peisaj

un copac înclinat
ca turnul din pisa
are numele
unui erou de demult.

eşti insula
din mijlocul unui val uriaş,
aşteptând să eşueze
pe nisipul de aur
naufragiaţii unui mileniu sfărâmat.

o respiraţie face ocolul pământului:
ochii pictaţi pe ape
duc soarele teafăr
spre încăperea săpată în stâncă.

absenţi

cu o tăcere grea peste alta încep oamenii

să-ntârzie a privi. trupul dă semne: un pas apăsat,

un oftat. căzută-năuntru, vederea lor bună

se umple de lucruri cu margini tăioase.

e mai comod să nu ştii, să uiţi, să nu afli

că o minune şi-a pierdut rostul –

pentru că lumea-ncepe cu tine.

ceea ce-ţi reuşea odată, pare un vis,

pentru că tot ce ai – dar nu eşti –

fără să bagi de seamă se şterge –

şi nu-i aici, nici dincolo, darul.

iar dacă eşti, nu pentru tine-i alipit

la fiinţă acela, ci pentru multa Bunătate

ce din sicrie de aer cu faţa spre altul ne-nvie.

paşi pe plajă

o frunză lipită de tine – ascunde

un loc vulnerabil? licărul feţei

se stinge pe ape: toamna începe

la capătul lor – eşti tatăl a cărui viaţă-i deja

pământul din care, ieşind, îşi fac loc

sub soare şuviţe. o pată pe discul de aur

se-ntinde – eşti tu, trăgând peste umăr

depărtata chemare. o pelerină albastră

e marea, alunecă-n vânt lumina-i difuză.

veştile ei sunt o şoaptă cântată –  a plâns,

între săbii de lemn, doar sacul pe spate,

din care un fir de nisip, ca o rugă,

de cealaltă parte a lumii, pe iarbă se lasă.  

amurg

asculţi strigătul după apă al celulelor,
contracţia lor simultană,
inversarea de sarcină a membranei depolarizate rapid –
prin pereţii ei, potasiul eliminat,
sodiul năvălind în interior,
muşchii din pereţii vaselor strângându-se încet şi
tu zâmbind, în pofida cefaleei,
sub vulturii rotitori ai amurgului.

sângerii, norii: sunt viaţa netrăită alergând înainte,
alunecând în genunchi
peste cârduri de raţe sălbatice.

simţi apăsarea pe talpă a pietrelor –
un şarpe de apă te duce între coloşii tăcuţi:
aici se întâlnesc, fără ştirea lor, sufletele.
strigătul lor netulburat urcă la cer,
ca o mână pe frunte ştergând sudoarea.
aici, zâmbetul tău e o flacără topind carnea,
un zid prin care circulă torţe
în întunericul roşu.

început de toamnă

în faţa bisericii
e o boltă cu viţă de vie.
când ies şi când intru
iau câţiva struguri:
au gustul tăcerii tale
şi-al toamnei care m-a izbit azi
cu aeru-i înăsprit
şi rugina lunecând în priviri –
nimic nu mai e din ce-a fost.

şi noi vorbim
despre penajul rândunelelor
ascuţit în răcoarea serii
şi despre străzile
pe care vom rătăci în călătorie –
ne vor reţine cu pulberea lor fină
şi-n strane vor duce
mirarea unui mal plutitor
la răscruce de ape.

la amiază

ţi-am adus o magnolie
şi coacăze negre. ploaia de-a stânga
şi ploaia de-a dreapta
m-au lăsat să-ţi văd chipul.
o limbă străină caută doisprezece plante
şi ochelarii tăi invizibili.
eşti un copil în care se-ascunde
un alt copil.
îngerul te strigă din spatele meu –
o pictură naivă sunt ochii tăi.

viaţa asta

moto:

„bătrâneţea e o încercare
prin care trece un tânăr”
L. v. Beethoven


apa din vasul de fontă fierbe
în faţa bătrânului meşter.
el mărunţeşte legume pe-o placă de lemn
şi spune ceva pentru sine.

articulează cuvintele greu: „viaţa asta, tată...”
şi-arătătorul lui picură sânge pe ţelina albă.

„nimic, măi, copile, nimic...”,
se-aude, şi moşul aruncă în oală
bucăţelele-ntinse pe blat. oftează:
„cine să-şi mai aducă aminte...?”.

şi-apleacă peste vechiul ceaun nasul,
miroase prelung şi dintr-o lingură gustă:
„e gata!... gata-i şi viaţa”.

adoarme cu capul pe masă, lângă zeama-aburindă,
şi-un ştrengăresc zâmbet îi joacă pe faţă.

Iona

pui acest fir de grâu ars în colţul ochilor;
împrăştii mărgele de sânge-n pământ
şi-ntrebi: oare, fugind,
voi desprinde de mine scutul acesta
în care anii lovesc?

m-aruncă în mare cuvintele,
şi slavă dau ele Celui de Sus
pentru îndepărtarea de mine;
iar eu, o gură-nghiţită
de uriaşul tăcut, de uitare-s.

aici se strecoară lumina neclară
a peştelui de cositor. iar tu apari
şi dispari: ca din streşini, târziu,
o rămăşiţă de ploaie, ţi se scurge puterea.

un lănţişor de argint
atârnă de frunza crescută deasupră-ţi,
în zori. şi speri, dar un vierme
îţi roade iute umbrarul.

dragostea-ntoarce chipuri spre tine –
şi vrei mai degrabă totul să pierzi,
decât să se piardă-n abis lacrima lor.

caniculă

te laşi în voia grădinii
invadate de tufe sălbatice.

porţi pe cap
un turn de zăpadă –
pe-un pat tare s-a-ntins,
înăuntru-i, liniştea.

soarele-i lentila ei de contact:
vezi sprintul copacilor
pe coate golaşe, lumină de ceară
picurând peste ape.

omătu-i pălăria aruncată în sus
a tăcerii. ea varsă încet,
pe creştetul tău, cerurile.

prin pădure

aud râul pe-aproape şi pietre
căzând de pe stânci.
caprele negre-au fugit, un păianjen
pluteşte – pe un fir preasubţire –
spre veveriţa rămasă cu o alună în gură.
cu glas tare-am vorbit, să se-audă
până departe. i-am povestit
preumblarea mea, fir-a-păr, ursului –
să nu dau faţă-n faţă cu el.
florile mici, aprins colorate –
pesemne a-ngenuncheat pe ele
un înger –, aşteaptă-nserarea,
să-mi atragă în sânge spuma rece
a apei. voi curge spre tine
şi-o bătaie de inimă va-ntoarce
gândul spre cabana din lemn,
unde-am lăsat pe poliţe mici
suveniruri, celor ce-n mijlocul nopţii
îşi dibuie locul de-odihnă.