeu şi al comuniunii cu celălalt în genere.
Starea de comuniune cu Dumnezeu este caracterizată de dualitatea iconică, adică de conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu ca distinctă de fiinţa proprie. Ultima îşi află identitatea ca inseparabilă de pecetea divină care stă la baza vieţii sale, susţinând-o şi dăruindu-i potenţele de creştere şi răspuns propriu la chemarea divină. În starea de înstrăinare de Dumnezeu, tinderea de a reconstitui dualitatea originară în absenţa lui Dumnezeu generează dedublarea sau scindarea limbajului, manifestare dominantă a logicii antagoniste pe care o consemnează teoriile psihanalitice în câmpul manifestărilor inconştientului. În lipsa conştiinţei iconice, identificarea şi distincţia ce stau la baza constituirii subiectului capătă ele însele caracterul unei alienări de sine prin identificarea cu celălalt şi al unei separări de celălalt prin reperarea disociativă a diferenţei.
Un caracter fundamental al durerii, slăbiciunii, absurdului şi morţii este cel de a aduce în conştiinţă limita umanului şi, odată cu aceasta, constituţia sa liturgică. Prin alcătuirea sa sufletească şi trupească, omul uneşte în sine cerul şi pământul, spiritul şi materia, psihicul omenesc reflectând această întrepătrundere între suflet şi trup. Mai mult, chipul lui Dumnezeu din om exprimă menirea omului de a aduce ca dar integralitatea creaţiei înaintea lui Dumnezeu spre a potoli, cum spune Scriptura, suspinul creaţiei întregi după slava fiilor lui Dumnezeu.
Fără actualizarea condiţiei sale liturgice, aspiraţia chipului omului spre întâlnirea şi unirea cu Arhechipul divin nu poate fi împlinită. În absenţa acestei împliniri, omul resimte un gol de împărtăşire cu Divinul, gol în care îşi proiectează obiecte ale dorinţei din lumea aceasta, ca pe nişte idoli ce substituie iluzoriu Divinul, însă aspiraţia infinită a adâncului fiinţei umane nu poate fi saturată de niciun obiect din imanenţă.
Acest lucru face ca acest gol să apară la capătul tuturor eforturilor umane de împlinire, ca un capăt inevitabil al tuturor strădaniilor imanentiste, dezvăluind insaţietatea dorinţei şi insuficienţa oricărui obiect al dorinţei din această lume. Un zid alb sfâşietor marchează fundătura demersurilor imanentiste, calea marcată cu obiecte ale dorinţei din lume devenite idoli, sau substitute/surogate ale Divinului. Nimic din această lume nu poate, însă, satura acest gol de împărtăşire cu Dumnezeu, care este în acelaşi timp un gol de actualizare a propriului chip, fapt ce constituie trauma fundamentală a omului.
Pentru a depăşi trauma înstrăinării de Dumnezeu, omul şi creaţia în întregul ei au nevoie de actualizarea condiţiei lor euharistice, de intrarea în circuitul liturghisirii euharistice, care înseamnă alipirea la Trupul lui Hristos. În această plămadă a veşniciei, modul de viaţă care are la bază afirmarea vieţii pe baza conflictului este înlocuit de modul de viaţă care are la bază afirmarea vieţii pe baza comuniunii. Acest mod poate fi pregustat încă de aici, din viaţa pământească, însă va fi actualizat deplin, potrivit revelaţiei dumnezeieşti, în Împărăţia lui Dumnezeu.
Terapia patristică are două aspecte fundamentale. Primul dintre ele are în vedere asceza sau nevoinţa prin care este retrasă proiecţia iluzorie în obiectele imanente ale dorinţei a aspiraţiei infinite a fiinţei umane (sau a chipului omului) după Prototipul dumnezeiesc. Odată cu aceasta, golul de participare la viaţa dumnezeiască nu mai e în mod iluzoriu umplut cu lucruri ce nu-l pot satura şi are loc metanoia, schimbarea minţii, care înseamnă o reorientare a conştiinţei spre singurul lucru care poate satura acest gol, şi anume prezenţa lui Dumnezeu.
Prezenţa lui Dumnezeu este în acelaşi timp singurul lucru care aşază toate chipurile create în direcţia împlinirii lor, a participării la modul de a fi al dragostei Sfintei Treimi.
Asceza sau înfrânarea creştină nu amputează nimic din cele fireşti. După conştientizarea nevoii de transfigurare a firii, de actualizare a chipului unirii cu Dumnezeu, dorinţa de plăcere, dorinţa de putere, dorinţa de sens şi dorinţa de viaţă se reconectează participării la viaţa dumnezeiască, şi astfel trauma absenţei lui Dumnezeu admite o rezolvare numai în acest sens.
Psihanaliza vorbeşte despre o alienare a subiectului în propria fiinţă, de un „deficit de fiinţă“. În sensul antropologiei iconice, această „carenţă de fiinţă“ indică tocmai incompletitudinea imaginii de sine autonome. Prin dinamismul imaginar şi simbolic, fiinţa umană îşi proiectează sau manifestă imboldul de a reconstitui imaginea integralităţii, integrităţii, coerenţei şi stăpânirii de sine într-o stare actuală de alienare şi fragmentare. În fapt, după cum s-a remarcat, realizarea omului e „în altă parte“, cu alte cuvinte împlinirea chipului omului ţine de însăşi taina unirii cu Chipul lui Dumnezeu cel mai presus de fire.

Florin Caragiu

(text apărut în ziarul "Lumina", luni 12 ianuarie 2015)

Premise pentru o psihanaliză creştină: patru complexe

Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre Întruparea lui Dumnezeu ca despre o tăietură în istorie care luminează sensul acesteia în întregul ei. Întruparea lui Dumnezeu este o tăietură în istorie şi pentru faptul că pentru prima oară pune faţă în faţă, în mod concret şi decisiv, două moduri de viaţă: unul al afirmării vieţii pe baza conflictului, al unei logici antagoniste ce tinde să domine existenţa actuală, celălalt al afirmării vieţii pe baza comuniunii, ce constituie taina transfigurării creaţiei în lumina cea mai presus de fire a dragostei dumnezeieşti.
Pentru modul antagonist al fiinţării, dragostea poate să apară ca nebunie şi sminteală, însă din perspectivă iconică se pot decela traiectoriile semnificante ale prezenţei şi absenţei ei, discernând adevărul de contrafacere, fără a uita de nuanţele subîntinse chipului ei.
Aceste observaţii deschid calea unei psihanalize creştine, odată cu depăşirea paradigmei dualismului antagonist pe care psihanaliza tradiţională îl consemnează, prin observaţiile sale clinice, la baza fenomenului psihic.
O psihanaliză creştină are la bază observaţii ce reuşesc să deceleze chipul originar al fiinţării, nucleul incandescent, inalterabil, din magma psihică dominată fenomenologic de conflictul finalităţilor, cu alte cuvinte de troposul/modul căderii ce sparge „arhetipurile“ în perechi de contrarii, ce se anihilează reciproc.
În icoana vieţii sfinţilor desluşim acest chip restaurat: vedem plăcerea duhovnicească, puterea duhovnicească, sensul duhovnicesc, viaţa duhovnicească în dinamismul lor infinit potenţat de părtăşia cu Arhechipul dumnezeiesc. Înstrăinarea de Dumnezeu a omului şi plafonarea creşterii sale spirituale ce urmează de aici au drept consecinţă o schimbare de mod sau tropos ce se manifestă prin scindarea arhetipurilor plăcerii, puterii, sensului şi vieţii în perechi de contrarii: plăcerea sfârşeşte în durere, puterea în slăbiciune, sensul în absurd şi viaţa în moarte. Aceste contrarii în tandem devin complexe ale vieţii psihice ce afectează din inconştient viaţa omului, forfecând şi ameninţând echilibrul psihic, exercitându-şi presiunea independent de voinţa noastră.
Modul conflictual al fiinţării nu poate fi însă dezrădăcinat în mod facil, tocmai pentru că, s-a spus, conflictul finalităţilor se manifestă până în adâncimea planului biologic şi în abisurile inconştientului. O simplă aplicare a unei cenzuri conştiente împotriva durerii, slăbiciunii, absurdului şi morţii nu face decât să amplifice prin recul forţa distrugătoare a acestor complexe psihologice.
Pe de altă parte, în durere, slăbiciune, absurd şi moarte e ascunsă o taină a iconomiei dumnezeieşti, prin care se limitează alienarea chipului omului în raport cu Prototipul său dumnezeiesc. Ele se constituie şi ca semne de hotar ale ratării ţintei de către plăcerea, puterea, sensul şi viaţa umană şi ca indicatoare spre nevoia lor de împărtăşire cu infinitul dumnezeiesc.
De aceea, o rezolvare în sens creştin a provocărilor pe care ni le ridică aceste complexe trebuie să aibă în vedere o anume transformare a constelaţiilor conflictuale prin care durerea, slăbiciunea, absurdul şi moartea potenţează, respectiv, plăcerea, puterea, sensul şi viaţa, la întâlnirea cu Dumnezeu. În acest fel, durerea poate potenţa plăcerea duhovnicească atunci când se constituie ca jertfă sau compasiune, slăbiciunea poate fi mediul desăvârşirii puterii duhovniceşti, atunci când este valorizată ca izvor de smerenie, absurdul poate deveni prin credinţă paradoxul care lărgeşte raţiunea şi deschide spre infinit receptivitatea gândirii umane, ferind-o de mania reducţiilor şi raţionalizărilor, iar moartea poate ajunge dătătoare de viaţă prin constituirea ei nu ca simplă anihilare a vieţii, ci ca trecere spre Viaţa cu orizont infinit de creştere şi înaintare.
Complexele însă „rezistă“ prefacerii şi procesul de reconectare la valenţele arhetipale ale plăcerii, puterii, sensului şi vieţii poate fi unul îndelungat şi anevoios. Limbajul vital şi cel inconştient ne arată cât de greu este să spargi acea încifrare sau rezistenţă ce ne împiedică accesul la limbajul originar al vieţii.
Pornim, aşadar, de la patru complexe fundamentale ireductibile: complexul plăcerii/durerii, complexul puterii/slăbiciunii, complexul sensului/absurdului şi complexul vieţii/morţii. Toate acestea, după cum am remarcat, au la bază afirmarea de sine pe baza conflictului finalităţilor (între structuri, între funcţii, între pulsiuni, între dorinţe, între imaginar şi simbolic, între parte şi întreg, între sine şi alteritate etc.) şi se nasc din înstrăinarea plăcerii, puterii, sensului şi vieţii de sursa dumnezeiască.
În complexul plăcerii/durerii se urmăreşte permanent suprimarea durerii, însă, paradoxal, o plăcere înstrăinată, ruptă de infinitul doririi dumnezeieşti, sfârşeşte în durere, şi această zbatere neîncetată de a căuta plăcerea şi a fugi de durere creează o forfecare a fiinţei, un complex care marchează traiectoria personală cu trauma insuficienţei plăcerii, a negăsirii unei rezolvări sau a unei ieşiri din acest cerc vicios.
Complexul puterii/slăbiciunii, spre deosebire de tendinţa de posedare hedonistă a realităţii, de desfătare individuală egocentristă cu ea, la concurenţă cu alteritatea, pe care o presupune complexul plăcerii, poartă cu sine tendinţa de controlare a realităţii, iarăşi la concurenţă cu alteritatea, de dominare a întregului prin parte, de parvenire la butoanele de comandă ale realităţii. Orice putere ruptă de puterea dumnezeiască, însă, sfârşeşte în slăbiciune, se epuizează, se consumă, şi zbaterile disperate şi zadarnice de a întreţine şi spori puterea creează un complex psihic, o traumă a insuficienţei puterii.
La rândul lui, complexul sensului/absurdului exprimă disiparea oricărui sens ce caracterizează condiţia omului înstrăinat de Dumnezeu. Oricât s-ar tinde spre plinirea unui sens al existenţei, ne izbim în condiţia căzută de contradicţii irezolvabile, de absurdul existenţei alienate, de o deficienţă fundamentală în ce priveşte salvgardarea lui în concreteţea adeseori bulversantă a vieţii. Trauma absenţei sensului în care sfârşesc prizele lui existenţiale exprimă complexul insuficienţei sale atunci când slăbeşte legătura cu Logosul divin.
Un al patrulea complex determinant al condiţiei actuale este cel al vieţii/morţii. Omul caută viaţa cu obstinaţie, cu fervoare, dar viaţa sfârşeşte inevitabil în moarte. Sfâşierea pe care o aduce cu sine lupta pentru supravieţuire sortită finalmente eşecului proiectează în fiinţa noastră un complex irezolvabil, înscris în condiţia actuală a lumii, trauma iminenţei unei copleşiri prin absenţă a vieţii.
O plăcere care se reconectează doririi dumnezeieşti poate transfigura suferinţa, continuând dincolo de ea sub forma unei fericite pătimiri.
O putere care se reataşază de puterea divină nu se epuizează, ci se desăvârşeşte în slăbiciune.
Un sens care se realipeşte de Logosul dumnezeiesc e reconfirmat de paradoxul înţelepciunii nebune a lui Dumnezeu, al acelui absurd, din perspectiva înţelepciunii imanentiste, care dă sens şi orientare iconică vieţii.
Iar o viaţă care se împărtăşeşte de viaţa dumnezeiască nu mai vede moartea ca pe o întrerupere sau deconectare fatală, ci penetrează moartea şi trece dincolo de ea, făcând din ea trecere şi salt spre Viaţa veşnică, care nu înseamnă numai un viitor incert, ci un mod de viaţă ce poate fi experiat încă de pe acum, ca modul comuniunii cu Sfânta Treime şi al improprierii lucrărilor dumnezeieşti de către fiinţa creată, unită cu Dumnezeu.
Traumele celor patru complexe amintite sunt vindecate în cursul acestui proces de apropiere, întâlnire şi unire cu Dumnezeu, manifestarea lor ca absenţă în prezenţă fiind transformată liturgic în manifestarea lor ca prezenţă în absenţă. Printr-un proces de chenoză, plăcerea, puterea, sensul şi viaţa ajung să fie sesizate şi împlinite în absenţă, conferind contrariilor lor nuanţe paradoxale. (Va urma)

Florin Caragiu

(Text apărut în ziarul "Lumina", 10 Ianuarie 2015)

Serile Sinapsa cu Florin Iaru, Ioan Es Pop și Eugen Iulian Bot

20 Decembrie 2014, Braseria Alouette, București.
Organizatori: Florin și Diana Caragiu
Moderatori: Florin Caragiu și Octavian Soviany
Filmare realizată de Victor Potra.

În poemele sale, de textură experimentală, Florin IARU uzitează de varii mijloace de expresie - “verbale bucurii ale gurii” - spre a încurca și mai tare prin nesfârșite tribulații ecuația existenței. Încercând să vadă “cu un singur ochi ceea ce nu-nţelege nici-o singură minte”, tromba poetică e un strigăt “cu toată singurătatea” ce “împinge atom după atom”, într-o frenezie a rătăcirii prin forfota alambicată a peisajului textual, în care încolțesc “germeni de melancolie”. Mircea Bârsilă vorbește despre un “pact cu antipoezia”, în care se disting “viziuni nebuloase ce decad în anecdotă şi al căror dramatism se încheagă sub semnul ambivalenţei: ostentativa demistificare este dublată de voluptatea remitizării ironice a realului” și “sublimări grotești ale erosului”. De sub machiajul burlesc și ficțional se disting tresăririle asudate ale unei conștiințe ce încearcă să tragă perdeaua peste imaginea unei lumi amenințate de “întunecare”.

Florin Caragiu

Comunicând în mod eficient viaţa fiorului tragic, poemele lui Ioan Es POP reuşesc, intermitent, să smulgă derizoriul însuşi din raza privirii derizorii şi să-l impună ca pe o dimensiune ţinând de viziune şi de enigmă. Lentila metafizică aplicată istoriei evidenţiază absurdul mişcat după legea ondulatorie a fabulosului, câmp fecund de ambiguitate poetică. Existenţialismul atitudinii consună cu starea de eros poetic prin care fiinţa se revelează în şi prin limbaj. În acest sens, "fiinţa" nimicniciei - nimicnicie care este deopotrivă facticitate şi disperare fără sprijin în eroism - iese din ascundere şi vedem irumperea ei pe soclul luminos al imaginii. Uneori, după cum am văzut, aici stă înălţată statuia unei unghii, fantasma deşeului, rezultat al macerării catabolice şi al necontenitei ruminaţii inconştiente. Dar această unghie ne apare deja întrupată în poezie ca o "expresivă" păpuşă de ghips fără faţă. Viziunea morbidă se echilibrează prin depăşirea continuă a furnicarului de senzaţii primare, interne, amorfe, către proiecţia imaginară cristalizată. Actul automat de a rumega stări interioare, imanente în plexurile nervoase, nu rămâne niciodată la acest stadiu visceral în poezia lui Ioan Es Pop. Aceasta, precum s-a spus, are puterea de a se smulge în fiecare clipă punctiformului, ieşind la lumină în spaţiul tridimensional al imaginii. În modul cum se raportează la imagine, Ioan Es Pop nu este, de regulă, un alegorist, nici un simbolist. Dacă se întâmplă să "alunece" pe panta hiperbolizării alegorice, poetul ştie cum să nu evite frecarea insistentă cu rezistenţele semantice.

Florin Caragiu

În poezia lui Eugen Iulian BOT elementele textuale sunt coagulate prin fluxul nostalgiei și angoasa incomunicabilității evocate, spre exemplu, prin metafora zidului - avatar textual al unei drame istorice -, sentimentul dezrădăcinării și recluziunii împingând spre o constituire labirintică a traiectoriei regăsirii de sine. Poezia e un fel de “ardere internă însoțind medicina interioară”, o dibuire “pe întuneric a unui gând de care să te sprijini”.

Florin Caragiu