Școala Martiriului (4)

Privirea spre cele de Sus este potențată, în cazul sfântului martir, în primul rând de un adânc simțământ al stării descoperite înaintea lui Dumnezeu. Trăim sub privirea Lui. Toate cele ce se întâmplă în afară, precum și sinele nostru însuși nu sunt ascunse vederii Lui. Așadar, sinele nostru nu este creat închis în sine, ci cu terminație deschisă în Dumnezeu. Simțindu-se cuprins în privirea lui Dumnezeu ca într-o icoană, martirul nu ezită să mărturisească despre iubirea ce învăluie lumea și pune capăt fricii de moarte ce ne înrobește până în tenebrele instinctuale și inconștiente.

Florin Caragiu

Școala Martiriului (3)

Vedem la sfinții martiri modul în care ei prețuiesc unicul necesar, partea nevăzută a noastră, sufletul. Nici o posesiune, nici un confort, nici o demnitate și nici o cunoștință a lumii nu se compară cu valoarea sufletului infinit potențată de chipul dumnezeiesc. Omul poate pierde orice, câtă vreme sufletul său e lipit de Dumnezeu are încă totul. De aceea el își urmează conștiința sa luminată de har, lăsând în urmă tot ceea ce îl ispitește să aleagă o ușurare echivalentă cu punerea în plan secund (sau între paranteze) a dorinței sale de a fi cu Dumnezeu. Își face cu toate acestea datoria față de lume, dar cu hotar, refuzând să încalce voia divină, reflectată în simțirea înțelegătoare a inimii, în care tronează credința, nădejdea și dragostea. Iubirea sa față de oameni capătă în această perspectivă forma unei purtări de grijă față de sufletul lor, față de menirea și destinul lor în veșnicie. Privirea martirului, căutând spre un aspect al lumii, se extinde dincolo de el în nevăzut, întrezărind finalitatea lucrurilor în gândul lui Dumnezeu. De aceea, consistența eshatologică a intenționalității și vederii asupra lumii este decisivă pentru discernământul și acțiunile sale.

Florin Caragiu

Școala Martiriului (2)

Unul din lucrurile pe care le învățăm la școala martiriului este să ieșim din carapacea prejudecăților, obișnuințelor, comodităților și deprinderilor ce opun rezistență schimbării și înnoirii noastre. Nu trebuie să uităm că toate mecanismele de apărare exacerbate ajung să ne apere de noi înșine, de propriul nostru bine, și merită din plin să ne asumăm riscul deschiderii iubitoare, jertfelnice, pentru a afla darul vieții ce nu poate fi cuprinsă de moarte. Înnoirea omului nu poate avea loc într-o stare de spirit călduță, lipsită de focul râvnei și al pătimirii din dragoste, de generozitatea renunțării și a dăruirii de sine.

Florin Caragiu

Școala Martiriului (1)

Trăim în orizontul morții. Este un lucru devenit supărător de banal, de la care ne întoarcem privirea cu o mișcare reflexă, ca și cum am îndepărta din câmpul ei o umbră ce ne întunecă bucuria de viață. Și totuși, avem o teribilă nevoie să conștientizăm acest fapt într-un nou chip, ce s-ar putea imprima în toate clipele noastre, încât să vedem și să simțim darul ce înflorește neîmpuținat din viața însăși și o poate înălța mai presus de sine, făcând-o să trăiască bucuria filială a umblării în lumină. Sfinții martiri ai Bisericii Creștine au trăit revelația martiriului, cu alte cuvinte a mărturiei date cu propria viață despre Cuvântul Întrupat și iubirea Lui înrourată de Duh Sfânt ce stinge văpaia arzătoare a patimilor, făcând de pe acum vizibilă și tangibilă împărăția veșnică a iubirii. Actul lor nu e un simplu eveniment extrem, din care nu avem ce învăța pentru că ne este pur și simplu inaccesibil sau de nedorit în condiții normale. Martiriul lor, dimpotrivă, devine un model iconic al lepădării de sine și al purtării Crucii ce sunt o condiție fundamentală a pregătirii noastre pentru trecerea într-un alt mod de viață ce ne așteaptă pe fiecare, condiția rodirii de sine în taina iubirii dumnezeiești ce ne salvează, întru libertatea duhului, din absurd, stricăciune și moarte.

Florin Caragiu

Modelarea iconică în Cuvântările Sfântului Grigorie de Nazianz

Surprindem în Cuvântările Sfântului Grigorie de Nazianz un proces de modelare iconică, plecând de la viața omului creat după chipul lui Dumnezeu:  „Eu însumi sunt un chip al lui Dumnezeu, deși așezat jos pe pământ” [1], conștientizând distincția ontologică între Dumnezeu și creație, întrucât, spune el: „Eu nu pot crede că sunt mântuit de unul care e de o cinste cu mine” [2] și înaintând în direcția înnobilării sau condiției umane prin părtășia la viața divină: „Căci astfel este harul Duhului: el face de o cinste pe cei care sunt de un cuget” [3]. Procesul de asemănare cu Dumnezeu împletește strâns dimensiunea hristologică și cea pneumatologică a luminării dumnezeiești așternute pe chipul omului: „Cu David fiți luminați, cel care a spus Luminii: Întru Lumina Ta vom vedea Lumină, după cum în Duhul vom vedea pe Fiul, și ce strălucire luminează mai departe?” [4].

Sfântul Grigorie de Nazianz ilustrează taina modelării iconice prin comunicarea însușirilor în relația cu oamenii hărăziți de Dumnezeu cu diferite daruri și sporiți în lucrarea duhovnicească. Viața Sfântului Ierarh Atanasie cel Mare apare ca o icoană a sufletului ce adună din florile duhovnicești mierea virtuților: „Pe unii și i-a luat ca modele pentru puterea minții, pe alții pentru activitate, pe alții pentru blândețe, pe alții pentru râvnă, pe alții pentru primejdii, pe alții pentru cele mai multe privințe, pe alții pentru toate, luând frumusețe de la unul și de la altul (asemenea celor care zugrăvesc înfățișări ale desăvârșirii) și adunându-le în sufletul său unul, a făcut o formă perfectă de virtute din toate” [5].

În ce privește virtutea, substanța sa e dată de o alipire de bine împlinită prin puterea dragostei, dincolo de orice răsplătire așteptată sau imaginată, căci „pentru a rămâne virtute, este fără plată și privește numai spre bine” [6]. Viețile sfinților se remarcă prin alcătuirea lor simfonică, pentru care coerența și armonia muzicală constituie un model dinamic: „Totul urma, ca o melodie cântată la o singură liră, și toate erau în armonie: viața, cuvântul, luptele, primejdiile sale, reîntoarcerea și cele de după reîntoarcere” [7].

Armonia vieții modulate de urmarea lui Hristos și atingerile harului divin atrage după sine unirea celor despărțite, exercitând o lucrare cu valențe tămăduitoare și unificatoare în creație: „În timpul petrecerii cu ei, marele Atanasie, care era mereu mijlocitorul și împăciuitorul tuturor celorlalți oameni, urmând Celui Care prin sângele Său a făcut pace între cele despărțite, a împăcat viața solitară cu viața de comunitate, arătând că preoția e capabilă de filosofie și filosofia are trebuință de călăuzire duhovnicească” [8]. Trecerea asistată divin prin încercările vieții constituie o altă sursă de modelare iconică, prin experierea bunătății și milostivirii dumnezeiești: „Trecut-am prin foc și prin apă și am ajuns la odihnă, prin bunăvoința Mântuitorului Dumnezeu” [9].

Pentru a reuși în acest efort ce cheamă o prefacere mai presus de fire, posibilă numai prin ajutorul divin, Sfântul Grigorie de Nazianz reiterează îndemnul fundamental spre schimbarea minții (metanoia) ce îndreaptă curba devenirii umane spre modul firii transfigurate, care este o locuire în lumina Adevărului Însuși: „Apropie-te de adevăr, schimbă-te măcar în acest ceas târziu! (...) Nu e o rușine a te schimba, în timp ce stăruirea în rău duce la pierzanie” [10]. Modul vieții înnoite în Hristos, atingând în mod inefabil taina sufletului, transcende separațiile spațio-temporale care caracterizează condiția actuală a lumii, căci „trupurile sunt adunate laolaltă în loc, dar sufletele sunt aduse în armonie de Duhul” [11].

În toate lucrurile, mari și mici, transmiterea învățăturii are nevoie de baza experierii, sau a deprinderii întărite în bine pentru a-și afla eficacitatea reală: „Rânduiala cea mai bună nu e ca întâi să înveți pe altul și abia apoi să te instruiești tu, nu doar în cele dumnezeiești și atât de mărețe, dar chiar și în cele mai mici și nevrednice de ceva” [12]. În cazul eventualelor scăderi, este esențial să depășești tentația izolării orgolioase și să primești criticile spre îndreptare, pentru a nu risca să se anuleze în chip nefericit rodul strădaniilor și nevoințelor tale: „Eu am (...) trebuință (...) a fi ajutat de libertatea celor ce cumpănesc lucrurile mele, dacă iese la iveală că am avut scăderi în datoria mea, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în deșert (Gal. 2,2)” [13]. Pe de altă parte, în cazul criticilor și învinuirilor nedrepte se remarcă importanța organismului comunitar viu, căci „nu este alt cuvânt de apărare decât cuvântul în mijlocul celor ce cunosc faptele” [14]. Este important să deprindem atât din aspectele pozitive, cât și din cele negative ale realității discernământul vital pentru a aprecia consistența adevăratei dobândiri duhovnicești, sensul iconomiei divine, și a evita urmărirea unor ținte iluzorii, ce ne adâncesc starea de cădere: „... cei ce se agață de umbră, de visul celui ce se deșteaptă, de suflarea ce se risipește sau de urma corabiei în apă, să nu creadă că au ceva. (...) Să se învețe din nenorocirile altora și să afle că săracul nu va fi uitat până în sfârșit” [15].

Chiar și în mijlocul luptei, o persoană duhovnicească apare ca un căutător al adevărului ce păstrează neștirbit respectul față de chipul omului, iubirea creștină fundamentală, până și de vrăjmași, dorirea de mântuirea sa: „Noi nu suntem neînvățați în învățătura noastră, nici nu aruncăm cu obrăznicii, cum fac cei mulți care se războiesc nu cu cuvântul, ci cu cuvântătorul, și uneori cu obrăzniciile lor își acoperă slăbiciunea raționamentului, precum se spune că sepiile aruncă înaintea lor cu cerneală neagră, ca să scape de urmăritorii lor sau ca ele să urmărească pe alții în timp ce nu pot fi văzute. Noi însă arătăm că lupta noastră este pentru Hristos prin aceea că ne războim după cum S-a războit Hristos, Cel pașnic și blând, Cel Care a purtat slăbiciunile noastre. Nici nu suntem pașnici în privința cuvântului adevărului, lăsând ceva din el de dragul unei părute cumințenii” [16].

Aici se descoperă sensul eliberator al neosândirii aproapelui și, în general, sensul virtuții ca eliberare din antagonismul stării de cădere ce sfâșie creația: „Un om rău ar condamna grabnic chiar și un om bun, în timp ce un om bun nu ar fi gata să îl condamne nici pe unul rău. Căci unul care nu este gata să facă rău, nu e înclinat nici să îl bănuiască” [17]. Pentru a rodi cu adevărat, virtutea ca respectare a legii are nevoie de o adâncire până la simțirea înțelegătoare a inimii, pentru ca darul nostru să fie primit și înmulțit prin harul lui Dumnezeu: „Căci astfel se întâmplă multora: ei dau, cu adevărat, dar nu au și tragerea de inimă, care e un lucru mai mare și mai desăvârșit decât simpla dăruire” [18].

Urmarea lui Hristos până la pătimirea pentru dragostea Lui își are roadele dulci, ca pregustare a stării eshatologice: „A suferi pentru Hristos adaugă dragostei și ca o arvună se face răsplătirilor viitoare” [19]. Înaintea lui Dumnezeu, moartea însăși nu este decât o trecere spre viața cea nouă și nesfârșită, căci „toți care au trăit după Dumnezeu trăiesc încă lui Dumnezeu, chiar dacă au plecat de aici. Pentru aceasta Dumnezeu e numit Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, de vreme ce El este Dumnezeu nu al morților, ci al viilor” [20].

Note:

[1] Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântări, ed. de Suflet & ed. Cartea Ortodoxă, 2009, p. 166; [2] Ibid., p. 166; [3] Ibid., p. 161; [4] Ibid., p. 166-167; [5] Ibid., p. 126; [6] Ibid., p. 181; [7] Ibid., p. 149; [8] Ibid., p. 139; [9] Ibid., p. 174; [10] Ibid., p. 182; [11] Ibid., p. 161; [12] Ibid., p. 187; [13] Ibid., p. 174; [14] Ibid., p. 161; [15] Ibid., p. 176; [16]; Ibid., p. 161; [17] Ibid., p. 135; [18] Ibid., p. 95; [19] Ibid., p. 161; [20] Ibid., p. 124.

Florin Caragiu

Cunoaștere și Comunicare – o Perspectivă Interdisciplinară

Termenul de filosofie și cel de matematică au fost introduși de unul și același gânditor, Pitagora. Analiza structurilor formale ale limbajului întreprinsă de Aristotel a avut, la rândul ei, un rol determinant în sporirea rolului clarificator al gândirii filosofice, contribuind la constituirea limbajului științific.
Diversitatea metodelor ce diferențiază domeniile diferite de studiu nu poate desființa unitatea corpului cunoașterii, având ca temei însăși conștiința umană și fundamentul ei iconic, Care este Însuși Logosul Divin.
Cunoașterea este una vie în momentul în care se manifestă ca un sistem deschis, ce depășește limitările și îngustimea unei simple metode, combinând precizia gândirii cu indeterminarea fecundă a intuițiilor creatoare, ce transportă semnificații vitale între diverse zone ale reflecției umane. În fiecare dintre domeniile teologiei, filosofiei, științei și artei există, așadar, straturi interpretative ce se suprapun, ca să nu mai vorbim de potențarea lor reciprocă din punctul de vedere al motivației actului cunoscător și creator.
Fiecare metodă din câmpul cunoașterii are un rol regulator în lărgirea orizontului cunoașterii prin faptul că guvernează un proces de modelare, pe baza unui bagaj conceptual permanent deschis interpretării, comunicării, transferului de semnificație. Știința, spre exemplu, are permanent nevoie de clarificarea filosofică a sensului, dar și de flavoarea frumuseții artistice și de străluminarea mistică a tainei teologice. Toate acestea se disting, dar nu se pot separa, pentru că rădăcina lor comună este în Logosul Divin și doar împreună pot depăși insuficiența unei vederi specializate, înguste asupra lumii.
Reflecția asupra fundamentelor creează premisele fuziunii perspectivelor, ale constituirii, prin demersul interdisciplinar, a unui limbaj capabil să asimileze variile domenii, fără alterarea specificității lor, și să vascularizeze prin legături semnificative corpul integral al cunoașterii.
Unitatea vitală a acestuia este ea însăși o exigență reflectată în conștiința noastră, din punct de vedere teologic, printr-o nevoie de adecvare la chipul după care am fost creați. Savantul Albert Einstein sintetizează această exigență morală atunci când afirmă că idealurile care i-au luminat calea, încurajându-l permanent să înfrunte viața cu un sentiment de voioșie, au fost Bunătatea, Frumusețea și Adevărul.
Exigența lărgirii orizontului cunoașterii impune deopotrivă coborârea în concretul observațiilor și aplicațiilor, cât și ridicarea în câmpul generalității și abstracțiunii, această pendulare fiind traversată constant de infuziile de semnificații provenite din nenumăratele inferențe și transfuzii de sens inerente comunicării, mediului intersubiectiv.
În ce privește relevanța istorică a teologiei pentru matematică, pot să amintesc aici un exemplu celebru, cel al creării de către Bernhard Riemann a conceptului de varietate, în germană Mannigfaltigkeit, însemnând o pliere a unor spații locale cu anumite proprietăți într-o unitate. Este un concept introdus de Kant, dar cu o puternică filiație teologică, dată find cultura teologică a lui Riemann și faptul că în germană termenul folosit pentru Treime este Dreifaltigkeit, însemnând o pliere a trei într-o unitate. Conceptul de varietate, ce stă la baza matematicii moderne, are, așadar profunde rădăcini filosofice și teologice.
În articolul său intitulat „The Invisible Link Between Mathematics and Theology”, Ladislav Kvasz a vorbit despre o legătură invizibilă între matematică și teologie, privind separarea ontologiei de epistemologie operată de teologia monoteistă, ca o punte spre „frontiera care distinge fenomenele deschise descrierii matematice de cele care nu admit o descriere matematică” , ceea ce a permis explicarea ambiguității legate de fenomenele descrise ca „rezultat al finitudinii umane și astfel înțelegerea fenomenelor însele ca neambigue, și prin urmare accesibile descrierii matematice”.
Se poate pune întrebarea cum se împacă determinismul științific și armătura logicii formale cu libertatea expresiei artistice și a trăirii mistice. Într-o carte referitoare la interpretarea statistică a mecanicii cuantice, laureatul Nobel Max Born denunța determinismul fizicii clasice ca pe „o iluzie, creată de supralicitarea conceptelor matematico-logice”. În cercetarea științifică determinismul este, așadar, în opinia savantului amintit, un idol, și nu un ideal, și „nu poate constitui o obiecție adusă interpretării statistice în mod esențial indeterministă a mecanicii cuantice”. Știința însăși a adus, așadar, argumente în favoarea demontării înghețării gândirii în tiparul determinist. De altfel, tot știința, prin teoremele ei de incompletitudine și indecidabilitate, precum cele ale lui Gödel și respectiv Turing,.a fost cea care a spulberat pretenția pozitivistă de factură scientistă a stabilirii unei proceduri mecanice în vederea epuizării raționale a tainei, sau a raționalizării adevărului. Nici o cunoaștere specializată nu trebuie să uite adevăratul scop al cunoașterii, care este cel de a spori empatia, simțirea înțelegătoare, calitatea actului conștient. De altfel, tot știința a fost cea care a arătat că „orice act de percepție este un act de creație” (Gerald Edelman), dată fiind permanenta deconstrucție și reconstrucție a informației primite de către creier. Odată cu realizarea dimensiunii ei participative, adică cu introducerea de către fenomenologie în ecuația cunoașterii a factorului subiectiv și a afirmării inseparabilității între latura subiectivă și cea obiectivă a cunoașterii, s-au evidențiat limitele structurale ale formalismului științific, precum și caracterul deschis al cunoașterii, ce nu poate fi epuizată de nici un sistem formal de gândire.
În cartea sa „Fizică și Filosofie. Revoluția în Știința Modernă”, Werner Heisenberg observa, urmându-l pe Niels Bohr, ireductibilitatea proceselor biologice la explicațiile venind din fizică și chimie. Incompletitudinea acestora din urmă e generată de faptul că experimentele însele interferează în acest caz cu funcțiile biologice, afirmând că „în biologie suntem preocupați mai degrabă de manifestarea posibilităților din natura căreia îi aparținem, decât de rezultatele experimentelor pe care le efectuăm noi înșine”. Este un exemplu al principiului complementarității ce reflectă aici, după Heisenberg, „tendința din metodele cercetării biologice moderne care, pe de o parte, face uz deplin de toate metodele și rezultatele fizicii și chimiei și, pe de altă parte, e bazată pe concepte ce se referă la acele trăsături ale naturii organice care nu sunt conținute în fizică și chimie, precum conceptul vieții înseși”. Toate domeniile cunoașterii au nevoie, în fapt, să fie racordate la viață, la taina ce scapă raționalizării și oferă spațiu infinit libertății noastre. Stephen Smale face trimitere la povestea cu Newton care a văzut un măr căzând și mișcarea planetelor și le-a recunoscut ca parte a unui aceluiași fenomen, căutând un limbaj care să ne îngăduie „să traducem ceea ce vedem și să recunoaștem aceasta ca parte a unui fenomen mai cuprinzător”. Acesta este și sensul interdisciplinarității, care are în vedere realitatea fizică, pe diverșii ei versanți, apoi cea biologică, cea psihologică și cea duhovnicească, cuprinse într-un tablou unitar.
În contextul avalanșei de descoperiri științifice din ultimul secol, care au mutat atenția generală pe ideea de progres și evoluție, se pune întrebarea cât de importantă mai este teologia pentru știință. Alvin Toffler remarca faptul că „toată educația izvorăște dintr-o anumită imagine a viitorului, din anumite presupuneri implicite vizavi de ceea ce ne rezervă viitorul”. În primul rând, centrală în teologia ortodoxă este o viziune asupra viitorului eshatologic, deja prezent și pregustat în taina învierii lui Hristos, ce atrage iconomic desfășurarea istoriei actuale a lumii. În această viziune se evidențiază conceptul de epectază, cu alte cuvinte de înaintare infinită în orizontul tainei dumnezeiești. Cu alte cuvinte, ideea de progres și evoluție nu este străină teologiei, tradiția nefiind un sistem închis, ci deschis sporirii duhovnicești, experierii tainei negrăite. Tradiția în cunoașterea teologică nu constituie, astfel, o limitare, ci un factor catalizator al progresului infinit în experierea lui Dumnezeu, în experierea tainei vieții în genere.
De altfel, știința, care este o cunoaștere prin reducții, va avea întotdeauna nevoie, spre o bună adecvare la realitate, să fie compensată sau completată de o cunoaștere prin amplificare, împlinită prin raporturile ei cu domeniile umaniste: psihologie, artă, filosofie, teologie etc., și, mai mult, în permanenta referire la viață De regulă, creativitatea nu e un simplu rod al specializării extreme, ci dimpotrivă, e stimulată de compunerea mai multor perspective și lărgirea orizontului. Emergența calității în știință, dincolo de variația cantității, rezultă tocmai din conectarea științei la viață, la valoare, la expresivitate, la sursa de empatie care este conștiința noastră. Interacțiunile între diversele domenii ale cunoașterii o ajută să-și recupereze unitatea și vitalitatea.
„Geometria este liniștea întâmplării”, spunea într-un loc Nichita Stănescu. Frumusețea conceptului și poezia structurii este ceea ce-i inspiră și-i motivează pe oamenii de știință să continue cercetarea lor mult dincolo de aspectul ei utilitar. Lucian Blaga observa faptul că șocuri precum cel cauzat de teoria relativității și mecanica cuantică ne-au ajutat să realizăm instabilitatea științei, „generată de însăși relativitatea istorică a creațiilor spirituale din care știința face parte”. Cunoașterea în general este mai mult decât o înlănțuire de idei, este expresia unei stări de spirit, pe care poezia reușește în momentele ei de grație să o surprindă.
Dinspre teologie, știința se vede ca un dar al Logosului întrupat, ce stă atât la baza ordinii inteligibile, cât și la baza ordinii sensibile din creație. Un reputat cosmolog ca Alexei Nesteruk observă că limitele structurale ale cunoașterii umane se izbesc inevitabil de paradoxuri care se constituie ca indicatori ai diferenței din creație dintre câmpul sensibil și cel inteligibil, și a faptului că ambele își au temeiul mai presus de lume, în Logosul divin necreat. Referința transcendentă a cunoașterii constituie astfel sursa ei de raționalitate, unitate și viață. În acest sens, apare necesară recuperarea dimensiunii liturgice a oricărui tip de cunoaștere, prin actualizarea condiției de dar al creației și de actualizare a condiției euharistice a propriei prezențe și lucrări în lume.
Pe de altă parte, dacă teologia are în centru chenoza lui Dumnezeu în lume, prezența Lui tainică și lucrătoare, ce are ca revers îndumnezeirea prin împărtășirea slavei divine, știința are în centru chenoza conștiinței umane în lume, ce se micșorează pe sine spre a descoperi realitatea în întreaga ei complexitate. Chenoza demersului științific are ca revers o personalizare a creației în întregul ei pe calea cunoașterii empatice, participative, în măsura în care știința își regăsește vocația ei liturgică. Iar sporirea consistenței participative a științei are loc tocmai prin osmoza ei cu arta, filosofia, psihologia, teologia.
Chenoza, sau micșorarea de sine pentru apropierea de o realitate și asumarea ei participativă este, în cazul omului, expresia vocației sale de mediator între cele create și cele necreate, ca ființă chemată la o slujire liturgică de prefacere și transfigurare a lumii în unire cu Dumnezeu.
Comunicarea este la rândul ei esențială pentru ansamblul cunoașterii în lumea actuală, dată fiind cantitatea uriașă de informații, ce face din cunoaștere în ansamblul ei un eveniment colectiv, intersubiectiv, întrucât nici un om nu poate cuprinde singur diversitatea uriașă a lucrurilor ce ne stau înainte. Mai mult, caracterul liturgic al cunoașterii, atunci când este conștientizat și asumat, implică și bucuria primirii și a împărtășirii ei, trecerea ei prin comunicare în direcția cuminecării.
Matematica cu diversele ei domenii și interacțiunile dintre ele poate constitui un model pentru abordarea interdisciplinară. M.S. Narasimhan era fascinat de „interconexiunile pasionante, uimitoare și adesea neașteptate între diversele domenii ale matematicii și de modul în care aceste conexiuni te ajută să rezolvi o problemă concretă într-unul din domenii”.
Un matematician japonez, Heisuke Hironaka, afirma că sarcina principală a matematicii este să finitizeze infinitatea. „Un om are două mâini: o mână este în infinitate, cealaltă este în lumea reală finită și sarcina reală a matematicianului este să le conecteze cumva pe acestea două”. Pe lângă jocul dintre finit și infinit, nu mai puțin atractiv este jocul dintre concret și abstract.
Desigur, interdisciplinaritatea tinde să depășească și eterogeneitatea metodelor folosite în varii domenii ale cunoașterii, păstrând totuși specificul cunoașterilor specializate.

Florin Caragiu

(text apărut în revista Literadura, Anul I, Nr. 2, Noiembrie 2016, pp. 2-5)