sâmbătă, 2 noiembrie 2019

Menuț Maximinian, “Crucea nopții” (ed. Școala Ardeleană, 2018)


Poezia trece ca “vântul peste încrețirea apei”, “satul plutește”, “e întuneric în lume”, “licuricii se ascund după lună”, dar tocmai în acest punct “sfârcurile mugurilor tresar”, “noaptea prinde pești”, “sângele se-nvârtește deasupra orașului”, “poveștile prind viață” și “timpul e-mpins de vâsle în larg”. Sub cerul “pufos”, care se ia pe pereți, “lupi flămânzi / cântă la fereastră”.
Emoția-i “pălărie luată de vânt” și dusă acolo unde “iarba strigă a înviere”. Rugăciunea e gest, “prelungire a mâinilor”, natura-i o carte pe care-o răsfoiesc, până se developează o imagine cosmică: "tot mai sus / galaxii”.
“Închide ochii / să mergem mai departe”, mi se șoptește, și, ca în picturile lui Chagall, zbor “de mână cu copilăria”, în al cărei ghiozdan încape primăvara. Și toate acestea pentru frumusețea erosului ce odihnește în agape, întrucât “tu”, “casa mea”, ești “mereu cu mine”.
Iată câte nuanțe se desprind la lectura volumului lui Menuț Maximinian “Crucea nopții” (ed. Școala Ardeleană, 2018), așternut în “notații fugare” și “inserții reflexive în marginea realităților diurne”, percepute “cu o ușoară melancolie” (Constantin Cubleșan).

Florin Caragiu 


Niciun comentariu: