urletul proprietarului neamţ
e o palidă amintire ce-nvie în nopţile albe.
el bea şi tot bea, până ce-şi amorţeşte chinul,
însă după un prag durerea prinde iarăşi contur,
şi nimic n-o mai poate face să piară.
e ca un spectru dezlănţuit, într-o casă
uitată de lume. şi strigă, şi strigă,
până ce vocea lui e suferinţa însăşi ce caută
în aşternuturi vecinii. coboară şi urcă
scările, pândeşte îndelung la uşa chiriaşilor,
bate şi cheamă cu un vaiet în glas.
uneori se-ntâmplă să iasă vreunul
şi-l roagă stăruitor să vină cu el.
îi spune despre părinţi, femei, fraţi şi copii,
câini şi pisici – toţi morţi. iar pântecul lui
e tot o rană. băutura nu-l mai ajută,
toarnă mai departe mecanic şi nici să uite
nu poate. la sfârşit i-e ruşine.
întinde-o bancnotă ascultătorului vlăguit,
ce se uită la el cu îndoielnică milă.
răsuflă uşurat când acela o ia,
de parcă i s-ar întoarce mândria pierdută.
un urlet lipsit de nădejde sfâşie nopţile.
sunt vinovat pentru tot ce se-ntâmplă –
şi-mi leg speranţa de Domnul.
