În creațiile sale Octavian SOVIANY lasă să apară lucrurile de care ne este cel mai mult teamă, și asta, pe de o parte, dintr-un reflex de încredere necondiționată la adresa acelei părți indestructibile a conștiinței care operează în forul intim al artei o critică a participării, pe de alta, din fidelitatea față de crezul artistic, față de forța de transformare în substanță estetică a refulatului, a existenței risipitoare, odată cu întâmpinarea sa pe covorul roșu al imageriei artistice.
Florin Caragiu
Cu neuronii strânși împrejurul întâmplării, din “poziţia de martor şi victimă totodată”, Paul VINICIUS
desenează crochiuri ale unei realități asediate de bovarism, decupând
din “alcătuirea dedată trădării” detaliul, semnul distinctiv al cărnii
visătoare, imaginea ce, ascunsă la piept, “începe din nou să bată / şi
să lumineze / carnea / pe dinăuntru”. Aerul boem al plimbării
alături de sora mai mică, tristețea, înregistrează în contrapunctul
senzației de alunecare pe planul înclinat al existenței prospețimea
fiorului estetic: “celulele trupului meu / se stingeau / una câte una /
sau chiar mai multe / deodată / asemenea unui oraş care dispare / cu
viteză / în urmă // lăsând doar mirosul de ploaie”.
Florin Caragiu
La Florin CARAGIU vedem o fuziune unică şi organică între teologia răsăriteană (canonică şi „iconică” la sursă, dar adresată de poet pieziş şi insolit) şi suprarealism – căci ce sunt intimitatea subpământeană şi cerul urbanizat, gesturile revelatorii etc., ca şi luciditatea cu care se absoarbe vocabular „nepoetic” în liniile de vibraţie ale poemului, decât (şi) un mod valabil de a continua azi zestrea lui Gellu Naum? Caragiu are un mod profund metaforic de a traversa lumea („ziua”) nu pentru că poetizează, ci pentru că la el metaforicul e un vehicul al metanoicului. Metafora aici nu e numai sens al culturii, ci cult al sensului soteriologic al vieţii. Iată un poet „din altă lume” care scrie pe limba şi mai ales dialogând cu veacul lui.
Chris Tănăsescu (MARGENTO)
Florin Caragiu
La Florin CARAGIU vedem o fuziune unică şi organică între teologia răsăriteană (canonică şi „iconică” la sursă, dar adresată de poet pieziş şi insolit) şi suprarealism – căci ce sunt intimitatea subpământeană şi cerul urbanizat, gesturile revelatorii etc., ca şi luciditatea cu care se absoarbe vocabular „nepoetic” în liniile de vibraţie ale poemului, decât (şi) un mod valabil de a continua azi zestrea lui Gellu Naum? Caragiu are un mod profund metaforic de a traversa lumea („ziua”) nu pentru că poetizează, ci pentru că la el metaforicul e un vehicul al metanoicului. Metafora aici nu e numai sens al culturii, ci cult al sensului soteriologic al vieţii. Iată un poet „din altă lume” care scrie pe limba şi mai ales dialogând cu veacul lui.
Chris Tănăsescu (MARGENTO)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu