sâmbătă, 21 iulie 2012
Părinţi duhovniceşti şi martiri (IV)
Amintesc aici şi de părintele Zosim Oancea, ale cărui memorii privind anii de detenţie au apărut în lucrarea „Datoria de a mărturisi. Închisorile unui preot ortodox” (ed. Christiana, 1995). Părintele Zosim are şi o interesantă lucrare intitulată „Trup şi Existenţă sau Organicismul” (Liga Română de Misiune Creştină, Cluj, 1998), zămislită – după cum mărturiseşte autorul – „din meditaţia asupra misterului Sfintei Treimi (…) într-un mediu de totală izolare de lume şi de orice informaţie, o celulă din temniţa Aiudului” (p. 167). Trupul, din perspectiva părintelui Zosim, e definit ca „o unitate existenţială, determinată de identitatea: de geneză, de viaţă şi de finalitate” (Idem, p. 75), în organicitatea raportării, participării şi cuprinderii sale la taina Întrupării dumnezeieşti, a Trupului comuniunii (Trupul lui Hristos, Logosul atotţiitor şi desăvârşitor). Nu pot să uit cum, simţind încredinţare de sus spre a-şi exercita slujirea de preot întru ajutorarea colegilor de suferinţă din închisoare, părintele Zosim a putut să-şi aducă aminte în chip minunat întreaga rânduială a Sfintei Liturghii, putând să slujească, să spovedească şi să împărtăşească pe mulţi deţinuţi de la diferite etaje ale temniţei, coborând cerul în iadul terorii dezlănţuite, cum o făceau creştinii din primele veacuri în vreme de cruntă prigoană.
Un alt părinte care a slujit Sfânta Liturghie în temniţa din Aiud, riscând pedepse sălbatice, a fost părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Memorabil şi semnificativ pentru puterea credinţei în Hristos, ce poate muta munţii, în particular inimile cele mai împietrite, făcând în iad un „colţişor de rai”, este episodul în care, confiscându-se pâinea necesară pentru Sfânta Liturghie, părintele Calciu a îndrăznit să ceară celui mai înfiorător temnicer, ce-l supusese la cele mai teribile torturi şi umilinţe, să-i dea o cât de mică bucăţică mică de pâine spre a săvârşi Liturghia. Ca răspuns, în mod uimitor, acea fiinţă cu totul abrutizată i-a dat o felie de pâine întreagă, nespunând nimic, în loc să-l stâlcească în bătaie. Această pâlpâire de omenie, venită din chipul lui Dumnezeu care nu se şterge în om nici chiar atunci când e acoperit cu totul de patimi, l-a făcut pe părintele Calciu să resimtă în faţa acestei „minuni” o asemenea bucurie lăuntrică, încât spunea că a săvârşit cu acea pâine cea mai frumoasă şi înălţătoare Liturghie din viaţa sa.
Florin Caragiu
joi, 19 iulie 2012
Despre părinţi duhovniceşti şi martiri (III)
În „Cărarea Împărăţiei” (ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 1995), Părintele Arsenie Boca vorbeşte despre jertfă ca despre cel mai tare cuvânt al lui Dumnezeu către om, constituind maxima apropiere şi chiar hotarul de atingere între voinţa şi iubirea dumnezeiască şi libertatea omului (p. 297). În acest hotar, omul se poate bucura în necazuri şi suferinţe primind lumina cunoştinţei, fiindcă, spune părintele Arsenie, „celui lămurit în căile lui Dumnezeu tot ce i se întâmplă spre mai multă lumină i se face, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta” (idem, p. 46). Chiar după ce Dumnezeu ridică pedeapsa păcatului, în urma mărturisirii şi pocăinţei sincere, a schimbării lăuntrice pe care omul o trăieşte sub înrâurirea dragostei Lui, încercările nu contenesc, având rostul de a fi „şcoală, lumină pentru minte şi milă de la Dumnezeu”, căci „durerea e dascălul înţelepciunii” (idem, p. 49).
Despre „Bucuriile suferinţei” (Fep «Τipografia Centrală», Cartea Moldovei, Chişinău 1995, vol. 1) ne vorbeşte şi părintele Dimitrie Bejan. El aminteşte despre întemniţaţi care, rugându-se cu lacrimi, le străluceau feţele, pentru că „se predau total rugăciunii şi prin ea lui Dumnezeu” (p. 8). Suferinţa poate deveni o şcoală pentru cel care o acceptă ca mântuitoare, „rânduită de Hristos”, ea devenind în acest fel un jug blând, o sursă de bucurie (idem, p. 7), şi o jertfă nu numai pentru păcatele proprii, ci şi pentru cele ale neamului (idem, p. 15), ca o purtare a crucii celor slabi de către cei întăriţi în Hristos, după cuvântul Apostolului Pavel.
Florin Caragiu
miercuri, 18 iulie 2012
Despre părinţi duhovniceşti şi martiri (II)
Părintele Sofian Boghiu asemăna, în volumul „Smerenia şi dragostea. Însuşirile trăirii ortodoxe” (Fundaţia Tradiţia Românească, A.S.C.O.R., Bucureşti, 2001), viaţa de mânăstire cu viaţa petrecută în închisoare, ambele având trăsăturile duhovniceşti ale unei căi a pocăinţei, de-a lungul căreia cuvântul a fost „înscris pe tabla inimii şi a memoriei” – o cale străbătută într-o atmosferă „smerită, de nevoie, dar şi de voie, pentru că fiecare simţea vie în necazurile de acolo pacea lui Iisus în inima sa” (pp. 46-47). Umilinţele şi necazurile din afară, pentru cei din temniţe, au putut deveni o cale de acces spre smerenie, fiind „acceptate din interior”, şi astfel a putut lua naştere acea rugăciune pentru toată lumea, chiar şi pentru vrăjmaşi, semn al desăvârşirii în dragoste.
Vorbind despre înnoirea duhovnicească în Biserică, părintele Arsenie Papacioc trimite la o „înnoire interioară, trăire şi răsuflare în Duhul lui Dumnezeu” („Scrisori către fiii mei duhovniceşti”, Mânăstirea Dervent, Constanţa, 2000), răspunzând la întrebarea „Unde a fost Biserica?”, prin afirmaţia că duhul viu al Bisericii a respirat în temniţe, unde „sute şi mii de preoţi, călugări trăitori, fraţi de credinţă au purtat lanţuri grele, lanţuri bătute la nicovală prin beciuri ascunse”, fiind trataţi mai rău decât animalele, în vederea exterminării şi, mai mult, a creării unui profil de om dezumanizat, prin lepădarea de Hristos. Însă martirii au rezistat, prin Harul Lui, până la capăt, simţind „marea taină a crucii Lui”, „rostul grozav al eliberării prin suferinţă pentru El” (pp. 154-155).
Mişcarea „Rugul Aprins” a arătat poate cel mai bine, la noi, nevoia extraordinară de o cultură a Duhului, care să redea cuvintelor acea însufleţire logosică, sau, am putea spune, iconică, prin care ele reflectă calea, adevărul şi viaţa omului, ce strălucesc unitar în Iisus Hristos, Ipostasul Cuvântului întrupat. Viaţa părinţilor duhovniceşti şi a martirilor e, în adevăr, un rug aprins de dragostea lui Dumnezeu, un rug în care suferinţa capătă un rol de curăţire şi, mai mult, de urmare a lui Hristos în noianul pătimirilor sale pentru mântuirea lumii.
Amintesc, în acest context, de monahul Daniil, pe numele de mirean Sandu Tudor, organizatorul Rugului Aprins, care a suferit până la moarte în închisorile comuniste, dând mărturie cum „din cenuşa oarbă a vieţii părăsite/ îmi pâlpâie iubirea, ca pasărea măiastră” (Ieroschim. Daniil Sandu Tudor, „Taina Rugului Aprins”, ed. Anastasia, 1999, p. 60). Puterea dragostei lui Hristos, biruitorul morţii, alungă, în pătimitorii pentru ea, frica de moarte ce îl ţine pe om în robie, potrivit cuvântului Scripturii. Moartea, după Cuviosul Daniil de la Rarău, fiind „realismul în culmile lui”, se cere „să fie rodnică”, să spună ceva, „în chipul cel mai realist cu putinţă”. Ea este „prilejul ca viaţa noastră, oricum ar fi fost, să se arate în tot ce are mai uimitor, mai profund, mai puternic” (Idem, p. 66).
Florin Caragiu
Despre părinţi duhovniceşti şi martiri (I)
Am început să-i descopăr pe aceşti oameni duhovniceşti, nevoitori şi martiri, după ce am citit Filocalia, pentru că m-am întrebat imediat cum aş putea să întâlnesc pe cineva care să se asemene autorilor sfinţi ai acestor scrieri. Şi după cuvântul Domnului: „căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide”, am aflat cu uimire, rând pe rând, oameni minunaţi care au trăit şi vieţuiesc în lumina Duhului Sfânt. Nu slujitori ai literei, ci oameni ai duhului ce „suflă unde voieşte”, oameni care, după ce s-au aflat ei înşişi tămăduiţi prin harul lui Dumnezeu, vindecă suflete cu puterea crucii, cu puterea unei rugăciuni izvorâte din credinţă, smerenie şi dragoste, care este însăşi puterea învierii pe care Domnul o revarsă în lume. Sunt oameni care au trecut acel prag al limitelor fireşti, dincolo de care omul poate spune, împreună cu sfântul apostol Pavel: „eu dorm, dar inima mea veghează”. Vedem la ei cum, necruţându-şi în vreun fel forţele, ajung la dragostea care, după cuvântul aceluiaşi apostol, „întru slăbiciune se desăvârşeşte”.
Aşa l-am întâlnit pe duhovnicul meu, părintele Ghelasie Gheorghe, care a mărturisit despre darul lui Dumnezeu în acest neam şi pe acest pământ, despre taina care ne acoperă prin jertfa înaintaşilor în credinţă şi găteşte o înnoire duhovnicească, o renaştere isihastă în aceste vremuri de „despărţire a apelor”, cum spunea părintele de la Frăsinei. În fapt, Arsenie Praja Pustnicul, părintele său duhovnic şi purtător al tradiţiei isihaste carpatine, a fost în acelaşi timp un mare nevoitor, un binevestitor al lui Hristos şi un martir, fiind bătut crunt de forţele securităţii care l-au arestat şi murind, la scurtă vreme, de pe urma loviturilor, la mânăstirea Crasna.
Părintele Ghelasie, ucenic al lui la acea vreme, s-a refugiat la sfânta mânăstire Frăsinei, având să aştearnă în scris testamentul pustnicului Neofit, exponent al aceleiaşi tradiţii carpatine:
„Fiule, îţi las ca Moştenire Dumnezeiescul Dar al Isihiei, ca Binecuvântare transmisă de la avva Neofit Pustnicul, cel ce s-a învrednicit de Darul Dumnezeiesc al Lucrării celei de Taină a Isihiei. Îţi las ca Moştenire acest Dar ca pe un Talant. Ai grijă să nu-l îngropi, ci să-l dai schimbătorilor ca să-l înmulţeşti şi să câştigi dobândă înzecită, prin care să nu se stingă Văpaia de Taină a Lucrării Isihiei. Ţine Candela Aprinsă a Luminii Isihiei şi nu te îngrijora că pari singur. A proorocit avva Neofit Pustnicul că vor fi cu miile cei ce vor Urma Calea cea de Taină a Isihiei. Grele vor fi schimbările Lumii, dar tot aşa de minunate vor fi şi Renaşterile Spirituale ale multora. Va coborî din Munte şi din Peşteri Lucrarea cea de Taină a Isihiei până în Inima Oraşelor şi mulţi Tineri, aparent neştiutori, se vor Trezi cu tărie la o Viaţă de Duh asemănătoare celei din vechime. Minunată va fi această ÎNVIERE tocmai acolo unde moartea se crede stăpână! Duhul Cel Prea Sfânt îţi va arăta Puterea mai presus de toate. Lucrarea cea de Taină a Isihiei va înflori în pustiul multor Inimi ce vor deveni apoi Ceruri Întrupate. Îţi las Binecuvântarea Isihiei, pe care să o ţii Aprinsă în propria Candelă, ca o Scânteie din care să se Aprindă multe altele. Nu te întreba să desluşeşti cum va fi această minune. Lucrarea cea de Taină a Isihiei va fi Taina Viitorului Lumii noastre. Istoria ce vine va fi cea mai teribilă confruntare dintre Lumină şi întuneric, dintre Duhul Vieţii şi al morţii. Dar Puterea Luminii va fi atât de mare, încât va depăşi toate legile fireşti. Fă-te părtaş la această mare Aprindere Duhovnicească a Lucrării celei de Taină. Îţi las această Binecuvântare şi Darul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu tine şi cu toţi doritorii de Taina Dumnezeiască. Prea Sfântul Duh să te ocrotească. Amin!“
Părintele Ghelasie a vorbit despre un isihasm iconic, în care un rol fundamental îl are gestul iconic, gestul de închinare, gestul cuprinzător de adresare filială a omului către Dumnezeu. Retragerea în pustie trebuie să fie dublată, arăta sfinţia sa, de retragerea în gest, în acea aşezare şi tindere către Dumnezeu care constituie însuşi fondul rugăciunii isihaste. Asemănând starea de cădere, a neputinţei de ridicare din păcat cu o temniţă a sufletului, cu un fel de iad al deznădejdii, părintele Ghelasie ne îmboldea cu cuvintele sale spre a face în iadul neputinţelor, al suferinţelor, al presiunii cotidiene spre a ceda păcatului, un colţ de rai prin închinarea către Dumnezeu, prin gestul discret de încredinţare de sine voii lui, aprinzând flacăra dorinţei de a reveni din starea de înstrăinare proprie fiului risipitor la intimitatea cu Dumnezeu şi căldura dragostei Sale părinteşti.
Gestul iconic, sub diferite forme, l-am întâlnit la părinţii nevoitori şi martirii din temniţe. Atunci când supravegherea ochiului terorii era totală, oprirea tăcută în gest de închinare faţă de Dumnezeu a rămas ultima redută a stării înaintea lui Dumnezeu, rugăciunea fără cuvinte, pe care martirii, epuizaţi de chinurile aprige, sau pustnicii asaltaţi de demoni, au înălţat-o, cu deplină lepădare de sine, mai presus de cursele celui potrivnic.
Acest gest iconic avem nevoie să-l învăţăm astăzi de la părinţii duhovniceşti şi de la martiri. Cercetându-le viaţa, ne oprim mintea din povârnişul păcatului şi învăţăm să stăm, cum spune părintele Ghelasie, „ca în icoană”, altfel spus, să recuperăm sensul unei aşezări duhovniceşti, al unei disponibilităţi spre jertfa duhovnicească, singura prin care – arată sfinţii părinţi – ne putem înfăţişa ca fii bineplăcuţi înaintea Tatălui ceresc.
Florin Caragiu
marți, 17 iulie 2012
în vis

merg la nesfârşit pe culoarele unui spital
şi pe dinainte puzderie de figuri se perindă.
fac un mic semn al crucii spre unele -
ele mă fixează cu o nelămurită adversitate,
în timp ce dispar.
aceste duhuri fără expresie
se lipesc de clipe
fără a bănui omul ceva -
rămâne un scrum ce se spulberă,
dar acum
numele lui Iisus desparte apele roşiatice
ale trupului.
luni, 16 iulie 2012
grindină

ouă de gheaţă ciuruie casele:
munca de-o viaţă se năruie.
strânşi unul în altul, ne rugăm
pentru viaţă.
clipele ies din noi mari
cât ochii lui Iisus din icoană -
în goana după tot felul de lucruri
am uitat să iubim.
spiţele umbrelei s-au rupt

treci prin pereţi de apă,
luând în ochi strania refracţie
a unui copac înflorit,
în colţul unde-ţi legi hamacul:
o parte din umbră o vei păstra,
alta ţi se va lua.
cerneala părăseşte hârtia
pe care ţi-ai scris viaţa –
simţi asta ca pe o eliberare,
fără să uiţi că pământul pe care calci
şi în care te afunzi încet
are memoria intactă a dragostei.
am plâns

flacăra nopţii se stinge
pe faţa ta.
haina aceasta ruptă
nu acoperă goliciunea,
Dumnezeu ostoieşte
setea
sângelui ce-şi îngroapă morţii,
dând ocol zidului
pe care doar lacrimile
îl străpung.
duminică, 15 iulie 2012
cartofi la cuptor cu rozmarin

cuvintele plutesc într-o muzică retro.
vorbeşti foarte încet,
încât mi se ascute auzul
şi miliarde de voci aleargă în el
pe loc
ca pe o bandă rulantă,
spunând lucruri care opresc
expansiunea universului.
pe când în jur insule se scufundă încet

aceste boabe de lână înşiruite în cerc
sunt capete de vulturi.
ei mă aud, dar nu mă-nţeleg.
îi ating rând pe rând,
cum i-aş chema în respiraţia ce scoate
un perimetru maritim din starea de calm plat.
noaptea e un montaj de secvenţe
în care mă scol din pat
cu sentimentul că alunec într-o crevasă
care e însăşi vocea mea.
cineva mă priveşte de sus cu multă blândeţe,
fără să mă recunoască, pentru că eu
m-am schimbat foarte mult
şi aproape că nu mai am chip.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)

