sâmbătă, 5 mai 2012

herr hans



urletul proprietarului neamţ
e o palidă amintire ce-nvie în nopţile albe.
el bea şi tot bea, până ce-şi amorţeşte chinul,
însă după un prag durerea prinde iarăşi contur,
şi nimic n-o mai poate face să piară.

e ca un spectru dezlănţuit, într-o casă
uitată de lume. şi strigă, şi strigă,
până ce vocea lui e suferinţa însăşi ce caută
în aşternuturi vecinii. coboară şi urcă
scările, pândeşte îndelung la uşa chiriaşilor,
bate şi cheamă cu un vaiet în glas.

uneori se-ntâmplă să iasă vreunul
şi-l roagă stăruitor să vină cu el.
îi spune despre părinţi, femei, fraţi şi copii,
câini şi pisici – toţi morţi. iar pântecul lui
e tot o rană. băutura nu-l mai ajută,
toarnă mai departe mecanic şi nici să uite
nu poate. la sfârşit i-e ruşine.

întinde-o bancnotă ascultătorului vlăguit,
ce se uită la el cu îndoielnică milă.
răsuflă uşurat când acela o ia,
de parcă i s-ar întoarce mândria pierdută.

un urlet lipsit de nădejde sfâşie nopţile.
sunt vinovat pentru tot ce se-ntâmplă –
şi-mi leg speranţa de Domnul.

pe firul apei



în castelul din Heidelberg
o scară coboară-n spirală,
pe ea abia încape groful obez
dus pe un scaun spre butoiul cât casa,
unde se varsă toate vinurile
din împrejurimile însorite.

în drumul spre gurile Dunării,
pe această insulă de tristeţe
ai plutit, visând la o viaţă simplă
în marginea pădurii, unde vine
o căprioară să-ţi deschidă palma.

acum marea îţi spală picioarele,
cu părul ei verzui. acum faţa ta-i
ca de ceară, şi nu mai cauţi un loc
să te-aşezi, s-aprinzi focul. gândul
de plecare te mistuie. dar, negreşit,
vecinătatea acestor firave contururi
părăsind, ai lua cu tine la Domnul
toate câte încap în inima ta.

vineri, 4 mai 2012

prin o sută de fire iese din tine viaţa



neîncrederea celui de-aproape
sapă o groapă în care cazi, zi de zi,
cu faţa la cerul primitor ca o mamă.
zidul zgâriat cu vorbe de ură
e un soare negru, răzuit
de pe tălpile lucrătorilor la asfalt.
frumuseţea are canini lucitori.
din muşcătura ei ies flori de sânge
pentru costumul de bal
cu care te-arunci în apele reci,
să prinzi un copil părăsit într-un coş.

Apariţie Editorială: CHIPUL ICONIC. Crochiuri antropologice. Reflexii ale chipului teologico-mistic ghelasian (cu o Prefaţă de ÎPS Irineu, Mitropolitul Olteniei)


Volumul "CHIPUL ICONIC. Crochiuri antropologice. Reflexii ale chipului teologico-mistic ghelasian" (ed. Platytera, 2012) cuprinde şase studii:

- Daniel Lemeni, "Paternitate şi filialitate în teologia părintelui Ghelasie"
- Luigi Bambulea, "Fundamentele misticii ieromonahului Ghelasie de la Frăsinei"
- Mirela Ienculescu, "Iconicul Chipului Maicii Domnului"
- Florin Caragiu, "Suflet şi răspuns"
- Diana Miloş, "Repere Iconice în psihologia imaginii ca reprezentare şi identitate"
- Marius Dumitru Linte, "Moşul în antropologia juridică".

Prefaţa, intitulată "Părintele Ghelasie. Isihasm şi cultură - o întâlnire în lumina unui chip îndumnezeit", este semnată de ÎPS Acad. dr. Irineu, Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei.

drumeţie



mă uit pe suprafaţa încreţită a apei
şi-mi vine în minte cum se-mbăţoşează un amic
împotriva sensului în poeme. până la urmă,
viaţa ne-nconjură şi gândul nostru, ieşit din ea,
o înfăşoară-n jurul ei însăşi, spre-a fi săltată
din locu-i, spre scurta strălucire a unui chip,
în preajma unei libertăţi mai presus de înţelesuri.
sub podeţ e răcoare. spatele verzui-întunecat,
cu flancuri argintii, al păstrăvului,
urcă împotriva curentului, spre pâraie şi izvoare.

din miile de icre depuse, trei-patru peşti
vor trăi mai departe. mici steluţe roşii
cu tiv alb-gălbui coboară spre vintre.
voracitatea şi teama îl stăpânesc pe solitarul
iubitor de limpezimi, dar în vreme de boişte
frica instinctivă dispare, o dată cu foamea.
şi-un colorit mai aprins îl arată gata
de viaţă, de moarte. iar noi ne-ntoarcem
acasă, cu mâinile mirosind a răşină de brad,
visând, aproape fără să ştim, la o nouă plecare.

joi, 3 mai 2012

submarinul oranj



marea caldă e un pântec
în care faţa ta intră.
libertatea apasă în sus,
nu vrei să urmezi
un scenariu bine ticluit.
o povară se aşază firesc
pe capul şi umerii tăi,
soarele îşi pleacă fruntea pe ape.

eşti un submarin care iese
din braţele unei caracatiţe uriaşe
ce nu doreşte altceva
decât să-mbrăţişeze capsula oranj
şi să-şi lipească ochiul
de hubloul în care priveşti
marea, ca pe unica-i lacrimă
ce s-a vărsat pentru tine.

lectură în parc



citeşti pe o bancă în parc,
ascunsă-ntre crengile lăsate.
îţi întorci faţa de la masa de lemn,
pe care tronează o carte voluminoasă,
şi cu piciorul desculţ faci o moviliţă de frunze.
pielea ta luminează acest colţ singuratic,
în care întâmplările unor alte fiinţe
şi vremuri intră în tine, ca într-un port
pregătit de război. dai pagina, cu senzaţia
că o ţeavă de tun cu o ghiulea lucioasă
sunt îndreptate spre tine, şi nu rămâne
decât să te-ndepărtezi, într-o clipă,
de locul unde vulturii se adună.

miercuri, 2 mai 2012

ce-i omul?



dan a plecat de la serviciu cu un gust amar.
noul director l-a pus pe liber fără nici un motiv,
sau mai precis a început să verse un sac de motive
insignifiante sau inventate,
cum ar fi greşeala capitală de a nu fi economisit banii
pentru abonamentul la o revistă de cultură
valorând un procent absolut infim din cheltuieli.

liniştiţi-vă, domnule director, n-o să mă împotrivesc,
îmi dau demisia fără vociferări,
să fim oameni.
când iese, şeful îl întreabă, luându-l deoparte:
v-am supărat, nu-i aşa?
colegii altădată prietenoşi sunt acum rezervaţi,
ca şi cum l-ar ruga din priviri să stea departe de ei.

Iisus nu se încredea în oameni
ştia ce este în inima lor.
cu toate astea s-a răstignit pentru ei,
pentru că dragostea rodeşte uneori şi-n sămânţa
căzută pe lângă drum, sau pe piatră,
poate cu mult după ce-a fost aruncată: prezenţa ei
rămâne în lipsă ca o adiere subţire.

aducerea moaştelor sfântului calinic la frăsinei



zăpezi de flori tremură în văzduh pe drumul
spre cimitir. azi sfântul calinic s-a întors
în locul îndelung căutat de sufletul lui.

bucuriile nevoinţei sunt greu de-nţeles,
dar le simţim acum plutind peste noi,
la izvorul ierarhului.

pe vremea lui, şoseaua ce ajunge aici
era o potecă subţire şi tresălta inima-n el
urcând şi coborând dealurile.

marți, 1 mai 2012

la terasă



wolfram are un hobby:
cumpără cărţi în limbi necunoscute.
a fost prin multe ţări,
recunoaşte asemănări şi acum învaţă
cuvinte în română.
a mers la cursuri în berlin.
supă de minte, zice,
de linte, îl corectez eu.
încurcă însă cu încă,
dar se descurcă din ce în ce mai bine,
soţia-i spune şăgalnic că-i nebun,
ea ştie să cânte la acordeon
şi face munţi de poze.
laurent e bine dispus,
comandă încă o salată românească
şi după un singur pahar de vin
iese pe stradă,
îşi întinde braţele şi strigă vesel la cer.
mă invită la halle
să vizităm locuri legate de viaţa lui bach.
janette a scris azi mai multe scrisori,
mi-a citit una plină de haz.
ne fotografiază, apoi intră şi ea în grup.
ospătăriţa apasă pe declanşator,
încă una vă rugăm!
la poartă, un copil ne vorbeşte
în propria limbă străină.
mai devreme, în grădina botanică,
ne-am oprit lângă un metasequoia
şi am privit luna aproape transparentă.