Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre Întruparea lui Dumnezeu ca despre o tăietură în istorie care luminează sensul acesteia în întregul ei. Întruparea lui Dumnezeu este o tăietură în istorie şi pentru faptul că pentru prima oară pune faţă în faţă, în mod concret şi decisiv, două moduri de viaţă: unul al afirmării vieţii pe baza conflictului, al unei logici antagoniste ce tinde să domine existenţa actuală, celălalt al afirmării vieţii pe baza comuniunii, ce constituie taina transfigurării creaţiei în lumina cea mai presus de fire a dragostei dumnezeieşti.
Pentru modul antagonist al fiinţării, dragostea poate să apară ca nebunie şi sminteală, însă din perspectivă iconică se pot decela traiectoriile semnificante ale prezenţei şi absenţei ei, discernând adevărul de contrafacere, fără a uita de nuanţele subîntinse chipului ei.
Aceste observaţii deschid calea unei psihanalize creştine, odată cu depăşirea paradigmei dualismului antagonist pe care psihanaliza tradiţională îl consemnează, prin observaţiile sale clinice, la baza fenomenului psihic.
O psihanaliză creştină are la bază observaţii ce reuşesc să deceleze chipul originar al fiinţării, nucleul incandescent, inalterabil, din magma psihică dominată fenomenologic de conflictul finalităţilor, cu alte cuvinte de troposul/modul căderii ce sparge „arhetipurile“ în perechi de contrarii, ce se anihilează reciproc.
În icoana vieţii sfinţilor desluşim acest chip restaurat: vedem plăcerea duhovnicească, puterea duhovnicească, sensul duhovnicesc, viaţa duhovnicească în dinamismul lor infinit potenţat de părtăşia cu Arhechipul dumnezeiesc. Înstrăinarea de Dumnezeu a omului şi plafonarea creşterii sale spirituale ce urmează de aici au drept consecinţă o schimbare de mod sau tropos ce se manifestă prin scindarea arhetipurilor plăcerii, puterii, sensului şi vieţii în perechi de contrarii: plăcerea sfârşeşte în durere, puterea în slăbiciune, sensul în absurd şi viaţa în moarte. Aceste contrarii în tandem devin complexe ale vieţii psihice ce afectează din inconştient viaţa omului, forfecând şi ameninţând echilibrul psihic, exercitându-şi presiunea independent de voinţa noastră.
Modul conflictual al fiinţării nu poate fi însă dezrădăcinat în mod facil, tocmai pentru că, s-a spus, conflictul finalităţilor se manifestă până în adâncimea planului biologic şi în abisurile inconştientului. O simplă aplicare a unei cenzuri conştiente împotriva durerii, slăbiciunii, absurdului şi morţii nu face decât să amplifice prin recul forţa distrugătoare a acestor complexe psihologice.
Pe de altă parte, în durere, slăbiciune, absurd şi moarte e ascunsă o taină a iconomiei dumnezeieşti, prin care se limitează alienarea chipului omului în raport cu Prototipul său dumnezeiesc. Ele se constituie şi ca semne de hotar ale ratării ţintei de către plăcerea, puterea, sensul şi viaţa umană şi ca indicatoare spre nevoia lor de împărtăşire cu infinitul dumnezeiesc.
De aceea, o rezolvare în sens creştin a provocărilor pe care ni le ridică aceste complexe trebuie să aibă în vedere o anume transformare a constelaţiilor conflictuale prin care durerea, slăbiciunea, absurdul şi moartea potenţează, respectiv, plăcerea, puterea, sensul şi viaţa, la întâlnirea cu Dumnezeu. În acest fel, durerea poate potenţa plăcerea duhovnicească atunci când se constituie ca jertfă sau compasiune, slăbiciunea poate fi mediul desăvârşirii puterii duhovniceşti, atunci când este valorizată ca izvor de smerenie, absurdul poate deveni prin credinţă paradoxul care lărgeşte raţiunea şi deschide spre infinit receptivitatea gândirii umane, ferind-o de mania reducţiilor şi raţionalizărilor, iar moartea poate ajunge dătătoare de viaţă prin constituirea ei nu ca simplă anihilare a vieţii, ci ca trecere spre Viaţa cu orizont infinit de creştere şi înaintare.
Complexele însă „rezistă“ prefacerii şi procesul de reconectare la valenţele arhetipale ale plăcerii, puterii, sensului şi vieţii poate fi unul îndelungat şi anevoios. Limbajul vital şi cel inconştient ne arată cât de greu este să spargi acea încifrare sau rezistenţă ce ne împiedică accesul la limbajul originar al vieţii.
Pornim, aşadar, de la patru complexe fundamentale ireductibile: complexul plăcerii/durerii, complexul puterii/slăbiciunii, complexul sensului/absurdului şi complexul vieţii/morţii. Toate acestea, după cum am remarcat, au la bază afirmarea de sine pe baza conflictului finalităţilor (între structuri, între funcţii, între pulsiuni, între dorinţe, între imaginar şi simbolic, între parte şi întreg, între sine şi alteritate etc.) şi se nasc din înstrăinarea plăcerii, puterii, sensului şi vieţii de sursa dumnezeiască.
În complexul plăcerii/durerii se urmăreşte permanent suprimarea durerii, însă, paradoxal, o plăcere înstrăinată, ruptă de infinitul doririi dumnezeieşti, sfârşeşte în durere, şi această zbatere neîncetată de a căuta plăcerea şi a fugi de durere creează o forfecare a fiinţei, un complex care marchează traiectoria personală cu trauma insuficienţei plăcerii, a negăsirii unei rezolvări sau a unei ieşiri din acest cerc vicios.
Complexul puterii/slăbiciunii, spre deosebire de tendinţa de posedare hedonistă a realităţii, de desfătare individuală egocentristă cu ea, la concurenţă cu alteritatea, pe care o presupune complexul plăcerii, poartă cu sine tendinţa de controlare a realităţii, iarăşi la concurenţă cu alteritatea, de dominare a întregului prin parte, de parvenire la butoanele de comandă ale realităţii. Orice putere ruptă de puterea dumnezeiască, însă, sfârşeşte în slăbiciune, se epuizează, se consumă, şi zbaterile disperate şi zadarnice de a întreţine şi spori puterea creează un complex psihic, o traumă a insuficienţei puterii.
La rândul lui, complexul sensului/absurdului exprimă disiparea oricărui sens ce caracterizează condiţia omului înstrăinat de Dumnezeu. Oricât s-ar tinde spre plinirea unui sens al existenţei, ne izbim în condiţia căzută de contradicţii irezolvabile, de absurdul existenţei alienate, de o deficienţă fundamentală în ce priveşte salvgardarea lui în concreteţea adeseori bulversantă a vieţii. Trauma absenţei sensului în care sfârşesc prizele lui existenţiale exprimă complexul insuficienţei sale atunci când slăbeşte legătura cu Logosul divin.
Un al patrulea complex determinant al condiţiei actuale este cel al vieţii/morţii. Omul caută viaţa cu obstinaţie, cu fervoare, dar viaţa sfârşeşte inevitabil în moarte. Sfâşierea pe care o aduce cu sine lupta pentru supravieţuire sortită finalmente eşecului proiectează în fiinţa noastră un complex irezolvabil, înscris în condiţia actuală a lumii, trauma iminenţei unei copleşiri prin absenţă a vieţii.
O plăcere care se reconectează doririi dumnezeieşti poate transfigura suferinţa, continuând dincolo de ea sub forma unei fericite pătimiri.
O putere care se reataşază de puterea divină nu se epuizează, ci se desăvârşeşte în slăbiciune.
Un sens care se realipeşte de Logosul dumnezeiesc e reconfirmat de paradoxul înţelepciunii nebune a lui Dumnezeu, al acelui absurd, din perspectiva înţelepciunii imanentiste, care dă sens şi orientare iconică vieţii.
Iar o viaţă care se împărtăşeşte de viaţa dumnezeiască nu mai vede moartea ca pe o întrerupere sau deconectare fatală, ci penetrează moartea şi trece dincolo de ea, făcând din ea trecere şi salt spre Viaţa veşnică, care nu înseamnă numai un viitor incert, ci un mod de viaţă ce poate fi experiat încă de pe acum, ca modul comuniunii cu Sfânta Treime şi al improprierii lucrărilor dumnezeieşti de către fiinţa creată, unită cu Dumnezeu.
Traumele celor patru complexe amintite sunt vindecate în cursul acestui proces de apropiere, întâlnire şi unire cu Dumnezeu, manifestarea lor ca absenţă în prezenţă fiind transformată liturgic în manifestarea lor ca prezenţă în absenţă. Printr-un proces de chenoză, plăcerea, puterea, sensul şi viaţa ajung să fie sesizate şi împlinite în absenţă, conferind contrariilor lor nuanţe paradoxale. (Va urma)
Florin Caragiu
(Text apărut în ziarul "Lumina", 10 Ianuarie 2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu