balans

viața merge înainte

pe o linie de înaltă tensiune

firul palid al gândului

se pierde în zare

pe creangă se-așază o vrabie

vezi inima bătându-i

“a te ruga pentru oameni

înseamnă a-ți vărsa sângele”

Încetinirea timpului: viața ca ritual

Icoana Pogorârii Sfântului Duh

Muzeul Țăranului Român

Una dintre cele mai mari probleme ale omului contemporan este viteza amețitoare a vieții, desfășurarea ei dezordonată, risipită, generatoare de patimi și stress, ce aduc cu sine dizarmonii, scindări, consumuri și dereglări psiho-fizice până la boli cronice.

Din cele mai vechi timpuri omul a încercat să domolească furia timpului, forța cronosului destructurant și devorator prin ritual, prin care s-a urmărit ca viața să capete măsură și ritm, armonie și suflu.

Ritualul odihnește memoria, duhul, potolește graba nestăpânită a zilei și neodihna somnului agitat al nopții. El liniștește mintea și o acordează emoțional, temperează și mediază cearta dintre minte și inimă, armonizându-le mișcările ca într-un dans sincron, plin de grație.

Prin așezarea fluxului vieții în forma ritualului, curgerea ei se liniștește și capătă în același timp forță, răbdare, perseverență, profunzime, coerență, forță de străpungere. Fără să exacerbeze performanța, competiția, viteza reacțiilor și acțiunilor, ritualul stimulează conștiința identității dinamice a ființei, precum și continuitatea, care este secretul formării durabile și al înaintării spre ținta desăvârșirii, peste toate obstacolele și accidentele.

Ritualul face apel la memoria originilor, la un gest fondator sau iconic, repetiția pe care o presupune fiind o acumulare de prezență de spirit, de trezie și odihnă activă. În sens creștin, este memoria filiației ce stă la temelia existenței, mișcarea duhului ce odihnește peste creație, suspinul ce răspunde chemării paterne.

Fiecare act omenesc poate căpăta încărcătura ritualului, consistența de gest iconic, dacă transportă în sine conștiința filiației, a închinării de sine și a toate lui Dumnezeu, a dragostei și dăruirii, a plămadei vieții veșnice pe care o asimilăm prin taina Sfintei Euharistii.

Ritualul oprește schisma dintre minte și inimă, dintre rațiune, simțire, senzație și intuiție, fiind un act al omului întreg, ca ființă dialogală creată întru comuniune. Actele omenești disparate dobândesc consistență ritualică atunci când în interstițiile sau articulațiile de timp ce le leagă facem loc rugăciunii, închinării, conștiinței tainei, a sufletului, a chipului dumnezeiesc ce pecetluiește creația. Ritualul este, în ultimă instanță, legătura dragostei. Dragostea îmblânzește fiara necruțătoare a timpului, alungând frica de moarte.

Din punct de vedere practic, e bine să ai anumite momente, articulații temporale, care constituie acel contrapunct sacru la șirul acțiunilor obișnuite, ce conferă continuitatea armonică mai înaltă, ritualică a vieții.

Participarea regulată a sfintele Taine și împărtășirea regulată, ce sporesc în noi conștiința chipului și menirii dumnezeiești, rugăciunea și închinarea în taină și însăși conștiința tainei și a stării înaintea lui Dumnezeu, săvârșite des în împrejurările diverse, actele de dăruire, milostenie și iertare din toată ființa, pomenirile dese ale celor vii și ale celor adormiți întru întărirea legăturii dragostei și ale gesturi iconice fac din viața de zi cu zi o prelungire a trăirii liturgice, un rod euharistic.

Ce anume sunt gesturile iconice? Sunt gesturi ale întregii ființe, suflet și trup, în acord cu chipul ființei. O privire binevoitoare, un cuvânt ce răspândește liniște și bucurie, duhovnicesc, o mișcare făcută cu blândețe, o acțiune pașnică, nevătămătoare, un gest de iertare, dăruire sau mulțumire, empatia sau rezonanța afectivă față de durerile și bucuriile altora, săvârșite în mod repetat până la o stare continuă, de fond, a conștiinței sunt parte a ritualului iconic. Lucrarea virtuților este parte integrantă a acestui ritual duhovnicesc care constituie acel puțin aluat ce dospește toată frământătura vieții. Prin acest ritual, timpul devine dintr-o săgeată aruncată la întâmplare o rază ce înaintează liniștit și sigur spre chipul iubirii dumnezeiești.

Ritualul este o mișcare fără de care viața nu poate fi. Așa sunt respirația, alternanța veghe-somn, bătăile inimii, rotația pământului în jurul soarelui, a electronilor în jurul nucleului atomului. În plan duhovnicesc, gesturile iconice, care actualizează conștiința liturgică a menirii filiale de întâlnire și unire a creației cu Dumnezeu, întrețin flacăra vieții spirituale.

Ritualul vieții fizice trece prin moarte pentru a descoperi ființa creată în lumina chipului său, a identității sale profunde, în dinamismul ritualului său de înaintare în taina dumnezeiască, sau, din contră, în suferința refuzului tainei.

Moartea este astfel răspunsul la întrebările cine suntem și care este cu adevărat viabilitatea proiectului nostru de viață pe scara de la nimicnicie la îndumnezeire, de la robie și împietrire în patimi și singularizare sau izolare în egoism și contrarietate, până la libertate și dăruire de sine în comuniune. Ritualul creștin este cultivarea răspunsului: viața la orice nivel, fizic, spiritual, cosmic, dumnezeiesc.

Timpul are pecetea nevăzută a prezenței și darului Sfântului Duh, Care ne călăuzește la tot adevărul. Ritualul presupune o lectură a timpului prin prisma iconomiei divine, întrezărită aici în ghicitură, el fiind o invocare a harului Sfântului Duh spre a ne lumina pe noi și lumea întreagă.

Logica luptei, a antagonismului, este copleșită în ritual de logica supra-afirmativă a iubirii, a saltului peste groapa contrarietăților direct în rugul aprins al iubirii, al așteptării cu dor dumnezeiesc, al intenționalității orientate spre comuniune, al opririi războirilor și al deschiderii spre primirea tainei celei mai presus de fire. În baia ritualului, odată cu desființarea intențională a vrăjmășiei și scindării are loc treptat curățirea, ca o prefacere tainică a răului în bine.

Florin Caragiu

pentru o lume rugată/închinată

Noe rugându-se în Arcă

(dintr-o catacombă romană)

M-am gândit să vă împărtășesc câteva gânduri așternute astăzi în timpul orelor petrecute la dializă.

Icoanele din biserici, de la răspântii sau din case, înaintea cărora oamenii s-au rugat sau s-au închinat cu stăruință au fost numite icoane “rugate”. “Iată, stau la ușă și bat”, zice Domnul. Icoana este un prag între Dumnezeu și lume, o ușă la care Hristos bate și pe care noi o deschidem prin rugăciune/închinare. Gesturile noastre liturgice deschid ușa icoanei și taina dumnezeiască pătrunde în viața noastră, săvârșind adevărate minuni. Așa icoanele devin făcătoare de minuni.

Dar și oamenii înșiși și făpturile și lucrurile prin chipul și logosul dăruit lor de Creator sunt icoane ale iubirii dumnezeiești, iar rugăciunea și semnul crucii ce odihnește peste ele face din ele icoane “rugate”. Prin rugăciunea și închinarea sa stăruitoare omul duhovnicesc trăiește într-o lume “rugată”. Sfântul întâmpină și deschide astfel orice existență creată ca pe un loc de altar al venirii/întrupării/lucrării divine.

Este un alt mod de a spune: “Facă-se voia Ta, Doamne, prin acest om, prin această făptură, prin acest lucru!” Lumea isihiei este una “rugată/închinată/deschisă prezenței și lucrării dumnezeiești”. Taina isihiei face dintr-o lume măcinată de lupta pentru dominație și vrăjmășia pe care aceasta o generează, o lume rugată/închinată/deschisă voii divine, iconomiei iubirii Sfintei Treimi.

Rugăciunea pentru vrăjmași este expresia cea mai vie a liturghisirii voii lui Dumnezeu ca toți să se mântuiască, să se desăvârșească în iubire. Pe toți și pe toate le dăruim rugului aprins al tainei dumnezeiești. Acesta este isihasmul, desființarea logicii vrăjmășiei prin pacea de Sus coborâtă în lume, viețuirea după chipul iubirii dumnezeiești întrupate.

Identitatea profundă a omului, cea care-i conferă continuitatea după moarte, este dată de sufletul său creat după chipul lui Dumnezeu și care asumă pământul firii/natura creată în corpul său ca pe o natură umanizată în vederea îndumnezeirii prin alipirea omului întreg la Trupul lui Hristos.

Cu cât mai mult lumea devine un loc al actului uman comunitar/liturgic de rugăciune și închinare, cu atât se declanșează în ea reacții în lanț ce apropie de noi împărăția cerurilor, deschizând porțile intrării ei de taină în mijlocul nostru.

Martirii, rugându-se pentru chinuitorii lor, au putut trezi în unii dintre ei metanoia, întoarcerea în lumina sfințeniei. Așa s-a putut înmulți fulgerător credința creștină în primele veacuri ale erei noastre, în locurile “închinate/rugate”, deschise lucrării dumnezeiești. Credința lucrătoare prin iubire este scânteia ce aprinde rugăciunea sau închinarea în duh și adevăr ce iconizează lumea, adică face din ea o lume “rugată/închinată”.

Prin corpul său “rugat/închinat” se trezește în om conștiința identității sale profunde și a menirii de a atrage cu sine lumea spre libertatea fiilor lui Dumnezeu, din regimul căderii și mortalității înlănțuit de frică în lumina învierii. O lume “rugată/închinată” este sustrasă în conștiința rugătorului/închinătorului dominanței vieții spre moarte și repusă pe orbita rostului ei divin, al tainei pascale de trecere prin moarte spre înviere. Moartea rămâne pentru el nu o simplă desființare a vieții, ci conștiința deplină a creaturalității sale, a venirii sale la ființă din nimic prin darul lui Dumnezeu. În această ecuație a creației, accentul se mută de pe nimic pe darul de Sus!

Moartea capătă astfel sensul conștientizării identității iconice a creației, centrarea ei ființială pe pecetea chipului divin din om, și nu pe natura asumată în corpul lui. În fapt, identificarea omului cu simpla natură descentrează creația de pe axa vieții (Dumnezeu-om), generând frica de moarte. Natura însăși așteaptă și suspină după descoperirea prin om a condiției sale euharistice sau a rostului său liturgic, al împărtășirii de slava fiilor lui Dumnezeu.

Deznădejdea vieții spre moarte e transformată în nădejdea învierii, ce atrage până în structura profundă a materiei energiile tămăduitoare ale harului.

Rugăciunea și închinarea tind spre un gest al întregii ființe înaintea lui Dumnezeu, fiind o poartă a dublei treceri, deopotrivă a lui Dumnezeu spre lume și a lumii spre Dumnezeu, asemenea porții de tip Janus, cu fețe în ambele sensuri. Astfel închinarea de sine și rugăciunea pentru sine sunt deopotrivă o închinare a lumii și o rugăciune pentru lume. Rugăciunea inimii poate fi în aceeași măsură “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul” și “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi”, pentru că rugăciunea și închinarea răsfrâng lucrarea harului asupra sinelui în alteritate și reciproc, dat fiind chipul treimic și hristic al ființei zidite conștiente și în genere filiația iconică a făpturii create.

Ca “gesturi iconice”, rugăciunea și închinarea nu caută la fața făpturilor, în măsura în care prin ele devine străvezie în toate voia lui Dumnezeu, care vrea binele fiecărei existențe create de El din iubire. Astfel ele sunt o “facere de bine” dincolo de reacțiile instinctive la bine și la rău ale firii căzute, un salt intențional peste “groapa căderii” în logica comuniunii intenționale, în orizontul împărăției cerurilor.

Să ne străduim, așadar, să plămădim împreună acea lume “rugată/închinată”, cu porțile deschise la tot pasul libertății fără hotar, proprii dragostei dumnezeiești.

Fericiți cei ce iubesc viața în bucurii și-n suferință, în sănătate și-n boală, pentru culoarea clipei dăruite lor, ce se topește-n văzduh. Ei înaintează în timp ca lumânarea în flacără, ca o așteptare în pâinea ce se-mparte și se-nmulțește.

Florin Caragiu