Cine moare?

lui Mihai Eminescu


Cleşti cu jăratic şi-un pâlpâit de glas
desferecă povestea. Puterea dreptăţii-i o umbră
pe tâmpla sprijinită de cer, ca un zid singuratic.

Vântu-i legat de valuri cu funii-mpletite
din părul unui astru. Suflarea unei flori aruncate
îţi inundă chipul. Ce poţi apuca într-o clipire?
Ce duci cu tine din visul ierburilor moi?

Corzile de piatră ale chitarei
le vei întoarce în vuiet? Dumnezeu
preschimbă rictusul într-o muzică liniştită.

Iubirea se sparge în aşchii. Ele cresc
o dată cu trupul cerat, ca o frică
întoarsă asupra ei însăşi, desluşind
în nourii feţei risipirea. Sub pânze de aur
dorm cu ochii pururi deschişi
cei pentru care-i un câştig moartea.

Seară de Poezie: Mihai Eminescu, sărbătorit la Librăria Sophia

Mihai Eminescu

162 de ani

Vor recita actorii:

Magda Catone / Afrodita Androne

Ileana Olteanu / Ştefan Ruxanda

Amalia Ciolan / Mihaela Beţiu

Gabriela Iacob / Cristi Iacob

Cerasela Constantin / Florin Nan

Invitaţi:

lector dr. Iulian Costache

Florin Caragiu

vineri, 13 ianuarie 2012, ora 17.00

str. Bibescu Vodă nr. 19

Darul fără nume (lui Mihail Eminescu)

Faţa trasă-i un semn tremurat
între măşti surâzătoare cu tălpi de zăpadă.

Ţara cu mădulare risipite pe câmpuri,
sub arbori visători, îşi trage carnea pe oase.

O jucărie te mângâie cu ochii închişi, Mihaile,
când stâncile din aer ţin noaptea pe loc
şi cumpătul inimii. Capul unde să-ţi pleci?

Casă fără uşi e suspinul celui ce moare,
încolţeşte grăuntele de lună. În urne,
roşiatice flori duc trena timpului.

Nu are nume darul. Peste toţi se revarsă,
Ca o durere vindecătoare.

siamezi eram

o frunză se răsuceşte în aer deasupra noastră
pe o frânghie nevăzută ridic acest corp
care a avut parte de cele bune în viaţă
cum nu voi lua şi pe cele rele?

din pântecul tău transparent privesc lumea
în farfuria ta ea apare frumos mărunţită
cu bucăţele împrietenite sub mâna cu degete de copil

pumnul meu strâns e măciulia unui schimbător de viteze
pe care îl tragi încoace şi-ncolo cutreierând oraşul
îmi spui povestea acestor locuri bântuite de vise
şi glasul tău trecând prin imagini naşte bucle de timp

sap un tunel în aerul devenit deodată dens

scot pământul ce te-nfăşoară
şi în vârful unui dinte de aer te trezeşti
cu ochii la firul de iarbă din pliscul unei mierle

răsuflu uşurat căci ştiu cât de uşor te spargi
în briza de seară peste lumânări locuite de îngeri

se face răcoare când pe buze îţi picură rilke
o ploaie caldă şi iute apleacă trandafirii spre mâini încolţite în aer

şi moartea-i frumoasă ca un fir de păr
ce rătăceşte pe chip, cu vârful uitat într-o lacrimă

în jur e un şanţ umplut de privirea în care o planetă minusculă
purtându-şi fiinţele gravitează

icoana curbată ca un pântece femeiesc
în peretele căruia un pumn mic bate
îmbracă într-un giulgiu de aer cuvântul abia şoptit
prin care sângele meu îţi trece în sânge

Florin Caragiu & "Sentic" la Braşov (24 iunie 2011)

nu eşti părăsit când darurile te părăsesc

singurătatea e o cortină ce se ridică
la o piesă de teatru ce ţi-a tăiat răsuflarea

este un festin la care eşti invitat în plină stradă
când porţi în gură oraşul lovit de o piatră
şi spui: „mahalaua în care mă afund îşi opreşte
un cuvânt din scrisoarea împăturită”

sânul cântă cu glas de copil despre raiul ascuns
în ochiul rănit, negura leagănă cojile de ou
unde genunchii visează o vrăjmăşie întoarsă
într-o iubire fără leac şi carnea tremură sub roţi aurite

„mă iubeşti tu pe Mine?” „da, Doamne,
Tu ştii că palmele-s învelite în frunze de nuc”
se micşorează umbra magnoliei pe trupul întins
pe o bancă, în apropierea coloniilor de furnici

vezi picături de dragoste plutind
în paharul pe care-l bei cu răsuflări poticnite

durerea iradiază pe gât apoi în jos
pe mâna cu care strângi lucrurile de pe masă,
sărbătoarea-i vestită de ocările unui prieten
ce-ţi aruncă pe umeri o mantie roşie  

merg pe catalige

pisoiul îşi serveşte singurătatea cu mămăligă
fericirea prietenilor mei se măsoară
prin lăsarea discretă în voia celuilalt

mi-am băut ceaiul de coada şoricelului
în faţa aripilor de piatră

astăzi am deschis gura şi muzica a ieşit singură
pe deasupra capetelor
în timp ce glezna mi se umfla încet

sunt în rai?
sau acest rai e ascuns
în burta unui iad ce nu poate să-l digere?

desfac o portocală şi miros coaja
aş vrea să fie cineva aproape şi chiar este

am luat la rând magazinele de pe bulevard
cumpăr nimicuri
doar să ascult cât mai multe voci

le pun în flaşnetă
şi noaptea le aud cum se amestecă în glasul meu
când vorbesc cu Dumnezeu

Seara editurii Metafraze, librăria Sophia, Bucureşti, 23 noiembrie 2011. Lansarea volumelor "Cântecele lui Dumnezeu şi alte Povestiri" şi "Povestiri de Crăciun", semnate de Alexandros Papadiamandis, şi a volumului "Teologia Patristică", avându-l ca autor pe pr. prof. Ioannis Romanides. Invitaţi: pr. dr. Gabriel Mândrilă şi Florin Caragiu. Cu participarea actorilor Cristi şi Gabriela Iacob.

azi m-am jucat cu Ioan cel mic

trăgea de firul maşinii de călcat.
am mâncat împreună cu el,

ne-am uitat la „doamna şi vagabondul”.

pe seară, am văzut de departe mâini fluturând,

pe scara metroului cu care tu nu mai mergi de ani întregi.

dau peste intrări surprinzătoare.

o dată am leşinat. la trezire mă aşteptam să fie în jur mulţi oameni

îngrijoraţi, zbătându-se să mă resuscite, dar nu,

căzusem drept în genunchi, mă rugam în spatele bisericii
ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat,

şi nici n-ar fi trebuit să ştiu de ce şi cum a fost să fie aşa.

m-am mirat de murmurul buzelor

în fracţiunea de secundă în care m-am surprins.

încerc s-apuc să gust din bătrâneţe,
chiar şi într-un băţ, vorba mamei.
cineva suferă de foame, aşteaptă un semn.
la strană e frig, pe geam primii fulgi patinează.

nu sunt singur.
acum intri şi ieşi din mine, trăgând după tine fâşii de piele,

moi precum cârpele lui Lazăr, când a-nviat

şi s-a arătat, pe jumătate legat,
în gura peşterii, la auzul unui glas cunoscut.