Jurnal de seară (10)

Cum intervine dragostea în câmpul reactiv al existenţei marcat, după cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul, de oscilaţia între goana după plăcere şi fuga de durere ce-i urmează în mod inevitabil? Susţine oare dragostea această forfecare binecunoscută a vieţii? Ca într-un proces alchimic, dragostea ia din plăcere şi din durere exact ce şi cât îi trebuie ca să prefacă materia reactivităţii umane în nimbul aurifer ce străjuieşte şi pune în lumină chipul iubit.

Dragostea ştie să aşeze pe pânza conştiinţei contrastul între pătimire şi bucurie în felul în care un artist îşi desăvârşeşte opera. Oare nu poţi rata să iubeşti chiar dacă pe moment ai obţinut plăcerea şi ai eliminat durerea? După cum sub penelul unui pictor iscusit plăcerea şi durerea pot să apară deopotrivă expresive, la fel gestul de dăruire al dragostei le cuprinde deopotrivă fără a dezvolta dependenţe sau fobii, ci intensificând bucuria şi compasiunea. Cu ochii ei pătrunzători, dragostea vede finalitatea îndepărtată a actelor, sesizează cu acuitate efemeritatea durerii sau plăcerii şi se desprinde de cercul lor vicios.

Nefiind resentimentară, nu proiectează totuşi umbre asupra durerii şi plăcerii, ci le lasă să treacă, reţinând şi întreţesând modulaţiile lor în conştiinţă. În acest fel, bucuria ei străluceşte în suferinţe, iar pătimirea ei îi adânceşte fericirea. Dorul dumnezeiesc ce o străbate împlineşte el însuşi această paradoxală cuprindere necontrară în dragoste între plăcere şi durere, între bucurie şi suferinţă.

Oare nu suferă iubirea câtă vreme împlinirea ei este nedeplină, câtă vreme trăieşte într-un mediu de viaţă sfâşiat de tendinţe contrare, străin modului ei de a fi? Şi nu se bucură ea de fiecare sesizare a prezenţei în absenţă ca de o pregustare a fericirii ce va să vină şi, ca urmare, o oportunitate de reaşezare în direcţia chipului înveşnicirii ei? Nu strecoară ea, dragostea, prezenţa în absenţă şi taina în arătarea la faţă, după o logică dictată de setea ei de împărtăşire şi, în acelaşi timp, de însetarea după nesfârşitul acesteia?

Jurnal de seară (9)

Să urmărim modul în care, în contextul misticii iconice înfăţişate de părintele Ghelasie, dragostea umple de înţeles cuvintele, creând mediul împărtăşirii reciproce de sens. Dacă vorbeşte despre fiinţă, ea luminează viul fiinţei. Dacă ia în atenţie viul, ea surprinde chipul ce face ca acest viu să comunice, să se deschidă spre celălalt, să-l recunoască. Suprinzând chipul viului, ea decelează totodată taina ce-l învăluie, făcându-l inepuizabil în strălucirile lui. Viaţa este un dar care izvorăşte din iubirea lui Dumnezeu.

Taina în care odihnesc fără contrazicere identitatea şi alteritatea este taina Sfintei Treimi. Iubirea treimică este taina ce dă chip fiinţei create. Dându-i chip, o aşază din primul moment într-un dialog fiinţial cu El şi cu toate celelalte fiinţe create. Taina se descoperă prin împărtăşire de viaţă, prin acest dialog iconic ce pune faţă în faţă chipurile existenţei spre a se bucura una de alta, fiecare recunoscând în cealaltă atât identitatea, cât şi alteritatea, fiecare constituind un dar pentru celelalte. Darul este transmis pe fondul unei comunicări de prezenţă. Fiecare este o fiinţă-pentru-celălalt.

Pentru dragoste, contrar stării psihologice proprie unui existenţe marcate de antagonism, la care făcea referire Sartre, raiul este celălalt. Împlinirea de sine nu poate surveni decât din preaplinul dragostei. Fiinţa creată se bucură de taină, pentru că aceasta din urmă dă spaţiu infinit înaintării în dragoste, împărtăşirii de dragoste.

Trupul are o condiţie euharistică: el dă mărturie despre existenţa viului individual în întrepătrundere cu viaţa alterităţii. Dorul după un mod de viaţă locuit şi însufleţit de iubirea Sfintei Treimi susţine în creaţie legătura dragostei. Legătura dragostei actualizează libertatea umană, fiindu-i acesteia necesară ca aerul. O alegere liberă făcută în detrimentul dragostei generează, paradoxal, un deficit de libertate, pentru că blochează accesul la actualizarea propriului chip, ce are loc în comuniune, întrucât chipul creat este pecetluit şi infinit potenţat de taina Treimii.

S-ar putea spune că dragostea este ritualul „întrupării în celălalt”, al constituirii trupului împărtăşirii reciproce. Trupul enipostaziat de Fiul lui Dumnezeu este el însuşi „plămada” transfigurării făpturii, a actualizării condiţiei ei euharistice. Prin comunicarea însuşirilor între firea omenească şi cea dumnezeiască în ipostasul unic al Fiului, trupul lui Hristos se face izvor al îndumnezeirii creaţiei. Învierea lui Hristos ne împărtăşeşte modul iconic şi totodată eshatologic al existenţei, cel în care putem să ne dăruim tot mai mult unul altuia, sporind în asemănare cu iubirea Sfintei Treimi.  

Dacă, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, „credinţa fără fapte este moartă”, ne putem întreba: fără care fapte este ea, credinţa, moartă? Oare nu fără faptele dragostei rămâne nelucrătoare credinţa? La fel, speranţa fără dragoste nu face din individualitatea noastră centrată exclusivist pe sine fundătura inevitabilă a tuturor traseelor imaginate sau posibile? De aceea, credinţa şi speranţa ies şi se întorc în dragoste, regăsindu-se în ea.

Să ne întoarcem la drama teribilă a fiinţei angrenate în modul actual de fiinţare, îngrădit de moarte. Ce vrea să ne spună moartea? Oare nu, între altele, faptul că însuşi acest mod de a subzista este perisabil? Faptul că „golirea de sine” (kenosis) reprezintă singura posibilitate de a-l transgresa? Faptul că dragostea are neapărată nevoie de această chenoză a noastră pentru a ne răpi luptei fără saţiu ce domină actualmente existenţa?

Nu înseamnă, oare, un plus de dragoste un plus de conştiinţă? Nu aşteaptă toate făpturile revărsarea finală a slavei divine care să spună: câtă dragoste, atâta conştiinţă?

 

Jurnal de seară (8)

Se spune că multa cunoştinţă riscă să genereze îngâmfare. Este însă dragostea opusă inteligenţei? Pune ea în pericol limpezimea şi ascuţimea minţii? Chiar dacă atunci când vorbim despre dragoste nu presupunem că o persoană care iubeşte deţine o bogată şi pătrunzătoare cunoaştere specializată, ea se bucură totuşi din plin de ceea ce s-ar putea numi inteligenţa inimii. În primul rând, dragostea nu acceptă plafonarea, pentru că aceasta ar însemna răcirea şi, în cele din urmă, moartea ei. De aceea, gândirea ei nu se încorsetează în scheme rigide, cu efect hipotermic.

În fapt, dragostea reglează în mod armonios raportul dintre conştiinţă şi gândire. Pe starea de fond dată de dragoste, gândirea nu mai e ruptă de conştiinţă, nu se mai autonomizează în raport cu aceasta, nu mai creează o scindare lăuntrică, ci reflectă cu supleţe mişcările conştiinţei, astfel încât sporeşte în spontaneitate şi adâncimea reflecţiei. Pe fondul dragostei, conştiinţa, memoria şi limbajul se mişcă una în alta, se pătrund reciproc, comunicându-se fidel una alteia, împărtăşirea lor reciprocă susţinând o bună circulaţie şi oxigenare a minţii. Dragostea realizează o proporţie bine temperată între prospecţie, retrospecţie şi expresivitate. Vechiul şi noul sunt potrivite după o reţetă ce invită la degustare.

S-a spus adeseori că o minte cu „paharul plin” nu mai poate deprinde noutatea în prospeţimea şi ineditul ei, pentru că tinde să interpreteze noul în categoriile ei vechi, după tiparele deja înscrise în obişnuinţă. Este oare dragostea dispusă să „golească paharul”? Afectează în ceea ce o priveşte lentila interpretării capacitatea de asimilare a noului? Însă nu este dragostea prin ea însăşi o golire a paharului minţii? Nu simţim oare, atunci când iubim, nevoia arzătoare de golire de sine pentru a-l putea cuprinde cu toată fiinţa pe celălalt? Nu topeşte căldura ei blocurile de gheaţă ce plutesc pe oceanul gândurilor? Nu caută ea mereu cu privirea orizontul deschis, spaţiu al înaintării infinite (epectază) despre care vorbea Sfântul Grigorie de Nyssa cu referire la urcuşul omului în Dumnezeu?

Sărind peste luptă, dragostea sare, de asemenea, peste sfâşierile date de eventualele complexe psihologice. Privirea ei nu se contractă, nu reacţionează, nu se adânceşte în ele lăsându-se copleşită, nu le stârneşte, nu scurmă în ele, ci pluteşte deasupra lor, le survolează neîmpiedicându-se de ele, pentru că ea suspendă, pune între paranteze un mod egocentric şi ustensil de aderenţă la realitate şi mecanismele de apărare exacerbate de acesta. Într-adevăr, cel ce iubeşte face lucrurile ca şi cum nu le-ar face, în alte cuvinte cu o detaşare plină de compasiune, dat fiind că dragostea învăluie lucrurile cu o privire dinspre viitor, încredinţată fiind prin mărturiile inimii de efemeritatea modului actual de fiinţare, al luptei pentru existenţă.  

Este, totuşi, dragostea o utopie? Ocultează ea adevărul, adeseori sumbru, al situaţiilor de viaţă în care ne găsim angrenaţi? Suferă ea de o lipsă de implicare? Dacă ar fi aşa, n-ar mai avea dreptul să poarte acest nume. De ce? Pentru că în dragoste fac corp comun gândul şi fapta. Gândul e pentru dragoste ca o faptă şi fapta, la rândul ei, rodeşte din seva gândului. „Prisosul inimii” umple falia între gând, cuvânt şi faptă, le uneşte nedespărţit ca un flux sanguin în trupul aceluiaşi gest iconic. Desigur, dragostea „nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr”, după cum spune Sfântul Apostol Pavel. Şi dacă cineva ar întreba ostentativ: „Ce este adevărul?”, n-ar răspunde iubirea prin însuşi gestul ei de dăruire tăcută? În acesta odihneşte adevărul întrupat, adevărul asimilat prin organul unei simţiri înţelegătoare.

Spunea un părinte: „Smerenia e sentimentul că eşti iubit”. Frustrarea că nu primeşti dragostea ce ţi se cuvine sau că nu ţi se întoarce dragostea pe care o reverşi spre celălalt nu este, oare, un simptom al unui deficit de dragoste? Pentru că, în sens creştin, eşti iubit la modul absolut şi necondiţionat de Dumnezeu. Şi această iubire ce ţine în palmele ei existenţa ta saturează nevoia ta de dragoste, într-un asemenea mod încât aştepţi cu nemăsurată discreţie şi răbdare un răspuns iubitor din partea oricărei alte fiinţe pe fondul iubirii lui Dumnezeu. Postura fundamentală a dragostei nu este, aşadar, una zgomotoasă, revendicativă, ci discretă, blând chemătoare. Chiar atunci când nu primeşte răspuns, ea continuă să lumineze chipul celuilalt. Nu fluctuează în funcţie de gradul de empatie întâlnit.

În acelaşi timp, dragostei nu-i prieşte lauda de sine, iubirea nu se autocontemplă. Ea nu urmăreşte să ocupe centrul atenţiei generale, reflectoarele ei sunt îndreptate spre celălalt şi bucuria ei creşte în intensitate la vederea împlinirilor acestuia. Cel ce iubeşte cunoaşte din experienţă caracterul necondiţionat al iubirii, încât nu socoteşte că i s-ar cuveni dragostea celuilalt, sau că meritele lui ar impune-o ca pe o obligaţie, ci o aşteaptă şi o întâmpină întotdeauna ca pe un dar nepreţuit.

Dragostea nu urmăreşte cu obstinaţie să-şi impună opinia, nu iubeşte contrazicerea, certurile de cuvinte, îndreptăţirea de sine. Cuvintele sale se învecinează cu tăcerea, pentru că sesizează cele negrăite, taina care înfrumuseţează orice adevăr exprimat.

Dacă este adevărat că dragostea atrage binele şi se lasă atrasă de el, şi nu cochetează cu răul, poate fi ea învinuită de puritanism? Oare nu se amestecă dragostea cu păcătoşii? Trece ea cu vederea vreo fiinţă ce are nevoie de ea? Nu tânjeşte în secret după dragoste inima celor căzuţi în multe păcate, presimţind mai mult sau mai puţin lămurit adevărul că aceluia care iubeşte mult, mult i se iartă? Nu sunt ei cel mai mult „ispitiţi” de bunătatea celei ce „nu ţine minte răul”? 

Jurnal de seară (7)

Este îndreptăţită acuza de naivitate la adresa iubirii? Fără o platoşă de cinism se poate evita marginalizarea, se poate izbândi în viaţă? Ce înseamnă, însă, reuşita în viaţă? Ea ţine, de regulă, de scopurile pe care ţi le propui, de gradul în care ele sunt atinse. Care este, însă, scopul iubirii? Binele celuilalt şi, în ultimă instanţă, iubirea însăşi împărtăşită. În funcţie de acest orizont al dialogului, dăruirii de sine şi împărtăşirii, apare evidentă nevoia de deschidere, nevoia de asumare a vulnerabilităţii din partea dragostei. O dragoste blindată este o contradicţie în termeni. Dragostea se pune pe sine necontenit în stare de risc, deoarece câştigul urmărit este infinit, şi anume cel iubit. „Dacă nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia dragostei”, parafrazăm noi cuvintele lui Hristos. 

Însă nu cumva cel ce iubeşte riscă să-i fie afectată propria imagine şi să fie marginalizat? Intră oare în definiţia dragostei faptul de a săvârşi lucruri de ochii lumii, spre a plăcea celorlalţi şi a fi vorbit de bine, spre a satisface nişte convenţii cu privire la un mod de comportament promovat pe scară largă în societate? Este cel ce iubeşte un inadaptat social? Însă, ca şi credinţa, dragostea se vădeşte din faptele ei. Nu are nevoie să creeze un joc al aparenţelor, pentru că nu are nimic de ascuns, ba, mai mult, are totul de dăruit. Şi dacă dragostea înseamnă a muri sinelui vechi, cu reacţiile, motivaţiile şi aşteptările sale guvernate de logica antagonistă dominantă în lume, dacă dragostea urmăreşte saltul spre o renaştere în altă condiţie, cea zămislită de lumina Învierii lui Hristos, după o logică dezbărată de contrarietate, de ce s-ar mai teme ea de marginalizare, de ce s-ar mai teme ea de neadaptare şi lipsă de recunoaştere socială? Oare marginalizaţii, neadaptaţii şi nebăgaţii în seamă ai lumii nu au, pentru ea, o valoare egală cu toţi ceilalţi, tocmai pentru că ea nu îşi filtrează preferinţele după înzestrări şi reuşite, ci după chipul ce-i stă înainte luminat de iubirea lui Dumnezeu care l-a creat?

Oare cel ce se ruşinează de dragoste nu ajunge să fie ocolit de ea, să piardă harul pe care ea îl are de a-l introduce în bucuriile cereşti? Perseverentă fiind, dragostea nu se orientează în alegerile ei după jocul imaginii proprii, ci după rodul credinţei şi împărtăşirii, cel ce dă mărturie despre ea şi, mai devreme sau mai târziu, se va vădi înaintea oamenilor, pentru că „nu se poate ascunde lumina în vârful muntelui”.

„Dacă pe mine m-au vorbit de rău, şi voi veţi avea de pătimit aceasta”, spune dragostea. Pentru că, pe bună dreptate, ea „nu este din lumea aceasta”, cu alte cuvinte în raport cu logica antagonistă a lumii ea pare ceva straniu, neverosimil. Ba chiar din start este bănuită de contrafacere, pentru că nu se suprapune cu grila luptei pentru existenţă, a selecţiei aşa-zis naturale, a vieţii care se salvează nu împreună, ci în detrimentul celuilalt, a scindării între eu şi alteritate care constituie nucleul dur al tragediei umane şi cosmice. Ca să nu mai spunem că au existat şi există nenumărate contrafaceri ale dragostei. Fiecare dintre noi, în anumite momente ale vieţii, am trădat dragostea şi acest lucru ar trebui să ne aducă aminte de lacrimile Apostolului Petru.

În faţa morţii, în momentul trecerii din această viaţă pământească, spune părintele Ghelasie, ceea ce ne rămâne în chip esenţial la hotarul veşniciei nu sunt darurile lui Dumnezeu cu care am fost înzestraţi şi cu care ne-am identificat în realizările noastre, ci puţina noastră dragoste, câtă am acumulat-o în viaţă. Ea este aluatul ce ne dospeşte toată frământătura vieţii, încât să ne bucurăm de trecerea prin moarte ca de o păşire spre Viaţă.

„Dragostea îndelung rabdă”, spune Apostolul Pavel. Stabilitatea, permanenţa dragostei dă mărturie despre profunzimea şi, în ultimă instanţă, autenticitatea ei. Mai mult, „iubirea este fiinţa virtuţilor”, după cum arată sfântul Maxim Mărturisitorul. Nici o virtute nu are conţinut fără dragoste.

De aceea, calea spre Dumnezeu aşa cum transpare ea din mistica iconică despre care a scris părintele Ghelasie începe paradoxal cu sfârşitul, cu pregustarea a ceea ce este mai înalt, fapt care orientează permanent demersul duhovnicesc. Pentru că fără motivaţia dragostei însăşi alergarea după virtuţi e o zbatere în gol, riscând să sfârşească în formalism sec. A pune început bun nu înseamnă oare a pune început dragostei?

Jurnal de seară (6)

„Nu cunosc decât o singură datorie: aceea de a iubi”, afirmă Albert Camus. Oare morala autentică nu se identifică pe sine, dincolo de apelul la poruncă, la lege, ca o conştiinţă a apartenenţei la propriul chip? Un chip de taină aureolat de iubirea divină, spun sfinţii părinţi.

Nu este, însă, iubirea plictisitoare, întreabă unii? Nu se poate cădea din cerul iubirii pur şi simplu din plictiseală, aşa cum gândeau platoniştii? E o întrebare reală, dat fiind că ni se întâmplă să resimţim o oboseală psihologică atunci când ne străduim din răsputeri să iubim, când ne încordăm voinţa în direcţia iubirii. Ne încordăm voinţa aşa cum ne-am încorda muşchii şi, după un timp, cum e şi normal, obosim. Consumăm energie în lupta noastră pentru a iubi şi după un timp ne simţim epuizaţi, storşi.

„Împărăţia mea nu e din lumea aceasta”. Este, oare, împărăţia iubirii din lumea aceasta? Şi dacă nu este, dacă nu e, cu alte cuvinte, condiţionată de logica antagonistă a unei condiţii a existenţei în care se dezvoltă inevitabil concomitent cu o acţiune o reacţiune, în care se epuizează şi se consumă cu timpul energiile angrenate în luptă, în care ordinea vieţii e dominată de entropie, ce anume presupune a-ţi însuşi dragostea, ce înseamnă a o pregusta? 

Este, oare, nevoie să ne încordăm voinţa spre a iubi aşa cum am face-o spre a obţine un lucru din lumea aceasta? Oare nu cumva modul posesiunii pe care îl practicăm în viaţa obişnuită nu ne conduce, el, iremediabil, într-o fundătură, atunci când îl aplicăm la improprierea iubirii? Unde este ruptura în raport cu modul de fiinţare consumist?

Pe de altă parte, se estompează, oare, contrastele sub influenţa iubirii la fel ca atunci când nu mai putem distinge cu ochiul decât o nediferenţiată lumină ce ne orbeşte atunci când ne uităm spre o sursă de lumină copleşitoare? Însă, oare, această reacţie de estompare în lumină a contrastelor vieţii nu este ea ceva firesc şi trecător, lăsând în urmă, după adaptarea la intensitatea luminii, o privire adâncită, în care spectrul culorilor, contrastele vieţii, drama ei copleşitoare îşi află un mult mai bogat răsunet?

Dacă iubirea este mai presus de fire, este ea oare şi împotriva firii? Bucuria şi pacea pe care o răspândeşte în firea atinsă de razele ei, rezonând până în fibra biologică cea mai intimă, nu arată oare că firea însetează după dragoste? Şi atunci, dacă firea creată tânjeşte după odihna într-o stare ce nu caracterizează modul ei conflictual de a-şi duce existenţa, nu este oare îndreptăţită o perspectivă iconică după care nu modul actual de existenţă marcat de antagonism este cel mai propriu firii, ci modul restaurat al odihnei active în ceea ce este mai presus de fire? În modul iconic al dragostei, firescul şi suprafirescul se cuprind reciproc.

Sfinţii care au dobândit dragostea, sau mai bine zis s-au lăsat cuceriţi de ea, o recunosc din experienţă nu în „vijelie”, nici în „cutremur”, nici în „foc”, ci într-o „adiere de vânt lin”, după cum i s-a înfăţişat Domnul Proorocului Ilie (III Regi 19, 11-12). Prin oricâte lupte ar trece omul pentru dobândirea dragostei, ele caracterizează cel mult accesul către o anticameră a ei. Oare nu dragostea însăşi ni se arată, nu ni se revelează ea în adierea de vânt lin a conştiinţei eliberate în chip neaşteptat de tensiunile luptei? Oare atunci când iubim ne controlăm dragostea, o supunem voinţei noastre, sau ne lăsăm în voia ei, purtaţi de ea?

Însă această dulce pasivitate ce-l caracterizează pe îndrăgostit nu este ea o anulare a dinamismului fiinţei, o irosire a vitalităţii sale? Nu constituie ea o ameninţare la adresa vieţii înseşi şi a libertăţii ei de voinţă şi mişcare? Sau nu cumva această pasivitate a iubirii ar putea fi numită la fel de bine o supra-activitate? Nu este, oare, dragostea un „loc” al voinţei ce cunoaşte libertatea duhului?

Sfântul Maxim Mărturisitorul pune la mijloc între fiinţă şi energiile ei mişcarea. Părintele Ghelasie Gheorghe vorbeşte despre o mişcare de suflet dincolo de tumultul energetic. Oare nu cumva dragostea, însufleţită fiind de harul prezenţei dumnezeieşti, marchează o pasivitate în planul energetic, în mod obişnuit marcat de lupta contrariilor, tocmai pentru că în acest fericit moment, după cum observă părintele Ghelasie, energiile odihnesc şi se împrospătează în mişcarea de suflet, care este, ea, în acest caz, o activitate de ordin superior? Intensitatea trăirii în dragoste atestă afirmarea vieţii în plenitudinea ei. Şi această mişcare de suflet nu este ea potenţată de comuniunea care e tainic zugrăvită în icoana iubirii, după chipul lui Dumnezeu revelat în Treime?

Să revenim la întrebarea cu privire la ruptura cu modul consumist de fiinţare. Constă această ruptură în vreo luptă? Nu cumva întrezărim în dragoste o depăşire a luptei, şi tocmai o jertfire a luptei? Intuiam deja necesitatea jertfei pentru schimbarea unui mod de a fi. A unei jertfe de sine, desigur. Apogeul dragostei faţă de celălalt, spune Hristos, este atins în momentul jertfei de sine, în momentul în care îţi „pui viaţa” pentru celălalt, sau în starea de disponibilitate pentru acest gest suprem. Şi ce anume dă mărturie în chip culminant pentru dragoste, dacă nu tocmai depăşirea fricii de moarte, care, după cum spune Scriptura, „ne ţine în robie toată viaţa”? Frica de moarte stă, spre exemplu, la baza luptei pentru supravieţuire.

Jertfirea luptei nu este ea oare un semn al locului păcii în care sălăşluieşte conştiinţa că „dragostea nu cade niciodată”? Dragostea topeşte aprehensiunea în faţa sfâşierii de sine, eliberând actul personal de conţinutul său reactiv şi deschizându-l libertăţii de a actualiza infinitul posibil la întâlnirea cu harul dumnezeiesc. Dându-se la o parte cortina reacţiilor la stimuli după o logică a supravieţuirii în câmpul finalităţilor antagoniste, se eliberează scena dialogului şi împărtăşirii de viaţă ce constituie modul existenţial al dragostei.

„Să-l iubeşti pe celălalt aşa cum este el”, luând seama la Dumnezeu, Care „te iubeşte aşa cum eşti tu”, îndemna un părinte duhovnicesc. Şi, în adevăr, cum se poate proba mai bine caracterul dezinteresat al dragostei, dacă nu printr-o zugrăvire fidelă a chipului celuilalt în lumina iubirii dumnezeieşti? Mişcată de un interes pozitiv, păruta dragoste tinde să umfle imaginea celuilalt, să selecteze nuanţele trăsăturilor prin omisiunea trăsăturilor negative, iar invers, când e împinsă de un interes negativ, tinde să dezumfle imaginea celuilalt, să-şi efectueze selecţiile prin omisiunea trăsăturilor pozitive. Iubindu-l pe celălalt aşa cum este el, arăţi că îl iubeşti pe el ca persoană unică şi concretă, şi ca urmare nu îi deformezi trăsăturile prin prisma intereselor de moment. De aceea se spune despre iubire că „nu caută la faţa omului”, pentru că este dezinteresată.