Frumusețea lucrurilor ultime (4)

Liturghia creștină este taina plămădirii unei noi realități în sânul acestei lumi. De aceea, starea liturgică pe care o deprindem în ambianța bisericii, intim modelată prin lucrarea Duhului Sfânt, este gestul iconic fundamental, pe care îl asimilăm și îl punem în lucrare mai departe în toate aspectele vieții cotidiene.

Prin starea la Sfânta Liturghie primim în noi modelările harului, fiind realcătuiți după o logică nouă, a binelui dumnezeiesc ce covârșește răul creației și a desăvârșirii vieții și cunoașterii în miezul unei comuniuni de iubire, în contrast cu logica antagonistă, concurențială, a conflictului finalităților, ce domină condiția actuală a lumii.

O notă esențială a gestului iconic este dată de dispoziția sa lăuntrică favorabilă unei schimbări a minții (metanoia), unei preschimbări în fapt a modului de a vedea lumea, degajat de rigiditatea și inerția actuală a stării sub lege, punând între paranteze presiunea luptei pentru supraviețuire și aprehensiunea morții inevitabile, în vederea învierii, a unui mod de viață inaugurat sub semnul harului, în care natura și trupul însuși se acordează firesc și suprafiresc cu cele ale duhului.

Mai larg, liturghia creștină integrează organic toate aspectele cunoașterii care se fac părtașe la schimbarea minții omului. Sensul liturgic al cunoașterii este chiar metanoia, starea de spirit ce vizează și, mlădiată de har, accede spre libertatea duhului.

Sigur că vom continua să trăim în această lume marcată de lupte dramatice și tot felul de rezistențe și inerții, dar importantă este conștința că dincolo de toate acestea ne așteaptă o schimbare majoră care a fost deja, prin Învierea lui Hristos, picurată în vinele creației.

Ritualul liturgic are tocmai menirea de a actualiza virtualitățile de participare la taina dumnezeiască a creației, mutând-o pe aceasta/deplasând-o intențional din orizontul morții în orizontul învierii și al vieții veșnice.

Florin Caragiu

Frumusețea lucrurilor ultime (3)

“Pomul se cunoaște după roade”. Roadele vieții sunt ceea ce luăm cu noi înșine atunci când părăsim lumea aceasta. Nu luăm nimic? Adevărat. Dar ne luăm pe noi înșine. Tot darul esențial este la purtător. Suntem cu adevărat, ca suflete, rodul propriei vieți.

Rod înseamnă tot ceea ce, asimilând în noi înșine, ne alipește de Viață. Însă atunci când capacitățile noastre psiho-fizice se consumă, ce ne mai rămâne? Puțina noastră dragoste, câtă o avem. Ea este aluatul dintru care vom renaște. Lipsiți de dragoste, trăim o profundă incapacitate de renaștere.

Doar dacă iubirea frământă în noi suflul ei dătător de viață, putem să înviem lăuntric, să dăm naștere unui univers interior aderent tainei dumnezeiești.  Mai mult, doar dacă înviem lăuntric, universul interior va fi aderent lumii înnoite însăși, preschimbate prin harul lui Dumnezeu spre a fi cer nou și pământ nou.

În condiția actuală a lumii, înstrăinarea omului de Dumnezeu se reflectă în înstrăinarea lumii însăși de cele dumnezeiești, pe când în universul transfigurat alipirea lumii la taina dumnezeiască face ca lucrurile și ființele și cuvintele să nu mai facă corp comun cu căderea, și astfel orice abatere de la dragoste are ca efect o teribilă înstrăinare de lumea însăși.

De aceea, dacă ne dorim să ne împărtășim mai adevărat de darul vieții, dacă râvnim să sporim neplafonat în părtășia cu ființele, lucrurile și cuvintele, avem nevoie să facem corp comun cu lumea atinsă de har, cu icoana.

Dar cum faci corp comun cu icoana? Printr-o deprindere neclătinată a actului care manifestă intenția de întrupare a iubirii dumnezeiești în sânul creației, prin gestul iconic.  Gestul iconic unește starea de plecăciune, de închinare a omului în fața lui Dumnezeu cu starea de chenoză, de plecăciune a dragostei ce cuprinde în slujirea ei liturghisitoare până și cele mai mărunte forme de viață, care sunt învăluite în taina filiației.

Gestul iconic se constituie ca o arcă a lui Noe intențională, fiind un gest de cuprindere în icoană a lumii întregi, a tot ceea ce poate fi asumat condiției filiale, a tot ceea ce se cere salvat din potopul stricăciunii și morții, a tot ceea ce poate fi răpit la cer, atunci când nu vom mai putea lua cu noi nimic din cele ale vieții degrab trecătoare.

Gestul iconic este, în fond, ființa creată făcută altar, pentru a primi în chivotul inimii ei darul cel mai presus de fire. Primirea acestui dar înseamnă totodată o revărsare în jur a lui, spre a se face rai, spre a rodi în sine lumea ca împărăție...

Florin Caragiu

Frumusețea lucrurilor ultime (2)

Cheia de acces spre revelarea tainei nu este generalizarea, abstracțiunea, ci gestul concret de deschidere, întâmpinare și dăruire de sine. Să pui început bun. Paradoxal, început bun nu poți pune decât dacă începi... cu sfârșitul! Abia atunci când întrevezi harul, deplinătatea participativă, te poți orienta în labirintul frânturilor, al vederii prin ghicitură.  Poți înfrumuseța sau înnobila o întâmplare cu savoarea fulgurării unei revelații, care o scoate din anonimatul aglomerărilor de tip lest, neparticipative.

Abia atunci întâmplarea respectivă capătă rost pentru tine.  Abia în acel moment de grație lucrurile, ființele, cuvintele apar întoarse cu fața spre tine, altfel spus, devin expresive înaintea ta, se umplu de consistența donologică a intersubiectivității.

Și dacă ni se întâmplă ca darul existenței să alunece pe toboganul muțeniei, inexpresivității, risipei, al suferinței, stricăciunii și morții, starea de jertfă înaintea Tatălui Ceresc, crucea filială pe care o purtăm ca pe însăși conștiința propriilor limite și a menirii depășirii lor în lumina feței lui Dumnezeu  e trambulina prin care săltăm relieful lăuntric spre chipul darului pierdut.

Noul mod de viață la care ne cheamă învierea lui Hristos este discret indicat de trecerea Lui prin ușile încuiate spre a ajunge în mijlocul ucenicilor. Este un mod al apariției în care prezența se manifestă nu prin înlăturarea pereților despărțitori sau abolirea distanțelor exterioare, ci prin pulsația intimă, cordială, în miezul intimității.

Toate categoriile vieții, realitatea, substanța, materia, cauza și efectul, spațiul și timpul, adevărul, mișcarea ș.a. capătă în acest orizont eshatologic orientarea și consistența vieții spirituale, exercitându-se o gravitație în sens invers, de la suflet spre trup, față de gravitația ce ne atrage spiritul spre cele materiale, lumești.

În nebuloasa lăuntrică, însă, singurul punct de coagulare a identității (și unica șansă de evitare a destructurării) este icoana creată a chipului lui Dumnezeu, această taină copleșitoare a prezenței (grăitoare și negrăite) a Sfintei Treimi în intimitatea cea mai profundă a noastră. Este o prezență ce are puterea să prefacă în dar tot ce atinge (până și păcatul, stricăciunea și moartea), să înnoiască și să preschimbe darul în trup de împărtășire. Sfânta Liturghie este rodul, concretizarea mai presus de fire a ritualului întrupării iubirii dumnezeiești în condiția actuală a lumii, pentru ca lumea să-și dea răspunsul și rodul ei, prin om, în Dumnezeu.

Iar atunci când iluzia posesiunilor materiale egoiste se va risipi, vom realiza ce deținem în adevăr, sau în ce măsură ne împărtășim mai adevărat cu lumina dragostei. Câtă dragoste, atâta ființă... Căci în modul lumii înnoite, nu posesiunea materială, ci comuniunea spirituală este ceea ce coagulează identitatea, lipsa comuniunii desfigurând-o.

Paradoxal, deși chipul omenesc se individualizează în mod unic prin trăsăturile sale ce-l diferențiază, unicitatea sa se developează mai deplin din rugul aprins al intersubiectivității și comuniunii, conștiința umană împropriindu-și în mod unic taina celuilalt, taina alterității prin care se regăsește pe sine mai adevărat. Aceasta tocmai pentru că introduse în mediul comuniunii, trăsăturile personale se umplu de consistența dialogică a unor calități întrupate, ieșind de sub imperiul generalității impersonale, făcând să apară în modul cel mai viu (cu alte cuvinte, stereo!) personalitatea în miezul unui act de comunicare.

Florin Caragiu

Frumusețea lucrurilor ultime (1)

Gândul la moarte este începutul filosofiei, al iubirii de înțelepciune, și, desigur, al iubirii de frumos, al filocaliei, după sfinții părinți. Se ascunde aici o taină ce copleșește orice posibilă valență pesimistă, macabră, crepusculară a reflecției omenești. Gândul la moarte nu este menit a da stingerea în chestiunea vieții, nu se vrea a o deprima pe aceasta, a da semnalul întunecării luminilor ei, ci, dimpotrivă, conține misterul unei lumini nepieritoare, care se străvede dincolo de această lume ce se consumă, trece, apune, ca una perisabilă, supusă stricăciunii și morții. Gândul la moarte scrutează în noianul nimicniciei morții lumina aurorală a învierii ce aprinde speranța pe marea acestei vieți.

Și tocmai pentru că viața curge spre un final inevitabil și luminile ei se sting, una câte una, avem nevoie de o speranță izvorând de mai presus de ea. În aceste condiții, gândul la moarte este asemenea unui potențator de gust al vieții, și încă al vieții veșnice. Nu pentru a ne lipsi de tensiunea vitală a vieții, de consistența vitalității noastre, ne gândim la sfârșitul petrecerii pământești, ci pentru a reaprinde focul, și încă un foc ceresc, dumnezeiesc, în miezul unei lumi ce dă semne că se stinge. Cu alte cuvinte, gândul la moarte arată abia el, prin îndrăzneala și tăria lui fascinante, că putem lepăda de la noi frica de moarte ce ne ține în robie cugetul și ne putem înălța gândul, într-o sublimă arcuire, spre un mod de viață pregustat de către sfinți încă din timpul vieții lor.

Este vorba desspre de un mod de viață ce a pătruns prin învierea lui Hristos în încheieturile acestei vieți, cutremurând-o, uimind-o, umplând-o de speranță, stârnind fiorul credinței și mai ales aprinzând în inimi flacăra dragostei, făcând din om o torță vie a luminii Învierii.

Acest nou mod de viață, odată pregustat, răsădește în om o însetare nepotolită după Izvorul de viață, o fascinație a frumuseții ce iconizează privirea însăși, altfel spus face din actul priviri, precum și din fiecare gest al ființei umane, un locaș de primire a darului voii lui Dumnezeu, de liturghisire a tainei vieții, de închinare a voii și ființei proprii și lumii întregi înaintea iubirii Sfintei Treimi.

A vedea lumea cuprinsă în icoana iubirii divine – iată esența misticii isihaste carpatine, așa cum ne-a predanisit-o părintele Ghelasie, indicând poarta de acces în împărăția lui Dumnezeu.

Odată pregustată învierea lăuntrică, apare în plină lumină adevărul că orice păcat reprezintă în fapt un obstacol, o împiedicare a manifestării în sine și în lume cu deplinătate a acestui mod de viață, o rezistență a resorturilor stării noastre de cădere împotriva asimilării vieții dumnezeiești în firea noastră. În acest sens, morala creștină însăși se dezvăluie în esența ei, nu ca o respectare oarbă a unor legi formale impuse ca din afară, ci ca un gest de adăpostire și ocrotire a focului viu al dragostei dumnezeiești, spre a nu se stinge în altarul inimii noastre.

La fel, râvna spre împlinirea virtuții nu înseamnă altceva decât dorința mereu înnoită de împărtășire de acest nou mod de viață, aici pe pământ doar pregustat, căci rostul oricărei virtuți este de a fi un catalizator al dragostei dumnezeiești. Fiecare virtute este virtute întrucât trimite mai departe de sine, spre dragostea întru care se desăvârșește.

Gestul iconic constituie, în fond, gestul fundamental de deschidere a ființei umane către acest nou mod de viață, al asimilării luminii neînserate. De aceea, gestul iconic este matca și esența rugăciunii creștine.

Florin Caragiu

Despre caracterul iconic al științei

"În ce constă caracterul iconic al științei? În “individualizarea” fenomenului și în compunerea perspectivelor generale până la complexitatea unei priviri contextuale, mai cuprinzătoare asupra fenomenului (înțeles în orizontul devenirii sale unice). Știința este astfel coerentă cu demersul de evidențiere a unității logosice a creației. Și, în pofida reducționismului scientist, știința însăși nu lucrează reducționist, ci doar deschide, pregătește drumul unei vederi asupra lumii pătrunsă de smerenia integratoare a detaliului aparent nesemnificativ, dar salvat de conștiință în raza întrupării și a științei vieții înțelese ca știință fundamentală" (Florin Caragiu).