februarie

vremea se-ncălzește

timpul a-ncetinit

rămâne în urmă

îl dor încheieturile

a obosit de-alergătură

stă pe margine

și roșu-n obraji face galerie

visului ce-amestecă anii

în paharul din care bem

pe nerăsuflate imagini

și ne trezim

cheia

fascinați de rațiune, o socotim suficientă,

până dăm peste mari încercări,

cărora nu le putem face față.

desenăm o ușă în zid,

încercând să ieșim prin ea

cu puterea obișnuinței.

doare.

ne imaginăm lupte eroice,

ce ne-ar putea resuscita credința

măruntă ca un bob de muștar.

pare moartă. prinde suflare

prin faptele dragostei făcute în taină,

fără s-aștepți nimic în schimb.

setea

frescă, Studenica

toarnă, Doamne, în paharul

ce-l întind cu însetare,

să-l golesc dintr-o suflare

și să îmi înec amarul.

umple-mi inima-ncercată

cu vederi și simțăminte,

judecăți și vorbe sfinte,

să le sorb din ființa toată.

să nu-ncremenească gândul

în largi cercuri vicioase,

să nu las să fie roase

fericirile de vântul

patimilor ce-l fixează

și-l obișnuiesc din fire

să reziste la-nnoire,

neștiind ce mai urmează.