În „Elegiile casei scriitorilor” (Vinea, 2013), volum semnat de Nicolae
Popa, sentimentul dominant este angoasa ce modelează poetic raporturile în care
se aşază conştiinţa, alungită la hotarele propriei apocalipse/descoperiri.
Fluxul şi refluxul ei sunt într-o relaţie internă cu topologia imaginii
lumii: „Îţi dai seama / că uşile, ori de câte ori le deschizi, lărgesc /
trotuarele, iar când le închizi, / îngustează trotuarele. (...) şi cum lumea
înaintează, / înaintează spre tot ce vine şi vine pe bandă rulantă / ducând
totul în urmă” (Tu mergi şi mergi, şi
mergi, şi mergi...).
„Drama interioară, arderea de tot la foc mic a propriei existenţe” (Nichita
Danilov) în faţa descinderii inevitabile a vieţii în moarte plantează în miezul
absenţei numinosul unei prezenţe care ne apare în măsura în care ne scapă,
atrăgându-ne în misterul ei: „Rupe vântul salcia frunzuliţă cu frunzuliţă, /
crenguţă cu crenguţă şi se luminează locul unde a / crescut şi s-a legănat
salcia pe mal de râu / beată de blândeţea înverzirii. // spulberă vântul salcia
şi se luminează, / se înseninează bulboana peste care se tot apleca salcia /
gustând din trecerea apei. // apoi brusc vântul se răsuceşte şi te bate din
faţă. / te frunzăreşte amintire cu amintire, cicatrice cu cicatrice... // de
fapt, vântul pregăteşte terenul. În locul tău / urmează să apară / un loc
luminos” (Loc luminos).
Lumina, însă, nu se măsoară după o intensitate exterioară, ci este indusă
de sensibilitatea care recreează poetic lumea: „Nu se poate, / îţi zici, nu se poate să nu existe
locuri / mai luminoase decât locurile acestea străbătute / de sfârâit de
chibrit în căutarea candelei” (Prin
copaci pe la onco).
Nevederea este semnul limitei atinse, a punctului în care cunoaşterea şi
necunoaşterea se învăluie şi se introduc reciproc, a frontierei „cuantice” în
care ele apar inseparabile: „Plouă şi stropii se culcă pe spate. / Mâţa
vecinului îngenunchează în faţa / propriilor gheare. Şi nimeni nu mai face nici
/ un pas înapoi / când nu se mai vede nimic înainte” (Stropii se culcă pe spate); „şi vezi o fereastră / târâtă de un cal
peste ruinele conacului, / o fereastră care nu se sparge, nu, / şi se uită la
tine cineva din fereastra aceea la tine. / pe urmă vezi o râpă ce urcă dealul
şi-l despică, / iar în râpă fiarele rod şi rod firul apei. // iar soarele îţi
bate cu atâta putere în / ochelarii de soare încât tot ce se vede apune” (Trilul de la amiază); „copilul nostru
era singurul care nu se vedea dintre valuri. / tu erai singura care nu te
vedeai dintre pagini. / eu eram singurul care nu mă vedeam. / copilul nostru
era singurul copil care se uita / la mami şi tati din adâncul Zenitului” („Zenit”-ul goliciunilor).
Mergând până la capăt – „pe sârmă ghimpată cu picioare de aluat / al celui
singur sub cer” (Teiul cu ramuri de
mămăligă) – în acest straniu demers al golirii de sine, în care „genunchii
îngenunchează în ei înşişi” (Sărutul
nevrotic) şi cufundarea în uitare e atât de profundă încât îl face să-şi
caute „pe faţă propriile amprente digitale” (În ocean cu baroneasa), poetul se lasă părăsit de propria
singurătate – punct ce marchează cu adevărat eliberarea (după cum remarcă N. Danilov
în Postfaţa volumului): „Nu, încă nu
te simţi părăsit. / te simţi doar singur. În curând te va părăsi şi / singurătatea
şi te vei simţi ca un păhăruţ gol / căruia vântul i-a tocit gura până la
scândura mesei / şi acum oricât ar sufla nu-l mai poate face să sune / – fie
şi-a gol, dar să sune! – / şi nu vor şti prietenii tăi / că mai e un păhăruţ
printre păhăruţele lor / în locul unde pe luciul mesei apare / seară de seară
un abur vindecător” (Vindecător).
Frica stratificată în memoria abisală: „şi totuşi ce frică mi-a fost când
am dus azi mâna la ceafă / şi am găsit frigul aşezat acolo în straturi, / ca pe
grumazul mamutului adăpostit din mila / îngheţului veşnic sub stele polare” (Oameni-reptile), asfinţitul unei lumi
înghiţite de spectrul pustiei: „răbufneşti şi strigi cutremurat de friguri, /
cu glasul pieirii în tine, / cu zăpadă suflată adânc în orbite, / şi cauţi pe
deasupra capetelor tuturora – într-adevăr, ascund ceva după ele! – să-l vezi pe
Hristos, / dar capetele se alungesc şi devin tot mai mari – în timp ce faţa de
masă părăseşte cina de taină / luându-se după vântul pustiei, / ajungându-l din
urmă undeva în pustiu...” (Apendicită
solară) sunt întâmpinate fără rezistenţă, ci cu o voluptoasă acceptare a
ofrandei prin care „rămăşiţa” nu „îndepărtează”, ci „apropie”: „Vom vedea cu
ochii noştri dealurile cum urcă / şi urcă la cer. Vom contribui la urcarea lor
/ cu ce putem, cu ce aveam – cu cenuşa, cu oasele, / cu rămăşiţele noastre. Mai
ales rămăşiţele noastre – ajută dealurile să se vadă împlinite, / să se vadă
ajunse cât mai aproape de cer” (Degeaba
scrii versuri).
Contrastul între pustietate şi dăruire accentuează sentimentul de stare
critică, vecină cu o explozie a posibilităţilor: „Desperecheată, bordura o ia pe după colţ. /
niciodată n-a mai cotit atât de brusc şi atât de fără / de perspective,
însoţind un trotuar atât de pustiu. (…) bordura îţi adulmecă buzunarele
întoarse pe dos, / îţi adulmecă foile împrăştiate din geanta / care continuă să
se lepede de mai multe foi, / foi tot mai palide, tot mai înspăimântate de
ce-ai / putut să scrii; (…) tu însă nu te gândi la ce zice lumea, / că îţi
pierzi echilibrul. Tu gândeşte-te la moliciunea / paşilor pe spinarea bordurii
şi la faptul că / pantofii tăi niciodată n-au mai lucit / cu atâta dăruire” (Bordura).
„Cu luceafărul de dimineaţă uitat / în colţul de jos al ferestrei, /
aproape topit sub pervaz” (Asta voiam să
spun), sau însoţit de peştii „curăţaţi de solzi” care înoată „pe lângă noi
prin pământ” (Militărie), în vreme ce
„ard haine pe dealuri / sub haine ard sori” (De-a lungul scândurii), poetul are „ceva de zis pe la cântatul / de
zi al cocoşilor, / când încă eram cu noaptea-n cap şi cu / luceafărul de
dimineaţă uitat / în colţul de jos al ferestrei, / aproape topit sub pervaz” (Asta voiam să spun), eliberând poemul din
gravitaţia sinelui auctorial, declinând, cu alte cuvinte, cererea poemului care
îl roagă să-i fie autor (Autor). Topind
absurdul ce invadează existenţa, o surprinzătoare uitare de sine în chiar
dăruirea de sine ne descoperă aici fără rest sensul poeziei.
Florin Caragiu
