întotdeauna
mi-a plăcut să surprind crăpatul zorilor,
îngemănarea
zilei cu noaptea,
când
trăsăturile lucrurilor se desprind
de
magma spaimei dintre a fi și a nu fi
și
triluri de păsări țâșnesc ca un sânge proaspăt
din
venele tăcerii. și când cineva mi-a lipsit,
am
așteptat îndelung revărsatul unor ochi
ce
străbat în lung și-n lat lumea.
între
timp, tot aprind lumânări –
nu
să mi se arate ceva, ci să fiu văzut și atins
din
locul unde toate apar ca prin vis
și
întunericul se luminează la față.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu