“Floarea
de menghină” a Svetlanei CÂRSTEAN transcrie onirograma unei
sensibilități claustrate în labirintul unui sistem totalitar, în care
aerul de înstăpânire a convenției devine irespirabil și, ca o supapă a
comunicării blocate, fantasmaticul se țese abia simțit peste locul
dezgolit al traumei. Sub imperiul fricii, erosul înăbușit secretă în
apărarea sa reveria, declanșând clivajul imaginii lumii.
Florin Caragiu
Florin Caragiu
Refăcând “drumul pașilor de peste zi”, Domnica DRUMEA
ne vorbește în poemele sale despre o fragilitate dureroasă, despe
“amintirea ca o rană” sub “soarele ca o incizie pe cerul de iarnă”, cu
alte cuvinte despre imposibila expulzare din propria sensibilitate care
sparge în cioburi oglinda ce ne arată întregi. În acest fel, poezia ne
aduce aproape de moarte, acolo unde puritatea “poate lua orice formă /
și tot ea o poate distruge”. Alternanța cald-rece creează senzația de
convulsie și frison, întru care spațiul însuși al fracturii existențiale
e locuit de jubilația anticipării morții a “ceea ce a fost mort în
mine”.
Florin Caragiu
Florin Caragiu
“Cea mai bună dintre lumile imposibile”, țesătura destrămată de război a realității pe care o trăiește Miruna VLADA în “Bosnia. Partaj” face să pulseze în miezul ei dur adevărul constituirii ei în conștiință, odată cu realizarea faptului că atunci “când nu mai iubim, suntem lăsați în paragină”. Un “nimic la scara istoriei”, imaginile dramelor personale reflectând scindarea de personalitate a unei lumi, afacerile ei cu “lacrimi și sânge”, expulzarea firescului, rămășițele... “spun totul despre speranță”.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu