Volumul „
Light from the East” (Fortress Press Minneapolis, 2003), semnat de prof. Alexei Nesteruk, constituie o pledoarie convingătoare pentru necesitatea unui dialog autentic între ştiinţă şi teologie, dialog la care e invitat să participe creştinul educat al zilelor noastre. Acesta trebuie să conştientizeze cu precădere faptul că raţiunea umană (dianoia), pe de o parte, şi intelectul înduhovnicit (nous), pe de alta, ca facultăţi specifice de cunoaştere şi de trăire, au punţi de interferenţă în temeiul realităţii înseşi, atunci când acesta e văzut precum o unitate între Creator şi actele Sale, între Logos şi acei logoi (raţiuni divine), mai mult sau mai puţin ascunşi în creaţie, la care s-a referit pe larg sfântul Maxim Mărturisitorul. Pe acest temei, toate căile umane de căutare şi contemplaţie pot convieţui într-o sinergie a cunoaşterii şi a trăirii. E vorba de o cunoaştere ce-şi va putea depăşi, astfel, propriile limite inerente raţiunii discursive, prin experienţa apofatică, prin adâncirea în mister, de unde – contrar a ceea ce s-ar putea crede – verbul însuşi are şansa să se întoarcă mai viu şi mai proaspăt decât niciodată, deşi el e asemeni unei frumoase făpturi zburătoare ce nu poate fi prinsă cu mâna.
1. Paşi peste graniţe
Savantul german Werner Heisenberg a afirmat, pe bună dreptate, că orice teorie din domeniul ştiinţific cu pretenţii de totalizare, adică aspirând către statutul de teorie închisă, de formulă a Universului, va trebui înţeleasă ca o idealizare. „Ea reprezintă un domeniu extrem de întins de fenomene, dar există încă alte fenomene care nu ar putea fi cuprinse cu ajutorul conceptelor acestei idealizări. Dovada de moment pentru această posibilitate este biologia. Căci toate obiectele biologice constau din particule elementare; conceptele cu care se pot descrie aceste procese biologice, de exemplu însuşi conceptul de viaţă, nu apar în această idealizare fizică. (…) S-ar putea aici obiecta că atunci nu va mai putea fi vorba de fizică, ci de biologie. Atunci fizica ar fi totuşi închisă. Graniţele dintre fizică şi ştiinţele învecinate sunt, însă, atât de mobile, că prin asemenea separări nu se obţine prea mult. De aceea, majoritatea fizicienilor sunt de acord sunt de acord că tocmai din cauza graniţelor indefinite faţă de domeniile învecinate nu se poate vorbi de o încheiere a fizicii” [1].
Indefinita interconexiune între toate domeniile şi aspectele realităţii se corelează necesar cu un spirit de explorare şi cu un efort de cuvântare smerită, menite în cel mai bun caz să fie comune atât teologiei cât şi ştiinţei, în opinia lui Alexei Nesteruk, care vede posibilă refacerea tradiţiei iniţiate, printre alţii, de sfântul Dionisie Areopagitul, care, cu darul său de cuvântător, s-a aplecat să cerceteze atât perimetrul lumii văzute, cât şi universul nevăzut, deopotrivă cu o aplicată pertinenţă, ca de om de ştiinţă, dar şi cun un intelect transfigurat în duh. Este necesar, pentru a relua legătura cu perenitatea tradiţiei, ca nici ştiinţa şi nici teologia să nu se rezume la a fi nişte „specialităţi” cu graniţe închise şi cu fobie reciprocă. „E drept faptul că teologii trebuie să ajungă la a transcende cumva propria specialitate, cu scopul de a-şi însuşi limbajul ştiinţei, după cum oamenii de ştiinţă sunt chemaţi ei înşişi să devină teologi, în sensul netrivial al cuvântului” [2]. Asta înseamnă că, pe lângă a practica darul filosofiei, al imaginării unui înţeles general dat existenţei, cercetătorul e chemat să-şi însuşească un mod de contemplare a lumii, prin relaţia cu Dumnezeu Cel personal. Practica duhovnicească este considerată, în acest punct, o condiţie necesară pentru a se trezi în om acea facultate spirituală (nous) prin care sufletul primeşte inspiraţia Duhului Sfânt şi acţionează în consecinţă, călăuzit de ea.
Alexei Nesteruk şi-a caracterizat propriul demers, în care au fost puse în raport teologia, ştiinţa şi tradiţia ortodoxă răsăriteană, ca o paralelă la „ştiinţa teologică” pe care a conceput-o Thomas Torrance. După cum se ştie, autorul respectiv a insistat îndelung pe ideea că intelectul duhovnicesc (nous) e cel ce naşte cu necesitate conceptele deschise, inepuizabile, şi de asemenea a subliniat faptul că învăţătura despre creaţie şi dogma Întrupării, după cum s-au lăsat înţelese mai cu seamă în spiritul tradiţiei răsăritene, se opun în mod radical ataraxiei, detaşării indiferente faţă de lume, faţă de natură şi faţă de problemele dificile ale timpului colectiv sau individual. Nesteruk citează următoarea concluzie, oferită de Torrance: „Prin urmare, a privi către ştiinţă este o parte din datoria religioasă a omului, pentru că este parte din răspunsul său de credincios dat către Creatorul şi Atotţiitorul Cosmosului” [3].
2. Recursul la subiect
Şi după sfântul Grigorie Teologul, există o ştiinţă îngustă, materialistă, care prin tot ce face nu reuşeşte decât o abordare incompletă a realităţii, şi asta chiar în domeniul propriu exercitării acestei ştiinţe. Ea ratează fără să ştie „esenţa obiectului”. Eliminând din dezbateri „sensul obiectului”, deschiderea conceptului, al cărui conţinut rămâne să fie determinat exclusiv cantitativistic, prin supunerea la măsurători, şi astfel, făcând abstracţie de raportul subiect-obiect, de ceea ce Nesteruk însuşi a numit „universul ca donaţie”, ca „eveniment”, şi nu ca un obiect rămas străin de om [4], se constituie, prin urmare acea raţionalitate pseudo-ştiinţifică limitată la a gândi existenţa exclusiv în categorii non-spirituale, din principiu vidate de orice raportare la transcendenţă. Referindu-ne la disecţia, analiza şi deducţia practicate fără reţinere, putem recunoaşte în ele nu doar anumite modalităţi de a cunoaşte, ci ni s-a oferit deja, aici, imaginea unei realităţi „deja cunoscute”, încă înainte de a fi înfăptuit propriu-zis un act concret de cunoaştere, prin intermediul acestor operaţii. E vorba de o realitate disecabilă, analizabilă şi deductibilă fără rest, aşa cum o reflectă spiritul materialist însuşi, indiferent de cum şi dacă se aplică el în cercetare. Nesteruk atrage atenţia asupra deficienţelor unui gnosticism cosmologic – corespunzător unei fizici care „îşi aşază temelia în ceva care exclude viaţa” – ce „ignoră în mod evident îndoielile filosofice cu privire la universalitatea ontologică a aserţiunilor şi obiectivităţii sale bazate pe atitudinea naturală”. [5]
Existenţa ia forma configuraţiei spiritului uman, au constatat sfinţii părinţi, fini psihologi. Tocmai de aceea e necesară „schimbarea subiectului”, înduhovnicirea spiritului, pentru a ne găsi pregătiţi să primim adevărata cunoaştere, ca una ce aspiră la unificarea logosică a cunoaşterilor parţiale (Sf. Maxim Mărturisitorul) şi, practic, fiind inseparabilă de integrarea omului în sine şi în univers prin Hristos şi în Duhul Sfânt. Totodată, Alexei Nesteruk a atras atenţia şi asupra riscurilor de a se trivializa comuniunea cu ştiinţa, la care ia parte teologia, o teologie adesea mult prea grăbită să se „adapteze” ştiinţei timpului, făcând compromisuri cu teoriile şi scenariile ştiinţifice azi la modă, mâine posibil contrazise de alte descoperiri şi de noi interpretări.
Universul înţeles de Alexei Nesteruk ca un eveniment al donaţiei ce înfăşoară omul trimite la „cuprinzătorul” lui Karl Jaspers. Jaspers descria subiectul ca pe un cuprinzător al lumii, lumea ca pe un cuprinzător ea însăşi al fiinţelor, Dumnezeu fiind Cuprinzătorul cuprinzătorilor.
Revista „Condiţia umană” a găzduit recent un studiu intitulat „Recurs la subiect”. La nivel de motivaţii subliminale, autorii încearcă, preluând sugestii fecunde ale lui Jaspers, să prezinte psihologia unei „patologii fără bolnav”, de care suferă, fără să-şi dea seama, o cunoaştere pur obiectivantă, asemănătoare ea însăşi unui corp mort, lipsit de mecanisme de autoreglare şi de o reflexivitate cu adevărat sănătoasă. „Jaspers însuşi începe prin a critica tendinţa nediferenţiată şi rigidă a minţii de a transforma orice conţinut al cunoaşterii şi chiar al viaţii în obiect, proiectându-l în faţa ochilor ca pe un lucru supus disecţiei şi analizei. Culmea, că până şi subiectul este tratat ca un obiect, prin tendinţa minţii de a-l scoate în afară şi a se uita la el. Cuprinzătorul rezultă, însă, dintr-o mişcare opusă acestei tendinţe menţionate. Cuprinzătorul este acel raport dat în trăire prin care subiectul (fiinţa) încetează să fie livrat cunoaşterii ca şi obiect finit, cuantificat şi exterior nouă, şi astfel conceptualizat fără rest. Răspunzând unei intuiţii fenomenologice de fond, se poate accede invers la conştiinţa că înapoia lumii, undeva înapoia locului unde privesc ochii omului, rămâne pururi Cineva, privitorul, o prezenţă misterioasă care nu mai poate fi aruncată în afară şi ex-pusă astfel. Este Cuprinzătorul, sediu al libertăţii profunde şi neobiectuale, fondul infinit rezidual şi apofatic al fiinţei, după Jaspers. La rândul ei, mai mult decât obiect, lumea este pentru om un cuprinzător, o instanţă capabilă să cuprindă şi să îmbrăţişeze. Mergând pe linia intuiţiei lui Jaspers, coborând pe acest fir în subsolurile vieţii organice, ce putem constata? Numai dacă suntem destul de subtili să sesizăm substratul asociaţiilor subliminale de natură nervoasă-kinestezică, ce se exprimă în mişcările minţii, vom observa că operaţia de a împinge totul înaintea ochilor, ca printr-o contrapunere frontală, această tendinţă de a privi numai în faţă şi din faţă şi de a domina de sus în jos obiectul sau ideea coincide cu ieşirea din prezenţă, cu pierderea capacităţii de a te înfiora, care este totuna cu atitudinea de a simţi şi «cu spatele», adică cu toată fiinţa, «îngeresc» ochi de jur-împrejur. Omul nu doar că vizează, dar el însuşi e vizat de tot ce există. Ca şi valul muzicii, în care spiritul se scufundă, se abandonează, viaţa adevărată ne ia «din spate», nu numaidecât din faţă, chemând prin aceasta participarea la întreg cu întregul, trup şi suflet. Bergson a intuit pe bună dreptate în controlul oculo-motric acest reflex atavic, rădăcina distanţării de fluxul vieţii”. [6]
3. Săgeata timpului
Ireversibilitatea timpului e o idee ştiinţifică şi filosofică îndelung dezbătută, alături de altele, corelate ei, cum sunt: unidimensionalitatea timpului, dilatarea lui în teoria relativităţii, sensul curgerii temporale, varietatea calitativă a structurilor temporale, ideea de progres, legătura dintre spaţiu şi timp etc. În universul locuit de om, filosofii admit, în genere, să se vorbească de o săgeată a timpului, legată de ideea de progres. Dar ce poate însemna progresul într-o lume fără Dumnezeu şi fără nădejdea vieţii veşnice? Paradisul, aflăm din Sfânta Scriptură, nu cunoştea moartea, întreaga natură fiind nestricăcioasă, părtaşă la atmosfera de „slavă netrecătoare”.
Astăzi, când s-a descoperit că până şi fiinţele fără sistem nervos, cum ar fi plantele, se bucură, posibil, de o percepţie primară, rezonând cu afectivitatea omului şi având simţ pentru muzică, putem înţelege mai bine substratul ştiinţific al unei idei precum aceea de eros universal, ce mişcă universul, aşa cum s-a revărsat această viziune în scrierile sfântului Dionisie Areopagitul. Lumea vie rămâne, în continuare, o enigmă şi o provocare imensă pentru ştiinţă. Bioinformatica, ştiinţa cea mai incitantă a timpurilor noastre, a descoperit genomul ca pe un alfabet necunoscut, format din litere izolate. Nu se cunoaşte, însă, formarea limbajului, sintaxa şi sensul comunicării la acest nivel, care este un punct de corelaţie intensivă între toate treptele existenţei. Ce mesaj ni se transmite şi din ce direcţie? Raţiunea obişnuită a omului nu poate da răspuns la aceste întrebări. [7]
Revenind la problematica timpului, aceasta l-a preocupat insistent şi pe Alexei Nesteruk, convins fiind că sensul timpului este dat de veşnicia lui Dumnezeu, o lume mai presus de timp. Cu toate acestea, istoria ne pune în faţă evidenţele puternice ale morţii, în acest cadru constituit de sistemele variabile sensul timpului fiind dat de creşterea entropiei, a stării de dezordine în raport cu ordinea. Negentropia, caracteristică a sistemelor autoreglatoare, e o stare mai puţin probabilă, supusă legităţii ce guvernează toate sistemele reale termodinamice, şi care spune că starea mai probabilă urmează stărilor mai puţin probabile. Sensul curgerii timpului ar fi, aşadar, dintr-o atare perspectivă, moartea. [8]
Abordarea cantitativă a duratei omite, însă un fapt esenţial: posibilitatea de a asuma şi de a transfigura din interior moartea, prin unirea intimă cu Hristos, şi astfel trăind atât rememorarea condiţiei paradisiace originare, cât şi anticiparea fericitei veşnicii.
Note:
[1] Werner Heisenberg, „
Paşi peste graniţe”, ed. Politică, 1977, pp. 319-320.
[2] Alexei Nesteruk, „
Light from the East”, Fortress Press Minneapolis, 2003, p. 11.
[3] Op. cit., p. 12.
[4] A se vedea Alexei Nesteruk, „
Originea ne-originară a universului şi evenimentul naşterii: paralele fenomenologice şi teologice” (traducere din limba engleză de Florin Caragiu), revista Sinapsa, Nr. X, 2011, pp. 21-49.
[5] Ibid., p. 43.
[6] C. C. Lasswell, A. Asesh, „
Recurs la subiect”, revista „Condiţia umană”, Jabalpur, India, Martie 2011, pp. 35-47.
[7] A se vedea Tudor Opriş, „
Noua faţă a unor probleme de fiziologie a plantelor”, în: „Bios. Cele mai pasionante probleme ale lumii vii”, vol. 2, ed. Albatros, 1987, pp. 242-250.
[8] Vezi Călina Mare, „
Probleme filosofice principiale ale timpului”, în: „Introducere în ontologia generală”, ed. Albatros, 1980, pp. 128-138.
Florin Caragiu
(text publicat în ziarul "
Lumina de Duminică", secţiunea "
Lumina Cunoştinţei", rubrica "
Religia, Filosofia şi Ştiinţele în Dialog", Duminică 29 Ianuarie 2012.)
