Chipul dintre a fi şi a nu fi

„Gândurile/ aveau o inimă a lor cât un ceas de mână” (eu n-am mai iubit niciodată), citim în volumul „Păpuşi” (ed. A.T.U., 2011), ce marchează debutul lui Alexandru Gheţie.
Tânguirea în urma iubirii pierdute şi recompunerea ei imaginară stau în centrul desfăşurării poemelor. Între a fi şi a nu fi se manifestă erosul învăluind un chip: „muzică şi struguri între ideal şi real/ palma ta albă coapsele sânul/ doar tu între sunt şi nusunt” (poem scris în cadă), ca un aluat ce face să dospească universul imaginar: „îmi leg nesomnul de tine./ frământ între palmă şi sân chipul tău./ paşii tăi. până te aud sosind./ ca pe un aluat care acoperă camera./ oraşul. galaxiile” (al doilea poem cu bloody mary).
Ruptura e – dintru început – deja întâmplată şi ireversibilă, dar figura iubită rămâne prezentă prin durerea care iradiază din absenţa ei. Singurătatea e semnul însuşi al acestei absenţe, în care tensiunea erotică creşte până aproape de pragul unei implozii.
Singurătatea e liantul imaginar al entanglement-ului erotic între „particulele” de prezenţă ce comunică de la distanţă: „singurătatea mea din camera cu pereţi galbeni/ seamănă cu singurătatea prin care te plimbi/ chiar acum de la oglindă la ceainic (…) singurătatea ne-a legat pe toţi între/ cer şi pământ” (poem singur cu milena). Singurătatea este substanţa de contrast ce descoperă riscul suprafiresc al iubirii, o dată cu înaintarea până în tărâmul morţii: „ce tare ar fi o groapă comună/ în care să nu mai fiu singur (...) şi frică mi-ar fi doar să te iubesc” (poem de alungat singurătatea). Căutarea prin întuneric capătă inflexiuni orfeice: „singurătatea e pătura care mă ţine departe de/ moarte (…) te sun, milena, / doar să-ţi aud vocea/ cum se strecoară prin întuneric (…) da/ există noaptea/ chiar înainte de somn” (1001 de nopţi). Poetul traversează un labirint în care trauma erotică se compune cu cea a copilăriei: „vrei să ţipi să fugi te ascunzi în/ braţele mamei cerul apasă îngenunchezi/ îţi simţi umerii zdrobiţi cu limba învârţi/ pe cerul gurii uimirea şi spaima/ copacii miros a moarte/ mama atinge cu buricele degetelor perfuzia” (mda, îmi închipui singurătatea o găleată/ cu apă limpede dintr-o fântână care s-a coborât/ adânc în tine/ cumva).
O absenţă mult mai profundă – posibil efect al erosului claustrat în imanenţă – subîntinde ruptura instaurată: „cauţi fericirea cu buricul degetelor/ pe faţa mea au rămas tatuate mişcările tale/ iei capul în mâini te ghemuieşti într-un colţ/ plângi îţi înfigi dinţii în genunchi ţipi surd// ca şi cum/ tu femeie perfectă/ n-ai fi fost niciodată iubită” (ca şi cum linia vieţii din palmă s-ar prelungi în ţărână). Graniţa subţiată dintre normalitate şi nebunie e intens capilarizată de conexiuni între diferitele straturi de viaţă şi lectură: „mă gândesc la hansel şi gretel la copii orfani şi/ la grimasa tatălui când mi-a spus că o părăseşte/ pe mama că o să fie totul ok cu mine (...) dacă fac un duş (…) poate cade de pe mine toată singurătatea asta/ care intră prin piele ca o andrea să/ împletească ochi cu ochi imaginea nebuniei” (şase mai).
Pe lângă singurătate şi întuneric, frică şi nebunie, întâlnim repetat motivul porţii: „sunt o poartă/ prin care treci mereu cu/ privirea în pământ gânditoare/ şi rece ca o furtună de/ zăpadă” (poem singur cu milena II). Poarta exprimă tocmai circulaţia sensului peste barierele fizice şi chiar psihologice, printr-o putere a spiritului de a invoca şi a sesiza „prezenţa în absenţă”, sau conlocuirea misterioasă între sine şi alteritate: „tu ai fost poarta prin care fugeam/ să aprind stelele/ noaptea trecută n-a fost nicio stea/ bezna curgea în beznă/ dar am plecat” (şi râd pentru că fericirea e atunci când râzi).
Fuga de sine „pe motocicleta albastră” e axa imaginară a imposibilei revederi: „să fugim nebuneşte de noi pe motocicleta/ albastră” (nu trebuie să mă iubeşti); „ţi-am citit ultima poezie. să ştii/ chiar dacă nu vreau să te mai văd niciodată/ mi-ar prinde bine să gonesc nebuneşte/ cu motocicleta albastră” (SMS).
Un alt motiv specific este cel al rotirii, prin care erosul lovit de înstrăinare se reîntoarce în adâncul – cosmicizat – de suflet: „treci la o cafea la un ceai? te invit la dans/ şi îţi jur ile că dacă ţii ochii închişi/ te rotesc de jur împrejur până la inelul lui/ saturn” (să-ţi povestesc despre mine milena/despre dimineţile mele/ sau pur şi simplu despre statul la semafor/ muzica pe care o ascult în maşină). Timpul – în acelaşi cadru – apare ca un proces de developare a chipului: „cum s-au mai rotit anii prin noi/ ochii tăi sunt tot mai frumoşi/ uimitoare hăuri în care mă scald” (adânc).
Imaginea sinelui apare ca un negativ din care ţâşnesc străluciri abisale: „nu mă uit în oglindă am/ un singur rând de haine toate negre toate aşezate/ pe umeraşul din hol. pare a fi crescut pe sub ele o/ altă carne acum iar silueta aceasta păzeşte zona/ alunecoasă dintre in şi out// deschid fereastra doar să mai iasă din noapte (...) îţi privesc buzele (…) se mişcă/ uşor ca şi când mi-ar trimite camioane de păsări/ carbonizate” (fericirea e atunci când râzi).
Descinderea erosului în zonele de adâncime ale fiinţei se reflectă în figurile enigmatice ale fântânarului şi groparului. Dacă, pe de o parte, „fântânarul ştia/ a simţit ceva când a scos apă/ când şi-a adăpat/ groparul” (acolo nu se ascultă old rock. nici nu se dansează), pe de alta, „în ochii tăi a privit groparul/ să vadă cât de adânc să sape/ până la mine” (acolo nici păsările nu se avântă).
În vecinătatea faliei existenţiale, moartea apare în registrul deja întâmplatului: „când/ am murit mi-am simţit corpul greu/ ca un drob de sare ca un os de statuie (…) ca o/ pleoapă enormă” (când am murit I).
Sufocarea sub imperiul unei imanenţe supuse entropiei e, într-o scurtă străfulgerare, surmontată de viziunea asupra judecăţii, descoperire în care dragostea apare ca foc mistuitor, într-o revărsare universală ce trimite gândul la slava divină: „focul e singurătatea cusută de sobă/ focul pleacă din tine acum (...) dragostea e atunci/ când se lipesc toate/ pustietăţile într-un bulgăre clocotind// în el se aruncă trupuri/ încolăcite şi goale/ ca pentru judecată// dragostea e atunci când nimic nu se consumă/ doar vina păcatul şi moartea se mistuie// şi curg// ceara unei lumânări/ sub marea/ flacără” (poemul pe care ţi l-am scris ieri).
De aici, nostalgia paradisului ca un contrapunct la sentimentul de claustrare într-un univers – de consistenţa umbrei – ca şi contractat de durere: „e un colţ de rai aici dar brusc ţâşnesc/ siluete din parchet umbre unduiesc pe tavan/ şi pereţii se înghesuie în mine (…) nu îmi e uşor să scriu aşa/ şi nu văd rostul acestui jurnal de august/ acest monolog fără noimă/ şi totuşi pentru mine/ august e doar durere” (jurnal de august).
În volum se ciocnesc tendinţe contradictorii, ce manifestă o stare post-traumatică. Pe de o parte, un puternic câmp inerţial de reactivitate comună psihologică (câmp care – trebuie să spunem – apare rezistent în raport cu esteticul, şi chiar, prin exces, îi dăunează, aplatizând pe alocuri textul) împiedică eliberarea creativă, imaginativă, a energiei lingvistice, cuvintele neizbutind să decoleze estetic sau să-şi găsească o localizare cu funcţionalitate artistică. În asemenea condiţii, textul riscă să piardă pe drum din forţa genezică proprie artei veritabile şi să ajungă un fel de „natură second-hand”. Cam pe aici eşuează, în genere, tentativele de naturalism ce suprapun, în artă – de cele mai multe ori sub presiunea unei maniere a vremii – psihologicul mundan cu esteticul.
E un risc, însă, în mare surmontat, remarcându-se prezenţa unui filon autentic şi original de sensibilitate creativă, care dă măsura talentului artistic al autorului. Imaginea pătrunsă de nostalgie din poemul ce dă titlul volumului prezentifică poetic o lume a infinitei deschideri a posibilului: „am găsit o poză cu tine,/ elena/ de atunci, de pe vremea când şi păpuşile/ puteau iubi”, fie şi transversal realităţii curente şi, deci, în retragerea chipului: „cel puţin pozarul avea faţa ascunsă în palme” (păpuşi).
În inima „cât un ceas de mână” a gândurilor se aude bătând Poezia, ceea ce face prezentul volum de debut demn de luat în seamă.

Florin Caragiu


(Prefaţă la volumul: Alexandru Gheţie, "Păpuşi", ed. A.T.U., Sibiu, 2011)

poezia

poezia e un cătun părăsit în care mişună vietăţi,
trup nelocuit de alt trup e cântecul ei pe coline;
cei ce n-o vor auzi niciodată îi vor simţi, totuşi,
răcoarea, zicând: un lucru se-ntâmplă, de care
n-avem ştire, dar altfel se-aşază lumina pe lucruri.

şi vor ofta de trei ori împăcaţi, chemându-şi copiii
la sine. a nimănui e. odihneşte uneori
pe un creştet şi dispare ca apa turnată
într-un pământ aspru. doar urma ei umedă
şi firele verzi ce-o caută-afară, sub soare,
dau ştire despre adâncul în care, atrasă, s-a stins.

abia lăsându-ne, însă, în urmă, a legat cu nod sigur
începutul uitat şi capătul nedesluşit dintre visuri.

nocturnă

sufli în cochilia serii şi între maluri surpate
cobori, colindând râul secat.

ceva te atrage aici,
în aceste tranşee lovite de o intermitentă
amintire. auzi clar şi distinct
o bătaie în uşă.

iarba înaltă fuge o dată cu tine în vântul
grăbit să urce la cer.

călător fără ţintă eşti. dar un auz încordat
te face să te-opreşti des, ca şi cum
ai fi ajuns la capătul drumului. te lipeşti
de un zid nevăzut şi asculţi.

bătăile inimii spun: „te iubesc!” şi vezi
apropiindu-se o luntre de apă;
un clipocit îţi saltă pe glezne.

în carnea dezvelită a pământului
adăposteşti o umbră, săpată de privirea
ce te bântuie şi acum,
dintr-un îndepărtat colţ al lumii.

pe albia ei înaintează în noapte o candelă.

dezgheţ

bălţile acestea au un fel al lor de a se urca pe tine,
aproape drăgostos, ai spune, până când, fără să-ţi dai seama,
surtucul tău e vinovat de toate zâmbetele cu subînţeles
din maşinile negre ce te stropesc fără să clipească din faruri.
doar ai văzut cum intră noaptea-n pământ după ierburi
să le tragă afară şi, deşi totul merge pe dos,
luntrea pe care pluteşte-o neîmblânzită speranţă
se pune cu burta în sus pe un ţărm însorit.
şi trec pe deasupra porumbei cu inel la picior,
dar veşti nu aduc, ci doar un fâşâit de clepsidră
peste bulgărele de oameni ce-aşteaptă un semn
să se topească-n balansul unui leagăn de nuc.

„Mergând ca şi cum ai ajunge”...

O apariţie editorială la Brumar în 2010, în seria „Poeţi Români Contemporani” merită menţionată măcar pentru a oferi un răspuns parţial la o întrebare incitantă: cum este primită de oamenii Bisericii – în speţă de către teologi şi preoţi – literatura contemporană, întrebare cu atât mai actuală şi presantă cu cât unul din obiectivele Patriarhiei Române, prin Centrul de Presă „Basilica”, este să încurajeze dialogul credinţei creştine cu filosofia, ştiinţa şi arta contemporană, dar şi cu alte domenii de manifestare ale spiritului uman, creator de valori perene. Cartea la care ne referim este „Retorica Nigra”, scrisă de preotul Nicolae Jinga, totodată poet şi eseist. Pentru autor, experienţa cuvântului poetic poartă un accent crucial în ordine existenţială. Teologul însuşi se raportează la lectura poeziei moderne în mod prioritar cu un sentiment de beneficiu spiritual, sesizând cu fineţe că miza acestui discurs atipic „non-discursiv”, în esenţă, care este poezia o constituie descătuşarea spiritului de sub presiunea unei lumi date, acţionând, după cum spunea Blaga, prin legea necesităţii şi cea a adaptării exterioare. În schimbul acestora, poetul se raportează la o lume nouă, creată prin cuvânt, prin imaginarea şi intuirea posibilului râvnit din interior. În faptul credinţei se întâmplă un fapt similar: posibilul este realul, credinţa fiind „vederea celor nevăzute”, deşi înviate dinainte prin participarea inimii.
Nicolae Jinga este, încă, unul dintre puţinii teologi poeţi care, înainte de a veşteji modernitatea culturală acuzând-o de excese în direcţia desacralizării sistematice a vieţii şi a erodării valorilor metafizice, a fost totuşi în stare să surprindă şi să aprecieze revoluţia limbajului şi credinţa în creativitate, ce au culminat o dată cu evoluţiile mai recente ale umanităţii. În poemul intitulat chiar „Poem” se exaltă receptivitatea mediată de cuvânt, în timp ce se decredibilizează acel tip de receptare ocazionat de impactul brut senzorial cu existenţa. Poezia instituie un nou şi paradoxal realism, pe care îl mediază cuvântul. Acesta, în chipul cel mai realist posibil, printr-o selectivitate operând mult în adâncime, a atins acel punct de „fugă întoarsă”, în care se unesc semnificaţia şi expresia, aducând la lumină tocmai ceea ce senzaţiile şi emoţiile primare scapă inevitabil din vedere. Născute din ciocnirea lumii cu analizatorii, reacţiile instinctuale de acest tip se declanşează rapid şi decurg la fel de intempestiv sub dominaţia unui interes egoist imposibil de controlat. Dar cuvântul are darul să ne facă liberi şi clarvăzători, în măsura în care spaţiul său de manifestare şi de imensă rezonanţă este imaginaţia. Imaginaţia creatoare afectivă a fost descrisă de psihologi, ca şi de poeticieni, ca o facultate pură de a primi „filmul lumii” în întregul său, cu o deschidere poetic nepătimitoare, din toate părţile deodată, ca şi cum subiectul ar fi toţi subiecţii deodată, impregnat de trăirile tuturor, capabil de o vedere din orice unghi şi perspectivă, cu o disponibilitate neîmpărţită în reflexe antagoniste. Nicolae Jinga se arată, de asemenea, a fi un astfel de subtil poetician, înţelegând de ce şi cum imaginaţia nu este implicată în lume la fel ca senzaţia, care este guvernată de necesitatea practică imediată. Paradoxal, „în absenţă” se aude mai bine decât „în prezenţă”, când totul se învălmăşeşte în simţuri şi nu se mai discerne nimic. Tocmai faptul că nu „eşti acolo”, visceral absorbit într-o derulare de eveniment, face posibilă „vederea” evenimentului, apariţia lui inedită în raza unui interes profund dezinteresat care e al ochiului poetic. „Altfel se-aude-ntre maluri, în beznă, / bocetul apei. / Nu eşti acolo/ când iese jivina din scorbura neagră şi urlă – / trezită de marele clocot ce vine/ din miezul pământului; / de-ncreţituri ancestrale se-acoperă până şi / luciul apei, ca pielea pe omul atins de nălucă/ văzând cum se trage-ntre bârnele casei, la umbră, / coada năpârcii; / nu eşti acolo, dar ştii că în vechile cărţi / de jivina de aer şi foc şi de urletul ei/ se-aminteşte cu frică. // Nu eşti acolo/ când lostriţa cea mai de soi/ nimereşte în vârşa pescarului; / pe fundul bulboanei atunci se-ntâmplă o lungă/ rostogolire de clopote mute şi ţipătul, neauzit, / face să tremure frunza arinului. (…) nu eşti acolo, dar poţi căuta în sertarele minţii/ cuvinte pe placul crăiesei auzului nostru. (…) Altfel se aude-ntre maluri, în beznă, / bocetul apei. Ştim noi că tâlcul întregii poveşti/ e la Domnul” (Poem).
Apucând căile cuvântului, simulând cealaltă realitate, îl trăim pe „ca şi cum” ar fi. „Nu ajungi nicăieri, / dar e bine să mergi ca şi cum ai ajunge” (Văile plângerii). Putem identifica aici un principiu al acţiunii duhovniceşti filocalice: practicând gestul sacru, rugăciunea, la început formal, treptat ni se va trezi inima şi atunci totul va căpăta în minte sens şi substanţă.
Există, după cum se ştie, o acuză frecventă adusă Ortodoxiei, când e văzută precum o practică arhaică, formalistă, axată pe ritual. Ritualul, se afirmă în acest caz, – într-un mod însă eronat chiar din punctul de vedere al observaţiilor ştiinţifice – reprezintă o manifestare nenaturală, contrară naturii spontane. Dacă ne aplecăm cu atenţie spre natură, spre lumea vie, ce putem vedea? Ritualizarea comportamentului, spun biologii, este o caracteristică a sa uimitoare. Studiind viaţa unor specii de şerpi, s-a putut constata că până şi duelul lor se desfăşoară mai degrabă ca un dans războinic ritualizat. Ritualul în lumea vie se traduce ca o surprinzătoare concesie făcută formei şi expresiei, valorizate în sine, ce ajung să întârzie răspunsul de descărcare a intenţiei instinctuale primare. Există un complex cod al comunicării, alcătuit din gesturi şi mişcări în ritmuri repetitive, reluate fără grabă, care se interpun între adversari şi fac o pauză în circuitul adversităţii, chiar atunci când între protagonişti se dă o bătălie pe viaţă şi pe moarte. Ritualul vizează preponderent acel comportament cu valoare de comunicare. „În tot acest timp niciunul dintre combatanţi nu încearcă să se arunce asupra duşmanului. Dimpotrivă, ei se apropie unul de altul, îşi împletesc gâturile flexibile, se târăsc alături, legănându-se lin, se despart şi se apropie prudent. În dansul lor se menţine un anume ritm specific. După ce au obosit, şerpii se odihnesc, culcându-se unul peste celălalt” (Tudor Opriş, „Bios”, vol. II, ed. Albatros, 1987, p. 326).
Cu gândul la bogăţia de logos care dospeşte în cele mai mărunte şi umile alcătuiri de pe pământ, poetul aspiră să înveţe „nuntirea cu ţărâna” („Lup singuratic”). În acelaşi ton, compune un lied pentru o pasăre bolnavă. Relaţia de dragoste cu cuvântul implică nu mai puţin credinţă şi asceză, astfel încât îndrăgostitul-poet „se lasă în voia primei înfăţişări pe care o ia cuvântul” („Furor furoribus. Vertijul”). Cuvântul creează realităţi vii, ce pot fi muşcate cu o gură reînnoită ea însăşi, prefigurarea trupului înviat. „Clipa e tulbure, clipa-i semeaţă şi gura/ muşcă structura poemului. / Abstractul, concretul/ încep să-şi dezvăluie până-n cotloane secretul” („America rogvaiv”).
Teolog, poet şi poetician, Nicolae Jinga a urmat cuvântul cu credinţă pe căile apropierii de Cuvânt. Este un demers salutar, tatonând punctele de confluenţă între teologie şi o poetică implicită.


Florin Caragiu


(text publicat în revista "Ramuri", Februarie 2012)

foto: părintele Nicolae Jinga recitând din volumul "Retorica Nigra" la Festivalul de Artă Creştină "Sinapsa", Teliu, 2011.


http://florincaragiu-blogdeprezentare.blogspot.com/2009/12/volume-articole-traduceri-evenimente.html

univers în expansiune

stelele ce se-ndepărtează
au nevoie de noi

„fug de omul de ştiinţă”
– o veche glumă – îmi spui,
strecurând în pahar două cuburi de gheaţă

uneori adormim în rugăciune,
drepţi, ca nişte lumânări tot mai lungi,
întinse spre un candelabru ce se roteşte în noapte

căci numele Domnului e flacără ce nu consumă,
ci face lumânarea să crească, plămădind în trupul ei
ceara unor suferinţe învinse de o strălucire
ce ne apropie

noapte la stână

pe coasta muntelui stau
sub un acoperiş din pânză de cort
vântul lovit de stânci
suflă peste bulzul fierbinte din palmă
voi mânca acest soare mic
şi voi aştepta răsăritul învelit într-o şubă
scriind cu degetul pe cer un cuvânt
între norii ce se destramă
râul pare un fir dintr-un ghem deşirat
căzut din mâinile mele
ajuns până la tine în inima nopţii
când mă trezesc s-arunc în foc vreascuri
îmbrăţişând
ceea ce nu pot atinge

tablou cu nămeţi

sunt aici toţi

papu şi maia şi mai câţi alţii

vorbesc despre nămeţii

în care casele se îngroapă lent

trag în piept aerul rece

aducându-mi aminte

de tot ce are să se întâmple

pe masă între bucate

e aruncată o fotografie veche

dincolo de care marea

se aude venind şi plecând

te apropii lăsând în urmă

luna incendiată

umbra chipului tău

peste vinul din carafele transparente

e o poartă întredeschisă

când Dumnezeu mă trage afară din zăpada murdară

te văd risipindu-te
ţin în braţe o lume părăsită
încă visând la un cântec care să-i îmblânzească
fiarele

lupta aceasta e o pânză pictată
sfâşiată de crengi

e bucuria ce alunecă pe trepte
şi vede dintr-o dată toată viaţa
aşa răsturnată

înţelegând de ce te-am întâlnit

facă-se voia Ta

în acest nor de săgeţi am iubit
sângele meu s-a ridicat din pământ
ca un perete cu ochi mulţi
ce se adâncesc înăuntru
când îi răzuie o lamă de întuneric