cel mai greu e să simţi furia şi dispreţul unui om

primul gând e să-i răspunzi împotrivă
al doilea să nu-ţi pese
abia la urmă îţi dai seama că-ţi face un mare bine
pentru că te pui în locul lui
şi vezi întunericul cum atrage săgeţi

şi ţi se pare o mare milostivire
doar că exişti –
o bucurie ce te inundă şi se revarsă
uitând orice îndreptăţire de sine

cum stătea tata pe masa de operaţie

asculta cum asistentul îi spune
profesorului chirurg
că e doar o răceală mai severă şi nu e nevoie să-l taie
însă acesta inflexibil i-a retezat vorba
pentru că luase banii

aşa dintr-un tânăr atletic
tata a rămas cu gâtul înţepenit
şi cu un zâmbet trist pe care-l simţeam
trecând în noi când ne săruta
cu o dragoste săracă în vorbe

La Boema 33, pe 12 ianuarie

nimicuri

între noi defilează soarele
cu un aer tineresc ca printr-un şir de mărgele
la gâtul unui oraş scufundat

oamenii îşi împart mărunţişuri
cum ar expune la târgul de purici o masă cu jucării
privind la singurătatea copilului dus de mână

el tuşeşte în batista brodată cu figuri de poveste
fără să ştie ce este o criză
tremurând de frig
într-un ungher scorojit al începutului de mileniu

un nume îţi şterge buzele

iar ele, ridicând
acest stindard al fiinţei, laudă fulgul ce ţi-o ia înainte

mâna ta lipită de-o alta între inele de apă se clatină
ploaia spală biserica veche
lemnu-i scânceşte la auzul unui cântec rătăcit până aici

faţa plânsă a mamei adânceşte o firidă în ceaţă
tata se îndreaptă de spate
cu zâmbetul unei oboseli ce se stinge
şi aruncă în râu hăt-departe un pumn de zăpadă

Darul de Crăciun

Sărbătorile de iarnă reaprind în inimi imaginea unei lumi-mireasă care se bucură de veşmântul ei de nuntă. Crăciunul ne acordă de fiecare dată şansa să redescoperim feeria şi să credem că există un chip ascuns al lucrurilor, ce se iveşte ca un dar în acelaşi timp aşteptat şi neaşteptat, din momentul în care cineva se gândeşte să desfacă sau nu (nu-i totuna, la urma urmei?...) un pachet primit în dar. Învelişul e de hârtie cerată, imprimată cu fel de fel de figuri, de arici, elefănţei şi căluţi de mare, care mai de care mai nostimă. Desenele arată atât de atractiv încât par a fi menite să nu le atingi, numai să le priveşti, bucurându-te de la distanţă. Panglicile legate cu fundă festivă pun ele însele un hotar dorinţei de consum imediat. La fel ca bomboanele atârnate în brad, asemenea cadouri sunt făcute să fie gustate parcă „în învelişul” lor, care întârzie să fie desfăcut. Pura prezenţă a darului e dătătoare de fiori. În schimb, sunetul, foşnetul luminos, aromele, învelitorile, panglicile, accesoriile în genere – toate creatoare de atmosferă – au devenit acum mai importante chiar decât intrarea propriu-zisă în posesia darului. Crăciunul, prin excelenţă sărbătoare cu daruri, nu e guvernată de logica posesiunii şi a consumului.
O dată cu Naşterea Domnului, reînvie universul poveştilor, atunci când lucrurile din jur prind viaţă şi natura întreagă îşi recapătă chipul umanizat, o dată ce pământ şi vieţuitoare au fost sfinţite în micuţa iesle. Păpuşile, florile, figurinele de porţelan, brăduţii, până şi acele de cusut au şansa să devină acum personaje de poveste, aşa cum ele s-au făcut vestite odinioară unui maestru al imaginaţiei feerice, ca E. T. A. Hoffmann, şi prin ochii aceluia cititorilor din toate timpurile.
Mai aproape de vremea noastră, concepută în acelaşi spirit al minunii creştine, descoperim, ca pe o mică bijuterie literară, povestirea „Păpuşa croitoresei”, scrisă de Agatha Christie, deopotrivă pentru cei mari şi pentru cei mici. Atât de simplă în aparenţă, această povestioară îşi propune să ia pulsul patologiei umane cvasi-generalizate, de care suferă toţi acei indivizi alipiţi strâns la rutina existenţei şi care din automatism, dintr-o deviaţie statornică a minţii, ajung să închidă ochii – cu obstinaţie şi mai ales cu frică – la chemarea frumuseţii, a libertăţii şi a iubirii adevărate. „Păpuşa stătea în fotoliul mare de catifea. (…) Şedea tolănită acolo, mereu lipsită de viaţă şi, totuşi, ciudat de însufleţită”. Aşa începe povestea. La fel de ciudat e faptul că în memoria omului, „originea” păpuşii s-a şters. Nimeni nu-şi aminteşte de unde a venit şi cum, cine a pus-o acolo, şi nici dacă era cu o zi sau două în urmă, sau poate dintotdeauna, în locul respectiv. Unii dintre vizitatori, clienţi ai croitoriei, intrând şi văzând-o, strâmbă din nas. Păpuşa îi face să se înfioare: „Nu, nu-mi place păpuşa asta. Arată parcă ar fi dintre ai casei. Nu e sănătos. Picioarele alea lungi, care-i atârnă, felul cum şade acolo şi privirea şireată...”. Singurul care o contemplă cu ochii ţintă şi ar contempla-o aşa la infinit, fără să latre, e pekinezul Fou Ling, de parcă ar aştepta ceva de la ea, cum ar fi o slabă mişcare, o adiere joasă a răsufletului.
Relaxată şi hotărâtă, păpuşa de catifea stârneşte cele mai contradictorii opinii. Cineva afirmă, privind-o atent, că nu şi-ar putea imagina camera fără ea. În continuare, făptura de cârpă asta şi face, întrecându-se cu măsura: pare că pune stăpânire pe cameră. E găsită stând la birou, cu lungile ei braţe pe mapă, ca o fiinţă omenească. Lumea se sperie, se suspectează o înscenare care nu se confirmă, istoria se repetă şi, prin urmare, se ajunge la a fi sugerată, în şoaptă, chiar necesitatea unei exorcizări. Altădată, în aceeaşi cameră încuiată de cu seară, păpuşa-i aflată dimineaţa în alt loc decât biroul: „pe pervaz, uitându-se afară pe stradă. Şi iar avea o poziţie de o deosebită naturaleţe”. Obiceiul jucăriei de a-şi schimba locul e interpretat de om ca un mare rău care se petrece în acea casă. „Acum păpuşa se muta nu numai în timpul nopţii. Ori de câte ori intrau în camera de probă, după ce lipsiseră doar câteva minute, puteau găsi păpuşa în alt loc”. Cel ce a intrat în panică e omul egocentric, care refuză să împartă cu alţii viaţa de la izvorul dumnezeirii. Pentru om, în mărginirea minţii sale, reglată de raţiuni posesive şi consumiste, graniţa dintre subiect şi obiect, dintre eu şi non-eu, e strict trasată o dată pentru totdeauna şi orice revizuire sau măcar clătinare a ei par de neconceput.
Temându-se că „păpuşa vine şi pune stăpânire pe lucruri”, stăpâna casei îi cedează o cameră, sucind însă cheia în uşă şi închizând-o acolo pe intrusă, într-un loc unde nimeni nu mai intră timp de o lună. După acest interval, Alicia şi Sybil păşesc încet în camera „interzisă”, având sufletele aproape îndurerate de curiozitate, dar şi, practic, cu intenţia de a face curăţeanie în acel spaţiu nelocuit de om, care, acum, „trebuie să fie într-o stare de mizerie”. Agatha Christie reuşeşte în acest punct un efect scriitoricesc remarcabil, în clipa în care o dată deschisă uşa, lasă să ţâşnească în afară un aer proaspăt de curăţenie, din camera în care „nu părea să fie deloc praf”. „Păpuşa era pe sofa. Nu stătea lungită în poziţia sa obişnuită inertă. Şedea cu bustul ridicat, rezemată de o pernă. Avea aerul celei care aşteaptă să primească oaspeţi”. Lipsa prafului, asociată cu imaginea comunicativă a păpuşii şi cu sugestia de moliciune mişcătoare a catifelei, lasă să respire către cititori o sugestie feerică, intim asociată cu miracolul unei învieri universale. Odaia din care oamenii iarăşi s-au retras e din nou zăvorâtă. Povestirea evoluează culminativ către episodul ieşirii păpuşii din camera ferecată. Ea apare de astă dată în sala unde stăteau oamenii, oamenii care fugiseră de ea. E numită „animal obraznic, rău şi viclean”, „creatură oribilă”, acuzată că „vrea să posede totul. În cele din urmă va dori tot atelierul”. Cum se vede, logica posesiunii domină gândurile. Foarte reuşită, prin felul cum surprinde „mişcarea nemişcării”, e descrierea simpaticului personaj ostracizat, în acest moment de cumpănă când viaţa şi iubirea se luptă – intens, deşi la limita perceptibilului – cu moartea şi ura. „I se păru atât ei cât şi Sybilei că păpuşa se mişca foarte încet. Era ca şi cum membrele i se relaxau şi mai mult. Un braţ lung şi-l pusese pe cel al sofalei şi faţa sa, pe jumătate ascunsă, arăta ca şi cum trăgea cu ochiul pe sub braţ”. Deznodământul vine ca un tunet după fulger. Păpuşa e aruncată cu furie pe fereastră în stradă. Dar aşa cum zăcea, cu faţa în jos, cu membrele inerte, o fetiţă mică, prost îmbrăcată, s-a aplecat asupra ei şi a ridicat-o. În acel moment, cele două croitorese au vrut s-o oprească, pretextând periculozitatea păpuşii, care, chipurile, reprezenta „răul”. Prin glasul copilului, însă, vorbeşte adevărul, adevărul care e iubire: „Nu v-o dau. Ea este a mea. Eu o iubesc. Voi n-o iubiţi. Voi o urâţi. Dacă n-aţi fi urât-o, n-aţi fi aruncat-o pe fereastră. Eu o iubesc, aşa vă spun şi aşa vrea ea. Ea vrea să fie iubită”. Acest strigăt emoţional devine, în spiritul matur, material de reflecţie: „Poate, adăugă Alicia, poate că asta şi-a dorit tot timpul... să fie iubită”. Încheierea e edificatoare: „În mijlocul traficului din Londra cele două femei înfricoşate se uitau încremenite una la alta”.
„Păpuşa croitoresei” e darul pe care ni-l face Crăciunul. Reprezintă naşterea vieţii şi a iubirii, care nu sunt teritorii ale posesiunii umane şi nici ale controlului uman, ci daruri ale Creatorului către întreaga Sa făptură, mică sau mare, umilă sau măreaţă, văzută sau nevăzută. Crăciunul în noi e sărbătoarea veşnicului suflet de copil, pentru care totul prinde miraculos viaţă, ca şi cum Împărăţia Cerurilor ar veni pe pământ.
Şi nu mai puţin trebuie spus că acest sentiment al vieţii universale – deşi instituindu-şi propria lui motivaţie prin consistenţa sa trăită – apare astăzi totodată confirmat de practica ştiinţifică. Ne gândim, nu în ultimul rând, la concluziile savantului Cleve Backster, sintetizate din experienţele sale cu rezultate recunoscute şi reconfirmate. El s-a referit la ceea ce a numit conştienţă celulară şi la existenţa unei percepţii primare prezente la nivel de celule şi la întreaga lume vie, cu graniţe indefinite, independent de prezenţa sistemului nervos („Evidence of the Primary Perception at Cellular Level in Plant and Animal Life”, 1973).


Florin Caragiu


(text publicat în revista "Ramuri", Ianuarie, 2012)

între aripile îngerului alb

în gura Ta, Doamne, stau
sunt un cuvânt pe care mi-l aduci aminte
şi învăţ să-l rostesc în întuneric

Tu vezi tremurul insesizabil al tălpilor
prin care înaintează lutul cu dinţii de piatră
când se varsă deasupră-mi căldări de timp

darurile pe care mi le-ai lăsat se prefac în praf fin

sunt mut din naştere
mestec numele Tău scris pe o hârtie mică

de departe vine durerea-mi
cercul ei strânge într-un punct viaţa

sunt un cuvânt pe care gura nu-l poate spune
mintea nu-l încălzeşte

doar Tu, Hristoase,
arunci pe pământ limba de foc
sub care uitarea fără de veste se năruie

babilon

în sala uriaşă din blocul de sticlă
figuri cu mănuşi albe dansează în cerc

la megafon se aude:
„nu e nevoie de Dumnezeu pentru a crea lumea”
pe mese tremură paharele cu vin
zâmbetele par fisuri apărute în feţe

printre seringi de plastic
pipăie pereţii unui labirint uman râsetele
în care limbi despicate rătăcesc

barmanul întinde un pahar înalt unei doamne
ea îl împinge uşor cu mâna rostind un nume
ce sună atât de complicat
că bărbatul îşi apleacă urechea spre buzele ei

creşte un murmur
din hieroglife de carne
în care auzul e o oglinjoară deformantă
plutind pe rotocoale de fum

unul câte unul invitaţii dispar
pe uşi lăturalnice

pe un colţ de iarbă îţi joci rolul

cânţi cu braţele desfăcute şi te înalţi pe vârfuri
o scrisoare zboară pe dinainte
porţi un fes ţuguiat
un copil îşi îngroapă faţa în rochia ta

iubeşti aceste ore în care vederea slăbeşte
şi corpul e un disc rotitor
pe care un ac de diamant alunecă

vocea ta e oraşul în care se mută
poemul ce mă părăseşte
semn
că asfinţitul e o bătaie de aripă a sângelui

Ochi de ţărână

lui Mihai Eminescu


Baţi un piron în acest tablou în care lucrurile
se mişcă. Din firidă iese figura pictată,
cu ochi înecaţi de noapte, prin lacrimi râzând.

În picioare dorm caii. Crupele lor albe
mângâie ţarcul, gâtul le e fildeş de apă.

Ai spus că nu vii şi, părându-ţi rău, ai plutit
pe nisipuri până aici. Cortul în tufe de zmeur
ţi-ai pus, genunchii sting candele de zăpadă.

Nu vezi hotar suferinţei, tremură toate
ca flăcăruile de Paşti, în drumul spre casă.

Gemi sub povară străină. Înţelepciunea
leapădă încălţările aurite, risipind moartea
în pocale de lemn. Revolta se stinge în ele
ca o sete de umbră în glasul lui Dumnezeu.