Frumusețea lucrurilor ultime (3)

“Pomul se cunoaște după roade”. Roadele vieții sunt ceea ce luăm cu noi înșine atunci când părăsim lumea aceasta. Nu luăm nimic? Adevărat. Dar ne luăm pe noi înșine. Tot darul esențial este la purtător. Suntem cu adevărat, ca suflete, rodul propriei vieți.

Rod înseamnă tot ceea ce, asimilând în noi înșine, ne alipește de Viață. Însă atunci când capacitățile noastre psiho-fizice se consumă, ce ne mai rămâne? Puțina noastră dragoste, câtă o avem. Ea este aluatul dintru care vom renaște. Lipsiți de dragoste, trăim o profundă incapacitate de renaștere.

Doar dacă iubirea frământă în noi suflul ei dătător de viață, putem să înviem lăuntric, să dăm naștere unui univers interior aderent tainei dumnezeiești.  Mai mult, doar dacă înviem lăuntric, universul interior va fi aderent lumii înnoite însăși, preschimbate prin harul lui Dumnezeu spre a fi cer nou și pământ nou.

În condiția actuală a lumii, înstrăinarea omului de Dumnezeu se reflectă în înstrăinarea lumii însăși de cele dumnezeiești, pe când în universul transfigurat alipirea lumii la taina dumnezeiască face ca lucrurile și ființele și cuvintele să nu mai facă corp comun cu căderea, și astfel orice abatere de la dragoste are ca efect o teribilă înstrăinare de lumea însăși.

De aceea, dacă ne dorim să ne împărtășim mai adevărat de darul vieții, dacă râvnim să sporim neplafonat în părtășia cu ființele, lucrurile și cuvintele, avem nevoie să facem corp comun cu lumea atinsă de har, cu icoana.

Dar cum faci corp comun cu icoana? Printr-o deprindere neclătinată a actului care manifestă intenția de întrupare a iubirii dumnezeiești în sânul creației, prin gestul iconic.  Gestul iconic unește starea de plecăciune, de închinare a omului în fața lui Dumnezeu cu starea de chenoză, de plecăciune a dragostei ce cuprinde în slujirea ei liturghisitoare până și cele mai mărunte forme de viață, care sunt învăluite în taina filiației.

Gestul iconic se constituie ca o arcă a lui Noe intențională, fiind un gest de cuprindere în icoană a lumii întregi, a tot ceea ce poate fi asumat condiției filiale, a tot ceea ce se cere salvat din potopul stricăciunii și morții, a tot ceea ce poate fi răpit la cer, atunci când nu vom mai putea lua cu noi nimic din cele ale vieții degrab trecătoare.

Gestul iconic este, în fond, ființa creată făcută altar, pentru a primi în chivotul inimii ei darul cel mai presus de fire. Primirea acestui dar înseamnă totodată o revărsare în jur a lui, spre a se face rai, spre a rodi în sine lumea ca împărăție...

Florin Caragiu

Frumusețea lucrurilor ultime (2)

Cheia de acces spre revelarea tainei nu este generalizarea, abstracțiunea, ci gestul concret de deschidere, întâmpinare și dăruire de sine. Să pui început bun. Paradoxal, început bun nu poți pune decât dacă începi... cu sfârșitul! Abia atunci când întrevezi harul, deplinătatea participativă, te poți orienta în labirintul frânturilor, al vederii prin ghicitură.  Poți înfrumuseța sau înnobila o întâmplare cu savoarea fulgurării unei revelații, care o scoate din anonimatul aglomerărilor de tip lest, neparticipative.

Abia atunci întâmplarea respectivă capătă rost pentru tine.  Abia în acel moment de grație lucrurile, ființele, cuvintele apar întoarse cu fața spre tine, altfel spus, devin expresive înaintea ta, se umplu de consistența donologică a intersubiectivității.

Și dacă ni se întâmplă ca darul existenței să alunece pe toboganul muțeniei, inexpresivității, risipei, al suferinței, stricăciunii și morții, starea de jertfă înaintea Tatălui Ceresc, crucea filială pe care o purtăm ca pe însăși conștiința propriilor limite și a menirii depășirii lor în lumina feței lui Dumnezeu  e trambulina prin care săltăm relieful lăuntric spre chipul darului pierdut.

Noul mod de viață la care ne cheamă învierea lui Hristos este discret indicat de trecerea Lui prin ușile încuiate spre a ajunge în mijlocul ucenicilor. Este un mod al apariției în care prezența se manifestă nu prin înlăturarea pereților despărțitori sau abolirea distanțelor exterioare, ci prin pulsația intimă, cordială, în miezul intimității.

Toate categoriile vieții, realitatea, substanța, materia, cauza și efectul, spațiul și timpul, adevărul, mișcarea ș.a. capătă în acest orizont eshatologic orientarea și consistența vieții spirituale, exercitându-se o gravitație în sens invers, de la suflet spre trup, față de gravitația ce ne atrage spiritul spre cele materiale, lumești.

În nebuloasa lăuntrică, însă, singurul punct de coagulare a identității (și unica șansă de evitare a destructurării) este icoana creată a chipului lui Dumnezeu, această taină copleșitoare a prezenței (grăitoare și negrăite) a Sfintei Treimi în intimitatea cea mai profundă a noastră. Este o prezență ce are puterea să prefacă în dar tot ce atinge (până și păcatul, stricăciunea și moartea), să înnoiască și să preschimbe darul în trup de împărtășire. Sfânta Liturghie este rodul, concretizarea mai presus de fire a ritualului întrupării iubirii dumnezeiești în condiția actuală a lumii, pentru ca lumea să-și dea răspunsul și rodul ei, prin om, în Dumnezeu.

Iar atunci când iluzia posesiunilor materiale egoiste se va risipi, vom realiza ce deținem în adevăr, sau în ce măsură ne împărtășim mai adevărat cu lumina dragostei. Câtă dragoste, atâta ființă... Căci în modul lumii înnoite, nu posesiunea materială, ci comuniunea spirituală este ceea ce coagulează identitatea, lipsa comuniunii desfigurând-o.

Paradoxal, deși chipul omenesc se individualizează în mod unic prin trăsăturile sale ce-l diferențiază, unicitatea sa se developează mai deplin din rugul aprins al intersubiectivității și comuniunii, conștiința umană împropriindu-și în mod unic taina celuilalt, taina alterității prin care se regăsește pe sine mai adevărat. Aceasta tocmai pentru că introduse în mediul comuniunii, trăsăturile personale se umplu de consistența dialogică a unor calități întrupate, ieșind de sub imperiul generalității impersonale, făcând să apară în modul cel mai viu (cu alte cuvinte, stereo!) personalitatea în miezul unui act de comunicare.

Florin Caragiu

Frumusețea lucrurilor ultime (1)

Gândul la moarte este începutul filosofiei, al iubirii de înțelepciune, și, desigur, al iubirii de frumos, al filocaliei, după sfinții părinți. Se ascunde aici o taină ce copleșește orice posibilă valență pesimistă, macabră, crepusculară a reflecției omenești. Gândul la moarte nu este menit a da stingerea în chestiunea vieții, nu se vrea a o deprima pe aceasta, a da semnalul întunecării luminilor ei, ci, dimpotrivă, conține misterul unei lumini nepieritoare, care se străvede dincolo de această lume ce se consumă, trece, apune, ca una perisabilă, supusă stricăciunii și morții. Gândul la moarte scrutează în noianul nimicniciei morții lumina aurorală a învierii ce aprinde speranța pe marea acestei vieți.

Și tocmai pentru că viața curge spre un final inevitabil și luminile ei se sting, una câte una, avem nevoie de o speranță izvorând de mai presus de ea. În aceste condiții, gândul la moarte este asemenea unui potențator de gust al vieții, și încă al vieții veșnice. Nu pentru a ne lipsi de tensiunea vitală a vieții, de consistența vitalității noastre, ne gândim la sfârșitul petrecerii pământești, ci pentru a reaprinde focul, și încă un foc ceresc, dumnezeiesc, în miezul unei lumi ce dă semne că se stinge. Cu alte cuvinte, gândul la moarte arată abia el, prin îndrăzneala și tăria lui fascinante, că putem lepăda de la noi frica de moarte ce ne ține în robie cugetul și ne putem înălța gândul, într-o sublimă arcuire, spre un mod de viață pregustat de către sfinți încă din timpul vieții lor.

Este vorba desspre de un mod de viață ce a pătruns prin învierea lui Hristos în încheieturile acestei vieți, cutremurând-o, uimind-o, umplând-o de speranță, stârnind fiorul credinței și mai ales aprinzând în inimi flacăra dragostei, făcând din om o torță vie a luminii Învierii.

Acest nou mod de viață, odată pregustat, răsădește în om o însetare nepotolită după Izvorul de viață, o fascinație a frumuseții ce iconizează privirea însăși, altfel spus face din actul priviri, precum și din fiecare gest al ființei umane, un locaș de primire a darului voii lui Dumnezeu, de liturghisire a tainei vieții, de închinare a voii și ființei proprii și lumii întregi înaintea iubirii Sfintei Treimi.

A vedea lumea cuprinsă în icoana iubirii divine – iată esența misticii isihaste carpatine, așa cum ne-a predanisit-o părintele Ghelasie, indicând poarta de acces în împărăția lui Dumnezeu.

Odată pregustată învierea lăuntrică, apare în plină lumină adevărul că orice păcat reprezintă în fapt un obstacol, o împiedicare a manifestării în sine și în lume cu deplinătate a acestui mod de viață, o rezistență a resorturilor stării noastre de cădere împotriva asimilării vieții dumnezeiești în firea noastră. În acest sens, morala creștină însăși se dezvăluie în esența ei, nu ca o respectare oarbă a unor legi formale impuse ca din afară, ci ca un gest de adăpostire și ocrotire a focului viu al dragostei dumnezeiești, spre a nu se stinge în altarul inimii noastre.

La fel, râvna spre împlinirea virtuții nu înseamnă altceva decât dorința mereu înnoită de împărtășire de acest nou mod de viață, aici pe pământ doar pregustat, căci rostul oricărei virtuți este de a fi un catalizator al dragostei dumnezeiești. Fiecare virtute este virtute întrucât trimite mai departe de sine, spre dragostea întru care se desăvârșește.

Gestul iconic constituie, în fond, gestul fundamental de deschidere a ființei umane către acest nou mod de viață, al asimilării luminii neînserate. De aceea, gestul iconic este matca și esența rugăciunii creștine.

Florin Caragiu

Despre caracterul iconic al științei

"În ce constă caracterul iconic al științei? În “individualizarea” fenomenului și în compunerea perspectivelor generale până la complexitatea unei priviri contextuale, mai cuprinzătoare asupra fenomenului (înțeles în orizontul devenirii sale unice). Știința este astfel coerentă cu demersul de evidențiere a unității logosice a creației. Și, în pofida reducționismului scientist, știința însăși nu lucrează reducționist, ci doar deschide, pregătește drumul unei vederi asupra lumii pătrunsă de smerenia integratoare a detaliului aparent nesemnificativ, dar salvat de conștiință în raza întrupării și a științei vieții înțelese ca știință fundamentală" (Florin Caragiu).

„Arta e știință și conștiință, dar mai ales atingere a harului”

Florin Caragiu, poet, matematician și teolog, este o voce care se afirmă tot mai mult în sfera literară de la noi, atât prin poezia sa, adesea cu filon religios, cât prin rolul de amifitrion și moderator al unor întâlniri scriitoricești. A acceptat să ne vorbească, între altele, despre dialogul dintre poezie, matematică și teologie.

Cât de mult te ajută formația de matematician și cea de teolog în scrierea poeziei?
 
Florin Caragiu: Există între matematică, teologie și poezie legături inefabile, o comunicare la nivel profund, implicată în însăși traiectoria rațiunii, care „pornește de la cunoaștere pentru a ajunge la credință”, după cum observă Sfântul Vasile cel Mare. Ceea ce aseamănă geniul artistic cu cel științific, remarcă Melanie Woods, stă, pe lângă o bună iscusință tehnică, în „creativitate și capacitatea de a gândi în moduri pe care alții nu au fost în stare să și le imagineze”. Pe de altă parte, dimensiunile detașării și participării apar inseparabile atât în artă și teologie, cât, mai nou, și în știință. Odată înțeleasă știința vieții ca știință fundamentală, diferitele moduri de cunoaștere apar ca moduri de manifestare a unității logosice a creației. Pe de altă parte, după cum remarcă Alexei Nesteruk, atitudinea euharistică promovată de teologia creștină ortodoxă „asumă dezvăluirea adevărului și a sensului științei pentru umanitate în perspectiva Împărăției, adică eshatologic”. Aceeași dimensiune liturgică, cu finalitate eshatologică, dă și artei savoarea împlinirii. Nu trebuie să uităm că în tinderea culminativă spre atingerea și depășirea limitelor cunoașterii, matematica, poezia și teologia se întâlnesc, și poartă în sine fiecare indicații ale tainei mai presus de fire care face posibilă și susține existența, orientând-o spre desăvârșire. E adevărat că poezia autentică nu este nici simplă teologie versificată, nici material raționalizabil, ci influențele ce vin dinspre matematică și teologie sunt implicite, ținând în ultimă instanță de o calitate a conștiinței și participării ce survine în actul cunoașterii lui Dumnezeu și a creației, inteligibile și sensibile.

Cine a avut un rol hotărâtor în devenirea ta literară?
 
Un rol hotărâtor în devenirea mea literară l-a avut în primul rând sora mea, Carmen Caragiu, filolog de profesie, apoi criticul Marin Mincu, conducător împreună cu Ștefania Mincu al Cenaclului Euridice. Apoi o seamă de prieteni din domeniul artei și literaturii, precum Octavian Soviany, Felix Nicolau, Luigi Bambulea, Paul Aretzu, Marian Drăghici, Ioan Pintea, dacă ar fi să menționez doar câteva nume. Am realizat tot mai viu, în urma tuturor acestor întâlniri, că arta e în egală măsură știință și conștiință, dar mai presus de toate e atingere a harului ce poate conferi o consistență iconică imaginii realității, fără a cădea, desigur, în idealizări facile, ci purtând toată responsabilitatea lucidității iubitoare, atât de necesare într-o lume amenințată de confuzii și sfâșiată de conflictul finalităților.

Este necesară în afirmarea unui autor tânăr frecventarea unui grup, a unui cenaclu, a unui cerc literar?
 
Nu știu dacă este necesară, dar poate fi de un real folos, în condițiile în care respectivul grup, cenaclu sau cerc literar oferă oportunitatea unei confruntări cu diverse criterii și poziții estetice ce pot ajuta la lărgirea orizontului, rafinarea gândirii și developarea stilului. Intersubiectivitatea este, în fond, mediul cel mai fertil pentru dezvoltarea conștiinței estetice și a creativității.

A scrie poezie cu filon religios nu este la îndemâna oricui, iar de multe ori cei care fac asta riscă să cadă într-o simplă versificație cu temă. La tine pare foarte ușor. Să fie un secret pentru asta?
 
Secretul stă în convingerea că substanța trăirii religioase se difuzează în orice act de viață, respectând cu prioritate rolul fundamental al creării atmosferei, fără de care orice mesaj, oricât de apăsat, riscă să-și piardă pe drum suportul afectiv. O idee, ca să capete priză afectivă, are nevoie de întruparea sa într-o modalitate de expresie artistică menită să pună în valoare seva vieții, minunea creației ca dar al iubirii dumnezeiești, fără a falsifica dramatismul unei deveniri a creației umbrite de căderea din harul divin.

Numește câteva cărți pe care le consideri absolut necesare în formarea culturală și duhovnicească a unui tânăr.
 
În primul rând aș aminti Biblia și Filocalia, apoi romanele lui Dostoievski și Thomas Mann, cărțile de poezie ale lui Rainer Maria Rilke, Mihai Eminescu, Nichita Stănescu și Mircea Ivănescu, teologia părintelui Dumitru Stăniloae și a părintelui Ghelasie Gheorghe. Evident, sunt numai câteva nume din pleiada de personalități care m-au marcat în zona de confluență a teologiei și culturii. 

În calitate de ucenic al părintelui Ghelasie, de ale cărui scrieri te îngrijești și le publici, care consideri că este moștenirea cea mai preț pe care a lăsat-o celor care i-au fost aproape și i-au urmat învățăturile în timpul vieții?
 
Cred că moștenirea cea mai importantă pe care ne-a lăsat-o părintele Ghelasie este o anumită viziune asupra lumii ce are în centru icoana, ca taină pulsând în inima creației ridicată la puterea dumnezeiască a logosului ei. Aceasta înseamnă de fapt icoana: un arc de boltă între trup și înviere, între chip și eshatologie, sub care istoria personală și universală capătă sens. Este interesant de observat modul în care se remodelează structurile de gândire și limbaj spre a ieși de sub incidența logicii antagoniste a căderii, mascate, spre exemplu, de opoziții pe axa spirit-materie, interior-exterior, viu-neviu, structură-formă, natură-persoană etc., spre a recalibra gândirea teologică, spre a o reamprenta iconic în direcția discernerii chipului originar ce stă la temelia unității și diversității creației. Acest chip de filiație al creației nu așază în opoziție, nu supune reducționismelor, ci deschide spre orizontul unei întâlniri iubitoare, cu efect de amplificare axiologică. Părintelui Ghelasie i s-ar potrivi ca o mănușă, ca oricărui om atins de harul sfințeniei, cuvintele lui Mihai Eminescu: „Pe cărări mergea cu-ncetul/ Mere strânge, -n sân le pune,/ El îmbla mirat prin lume/ Ca un gând într-o minune”. Dacă suntem atenți, în istoria teologiei momentele culminante ale ei apar la întâlnirea și dialogul edificator cu alte curente religioase, filosofice, științifice, terapeutice etc. La părintele Ghelasie vedem o permanentă grijă de cultivare a discernământului odată cu disponibilitatea la dialog, la întâlnirea cu celălalt, într-o dublă mișcare, pe de o parte de repliere spre icoana chipului divin, pentru a păstra viu miezul viu al credinței mișcat de revelația iubirii divine, pe de alta de ieșire în întâmpinare spre recuperarea tuturor virtualităților logosice, a semințelor de adevăr existente în străduințele general umane de cunoaștere și în tinderile general umane spre desăvârșire. În acest demers, realizat de părintele Ghelasie, putem discerne două momente fundamentale: unul de conectare a ontologiei creației la taina iconologiei, sub cupola Întrupării dumnezeiești, a tainei liturgice și eshatologice, și un moment de decelare a stratului fenomenologic al căderii, marcat de conflictul finalităților, și totodată de întrezărire a posibilității depășirii logicii antagoniste a căderii în orizontul iconic al Învierii.

Ești nu doar autor de poezie și eseuri, ci și un animator cultural. În ultima vreme ai organizat cu succes Serile Sinapsa, la care ai reușit să aduni laolaltă autori foarte diferiți între ei, care au format împreună un mozaic literar bine-venit. Care sunt planurile în acest sens pentru 2016?
 
Am reluat de curând întâlnirile în cadrul Serilor Sinapsa, sub egida raportului dintre cultură și iconicitate, unde l-am avut ca invitat special pe maestrul Sorin Dumitrescu. Lucru îmbucurător, în edițiile de până acum s-a coagulat un public receptiv la întâlnirea dintre artă, teologie, filosofie și știință, un public deschis dialogului, dezbaterilor de idei. Sunt persoane de diverse formații intelectuale ce regăsesc în prezența unor personalități consacrate sau în plină afirmare ale culturii actuale bucuria întâlnirilor semnificative. Vom continua în acest an să păstrăm o atmosferă cât mai vie prin invitarea unor oameni de valoare, ca și până acum.

Despre sora ta, Carmen Caragiu, plecată recent și prea curând dintre noi, nu cunoșteam înainte multe lucruri, însă după ce ai făcut cunoscute câteva din scrierile ei, i-am remarcat talentul desosebit. Intenționezi să publici o carte cu poemele și fragmentele sale de jurnal?
 
Sunt în pregătire la editura Platytera primele două volume din scrierile ei, intitulate `Jurnal de Idei” și `Estetică și Iconicitate”. Aparent a plecat mult prea curând dintre noi, înainte de a da măsura marelui ei talent, dar în realitate explozia de creativitate înscrisă în cuvânt atestă o personalitate sporită până la măsura duhovnicească a omului înnoit întru Hristos. Un chip ce abia acum ni se descoperă și, sunt convins, va lumina până departe.

Interviu realizat de Daniela Șontică
 

Între poezie și teologie

Florin Caragiu (n. 1969, Ploieşti) este director al editurii Platytera din Bucureşti (din 2003), editor al revistei „Sinapsa”, organizator al Serilor de poezie şi muzică Sinapsa.

Volume de poezie: „catacombe. aici totul e viu” (ed. Vinea, 2008, Marele Premiu Vinea pentru debut, nominalizat pentru premiile revistei „România literară” şi „Mihai Eminescu”, Opera Prima, 2008); „Sentic” (ed. Vinea, 2009), „Omul cu două inimi” (ed. Vinea, 2014), volumul „L’homme à deux coeurs” (Vinea, 2014), tradus în limba franceză de Anamaria Lupan, lansat la Salonul de Carte de la Paris, 2014.

Volume de teologie: „Cuviosul Ghelasie isihastul” (ed. Platytera, 2004); „Antropologia iconică” (ed. Sophia, 2008); „Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă” (co‑autor, volum coordonat de Adrian Lemeni, ed. Basilica a Patriarhiei Române, 2009); „Întrupări ale iubirii” (ed. Platytera, 2014).

Este traducător din limbile engleză, franceză şi germană. A publicat grupaje de poeme, articole și studii în majoritatea revistelor literare importante.

Sursa: http://ziarullumina.ro/arta-e-stiinta-si-constiinta-dar-mai-ales-atingere-a-harului-109546.html

convalescență

de ce te strânge în brațe primăvara,
când ieși pe urmele irosite ale vântului?
așteaptă-mă la marginea acelei ore
în care moartea se culcă pe prag
ca s-o sărim dintr-un pas,
să se vindece și să uite de ce a venit –
să ne uite când trece prin noi ca o adiere
și ia cu ea tot ce-i al ei.