corpul se ghemuiește în chip,
ca un copil ce-mpinge în burta mamei
și, ieșind, e pălmuit,
să-și umple plămânii.
durerea-i un dinte de lapte,
muzica, o nostalgie interminabilă
a stării față către față
ce ne face frumoși.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu