neîmbrăcat în suflet, orice cuvânt
e un om ieșit gol pe stradă în văzul tuturor.
nimeni nu știe ce e cu el.
orice ar spune, e-ndată uitat,
în graba nelămurită de a-l acoperi cu o haină.
despre ce să vă povestesc?
duhul meu e tăcut
ca zăpada care cade pe lână.
sunt mulți și sunt vii,
deși nu mai putem ajunge la ei,
noi, cei cu orbitele sărace de har.
pomenirea lor aruncă o flacără-n mine,
ce mă face să-i iubesc însutit pe cei ce se văd
(de aceea-i cinstim mai mult pe cei dispăruți).
gura nu are putere,
cum să tulburi o liniște atât de fină ce s-a lăsat?
amintirea o-ngrop cât mai adânc,
să treacă vremea potrivniciilor,
în care mărgăritarele sunt călcate-n picioare
de cei ce fără să știe le caută.
mă opresc aici. e noapte.
scriu cu un ac în venă. sunt străin
și îngrijesc un martir.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu