(variantă în curs de publicare)
moto:
muzica devine muzică prin atracţia dominantei
Articolul „Teologie sau Ştiinţă?”, apărut în revista „Convorbiri Literare” (iulie, 2009) şi semnat de Florin Crîşmăreanu este o mostră de cum nu ar trebui să se scrie un text. Autorul pare cumva străin sau în mod superficial infuzat de problematica pe care o abordează, iar tonul vehement, acuzator, apare, în acest context, deplasat.
Referirea exclusivă şi tendenţioasă la Introducere e, în opinia mea, o mostră de lipsă de deontologie profesională (filosofică). De exemplu, dă impresia că ţinteşte dezinformarea şi, mai mult, manipularea unui cititor care, foarte probabil, nu cunoaşte conţinutul cărţii apărute la Basilica şi nici conţinutul cărţii lui Alain Besançon. Analiza lui Besançon pe care am folosit-o in Introducere (exact în sensul lui Besançon) viza originile intelectuale (!) ale materialismului de tip marxist-leninist, ajungând să identifice – printr-un set de observaţii pe atât de originale pe atât de pertinente – legătura de ordin foarte subtil dintre ideologie şi gnoză. Cum bine se ştie, Marx filosoful este un nume preferat între referinţele postmodernilor.
Legătura dintre ideologia marxist-leninistă şi gnoză (aici e loc şi de Böhme) nu e nicidecum direct politică (aşa cum a sugerat că noi credem) ci ţine de anumite „scheme foarte generale ale gândirii”, de o foarte specifică „stare de spirit”, precum afirma Besançon. De altfel, acesta afirmă răspicat şi argumentat: „Mai multe trăsături în gnoză trimit fără tăgadă spre ideologia sovietică”. Nu este afirmaţia noastră. Şi încă, arată Besançon, „ideologia ar putea fi o formă adoptată de atitudinea gnostică în prezenţa ştiinţei moderne”. Ni s-au atribuit, iată, rupte din context, şi eludându-se substanţa unei referinţe notorii (Besançon), anumite idei care, oricum, nu ne aparţin (deşi suntem de acord cu ele, ca fiind produsele minţii unui rafinat gânditor). La fel, istoria doctrinelor conexe conceptului de reich nu se reduce la „nazism”, şi este ridicol reproşul că autorii îl fac pe Böhme „nazist”.
Ceea ce e pe undeva comic şi, oricum, consolator pentru cei unsprezece autori este faptul că d-l Crîşmăreanu îşi manifestă acordul şi socoteşte pertinentă distincţia din următorul pasaj care rezumă în fapt Introducerea, scopul ei declarat: „Din perspectiva «Tradiţiei patristice şi eclesiale, se evidenţiază faptul că metodologia transdisciplinară se arată mai curând inadecvată pentru mijlocirea unui dialog între teologia ortodoxă şi ştiinţă. Ea riscă să mijlocească cel mult un dialog scolastic, purtat în termenii discursului analitico-descriptiv între ştiinţă şi teologie»”. Şi atunci, dacă este de acord cu rostul declarat al acestei Introduceri, cel de a indica o poziţionare improprie de către d-l Basarab a transdisciplinarităţii şi a unor anumite concepţii conexe în cadrul, oferit de reperele patristice, al dialogului dintre teologie ortodoxă şi ştiinţă, cadru impus chiar de titlul volumului, cum se susţine afirmaţia d-lui Crîşmăreanu că adepţii transdisciplinarităţii sunt citaţi doar pentru a fi blamaţi? E o gravă neînţelegere! Este evident că Introducerea nu îşi propune o evaluare globală a persoanelor sau operelor lui Basarab Nicolescu sau Jakob Böhme, ci, ironia sorţii, tocmai ceea ce am văzut mai sus că Florin Crîşmăreanu socoteşte pertinent!
A trimite în considerarea relaţiei teologie-ştiinţă la citatul din Tertullian: „cele care nu sunt ale lui Dumnezeu nu pot fi decât ale diavolului” este cu totul deplasat în context, ca şi citatul care vorbeşte despre faptul că nu poate exista asemănare între un filosof, discipol al Greciei, şi un creştin, ucenic al cerului. O relaţionare creştină, intra muros, a ştiinţei, filosofiei şi teologiei, raportare care le priveşte în întrepătrundere, nu poate porni de la premizele unor ireconciliabile opoziţii mutuale. Din păcate, delimitările făcute de d-l Crîşmăreanu nu ajută la o „înţelegere mai bună a raportului dintre teologie şi ştiinţă”. Prin excesul lor dualist riscă să producă chiar o deformare a înţelegerii acestui „dialog”. Separările radicale şi etanşe între trăire şi gândire, raţiune şi credinţă, spirit şi materie, teologie şi ştiinţă nu sunt viabile în câmpul conştiinţei creştine, al antropologiei iconice indicate de reperele patristice.
Departe de a situa teologia în opoziţie cu ştiinţa şi filosofia, volumul amintit cuprinde multiple valorizări ale ştiinţei şi filosofiei, în acord cu reperele patristice. Mai mult, unitatea sau scindarea corpului cunoaşterii reflectă în viziunea creştină unitatea sau scindarea persoanei care o ipostaziază!
O altă neînţelegere regretabilă apare, după cum am mai arătat, în ce priveşte poziţia noastră faţă de d-l Basarab Nicolescu ca persoană şi faţă de opera sa. Nici nu poate fi vorba despre o lipsă de respect faţă de dânsul, sau de o contestare a valorii recunoscute de comunitatea internaţională (recunoaştere care, oricum, nu are a face cu reperele patristice!). Dimpotrivă! Însă critica adusă unor aspecte ale operei unui gânditor este un lucru cât se poate de firesc într-un climat cultural civilizat, în care opiniile critice nu sunt privite cu oroarea încălcării unui tabu, ci sunt recunoscute ca un factor de progres şi incitare la dialog.
Că „ştiinţa îşi propune să cerceteze domeniul material”, iar teologia „se ocupă de cele spirituale” („simplist spus”, recunoaşte autorul) este o abordare depăşită în creştinism, care valorizează regimul întrepătrunderii şi comunicării însuşirilor între material şi spiritual. Iar când Florin Crîşmăreanu afirmă că „teoreticieni ai ştiinţei susţin că unul din obiectivele fundamentale ale acesteia se referă doar la producerea de reprezentări ale realităţii”, trebuie să ştim că „producerea de reprezentări ale realităţii” implică, prin orizontul hermeneutic deschis, o bătaie metafizică extrem de lungă „cercetării domeniului material”. Lucrurile nu se pot disocia cât ai bate din palme. Trăirea şi gândirea fac corp comun, sunt inseparabile, întrepătrunse, tocmai de aceea a şi fost depăşită paradigma separării stricte între regimul subiectiv şi cel obiectiv.
Aici se desprinde, în opinia mea, un punct critic al constructului transdisciplinar. Teoria nivelelor de realitate manifestă un viciu de metodă prin ratarea înţelegerii unui termen cheie în gândirea patristică: întrepătrunderea (perihoreza). Întrepătrunderea (perihoreza), comunicarea însuşirilor, principii cheie în creştinismul ortodox apar a fi înlocuite de o „încopciere” prin terţul ascuns a unor niveluri de realitate separate. Acest lucru este cerut şi de necesitatea eludării principiului identităţii via „logica contradictoriului” à la Lupaşcu, apoi a axiologiei şi ierarhiei aferente, cerută de pretenţia relativizantă, egalizantă şi totalizatoare a medierii transdisciplinare cu al său „terţ ascuns”, ce mediază „dialogul” prin conservarea antagonismului.
A media între orice şi orice implică totuşi o neasumare, fie şi metodologică (însă cine mai poate susţine, după atâtea secole de cercetare a fundamentelor gândirii, mitul neutralităţii unei metodologii metaştiinţifice, lipsa de opţiune fiind ea însăşi o opţiune, ascunzând fie şi o pretenţie uniformizatoare sau un angajament relativist) a nimic, şi aici cred că e miezul „crizei axiologice” a transdisciplinarităţii propuse de d-l Basarab.
Criticul nostru ne impută de asemeni confuzia între spiritul ştiinţific şi cunoaşterea raţională. La aceasta îi răspundem că, dat fiind contextul polemicii introductive din Repere…, care a ales – în mod necesar – să fie transdisciplinaritatea unul din termenii ei de referinţă, autorii au ştiut – mai degrabă – să „dejoace” miza ascunsă a raportului dintre spiritul ştiinţific şi cunoaşterea raţională, acea miză care ţine de fondul ideologic al transdisciplinarităţii. Şi în acest caz, Florin Crîşmăreanu ne oferă observaţii şi obiecţii de tip „rebus”, cu multe căsuţe goale, ca nişte „curse” în care aşteaptă impacientat să-şi prindă interlocutorii. În opinia noastră, care nu putem ignora parte din adevărul lecţiei hegeliene, când Hegel a arătat că metoda reflectă mişcarea realului, transdisciplinaritatea nu face decât să reia, sub aparenţa neutralităţii metodologice, logica antagonistă a lui Ştefan Lupaşcu. Aceasta, după cum se ştie, respinge axa vertebrală a raţionalităţii de tip tradiţional european, care este logica identicului, dar şi logica ierarhiei axiologice, ori cea a absolutului afectiv, care subscriu, ambele, principiului identităţii.
Respingând logica terţului exclus, ca fiind o logică ficţională a identicului, Lupaşcu a propus în loc logica antagonistă a realului, al cărei model absolut este logica cuantică. Interpretarea dată de Lupaşcu logicii cuantice – şi extrapolată la domeniile vieţii spirituale – ţine de ceea ce transdisciplinaritatea ar putea numi spirit ştiinţific, al cărei domeniu transcende logica, frizează chiar iraţionalul, şi impune o abordare pe măsură.
Cunoscând în detaliu această distincţie fundamentală de tip lupaşcian, am şi preluat-o ca pe o temă de fond a dezbaterii din Repere... Astfel, se dovedeşte încă o dată că autorii cunosc diferitele contexte în care se poate da curs unei operaţii teoretice de disociere între spiritul ştiinţific şi cunoaşterea raţională. Precizăm că Sfânta Tradiţie apără raţionalitatea, că trăirea în Sfânta Tradiţie nu înseamnă iraţional. Ceea ce resping Sfinţii Părinţi este acea raţiune unilaterală care în exercitarea ei devine iraţională, ca o pseudoraţiune totalitară. Precizăm că în măsura în care apărăm logica identităţii nu suntem împotriva raţionalităţii, dimpotrivă. Considerăm că aceeaşi logică a identicului prezidează şi trăirea orientată axiologic, acea trăire pe care Lupaşcu consimţea, el însuşi, să o califice ca pe o „singularitate” incomprehensibilă pentru el şi neintegrabilă niciunei paradigme explicative: este vorba despre „absolutul afectiv”.
Pe de altă parte, revenind la observaţia lui Florin Crîşmăreanu că, după unii teoreticieni, ştiinţa se reduce în principal la producerea de reprezentări ale realităţii, deşi recunoscând aici clişeele (deja ale) filosofiei de tip wittgensteinian, nu suntem de acord totuşi cu implicaţiile lor cu bătaie lungă: conform acestora, trăirea este exilată într-o zonă a tăcerii absolute, în care totul se „arată” şi nu se poate spune nimic. Opoziţia radicală dintre trăire şi limbaj nu poate fi asumată în spiritul filosofiei creştine.
Pe scurt, recenzia d-lui Florin Crîşmăreanu se limitează la Introducerea volumului, spre a se poziţiona polemic, însă argumentele, deşi pe alocuri zgomotoase, sunt relativ inconsistente; ba, mai mult, criticul nostru se declară în principiu de acord cu concluzia Introducerii. Păcat că nu se abţine să vadă intenţii răutăcioase acolo unde nu sunt!
luni, 17 august 2009
duminică, 16 august 2009
Pledoarie pentru unitate
moto:
muzica devine muzică prin atracţia dominantei
Într-o societate în care se întâmplă ca tupeul să pară a da măsura valorii, nu m-a mirat intervenţia d-lui Florin Crîşmăreanu. Articolul „Teologie sau Ştiinţă?”, apărut în revista „Convorbiri Literare” (iulie 2009) este o mostră elocventă a unui acces (sper, trecător!) de ignoranţă, rea-voinţă şi lipsă de profesionalism în abordarea unor teme cu prezumţia atotcunoscătorului şi dătătorului de verdicte.
După ce face o distincţie între teologia în înţelesul sfinţilor Părinţi şi teologia academică, Florin Crîşmăreanu decretează: „teologia ca ştiinţă rămâne total străină Părinţilor Bisericii”. Pentru el distincţia respectivă spune că „teologia teologilor nu poate avea niciun raport cu ştiinţele în ce priveşte metodologia. Doar teologia academică, din dorinţa de a rămâne în cadrul cercetării ştiinţifice, utilizează metodologia ştiinţifică”. Cu alte cuvinte, teologia teologilor e ca ruptă de lume. Exemplul Părintelui Profesor şi Academician Dumitru Stăniloae cred că l-ar pune aici în vădită încurcătură.
Afirmaţiile d-lui Crîşmăreanu au, posibil, în substrat o idee riscantă, o variantă de maniheism, în fond, care susţine că trăirea şi gândirea nu prea pot avea nimic în comun. Or, observaţia, ordonarea, clasificarea, sinteza, de pildă, sunt procese ale intelectului teoretic pe care le regăsim în scrierile duhovniceşti ale Părinţilor Bisericii. Cu toate că nu se înregimentau vreunei metode ştiinţifice, Părinţii trăiau şi gândeau deopotrivă, putând lua în considerare, în caz că socoteau necesar, potrivit unei ordini a priorităţilor, probleme ce ţineau de ştiinţa timpului lor. Aş aminti aici, ca un exemplu, „Dogmatica” Sfântului Ioan Damaschin, autor şi al unui tratat de „Logică”.
Mi se pare cel puţin hilară afirmaţia d-lui Crîşmăreanu că „Părinţii Bisericii nu au avut probleme în ce priveşte relaţia teologiei cu ştiinţa. Nici nu-şi puneau o astfel de problemă, pentru că altul era înţelesul ştiinţei de atunci”. Păi evident că îşi puneau problema dacă se raportau, fie şi sumar, în scop duhovnicesc, la ştiinţa vremii lor... cum altfel?! Ce-ar fi vrut d-l Crîşmăreanu, să se fi raportat părinţii din vechime la ştiinţa vremii noastre?!? Rezon!
Cu alte cuvinte, d-l Crîşmăreanu sugerează nu numai că între trăire şi gândire nu poate fi un raport (poate cel mult un terţ ascuns, insondabil, după cum se riscă în altă parte d-l Ion Buduca să le încopcieze, în bună tradiţie transdisciplinară, ca niveluri de realitate diferite, separate, despre care, totuşi, se recunoaşte, că nu pot exista unul fără altul), ci reperele patristice însele apar în context irelevante, pentru că „s-a schimbat înţelesul ştiinţei”.
Curios lucru pentru un filosof, d-l Florin Crîşmăreanu ignoră organicitatea şi continuitatea istorică a demersului filosofic cu privire la fundamentele trăirii şi gândirii. El este sedus, se pare, de gustul unui dualism radical (un maniheism cel puţin metodologic) care, în opinia mea, nu poate „corespunde propunerilor de sens provenind din datul biblic” (Paul Ricoeur) – şi, adaug, patristic, pentru că înţelegerea Scripturii are loc de la bun început în interiorul Bisericii şi Tradiţiei –, fapt definitoriu pentru „răspunsul în faţa cuvântului Scripturii” (ibid.).
Acest, să-i spunem, maniheism metodologic, posibilă racilă scolasticistă, îl face pe Florin Crîşmăreanu să postuleze că „ştiinţa îşi propune să cerceteze domeniul material”, iar teologia „se ocupă de cele spirituale” („simplist spus”, recunoaşte autorul). Este o abordare depăşită de creştinism, care valorizează regimul întrepătrunderii şi comunicării însuşirilor între material şi spiritual. Oricum, autorul articolului este neglijent, pentru că se contrazice cumva pe sine, dat fiind că afirmă, doar cu puţin înainte, că „teoreticieni ai ştiinţei susţin că unul din obiectivele fundamentale ale acesteia se referă doar la producerea de reprezentări ale realităţii”. Trec peste construcţia defectuoasă a frazei. „Producerea de reprezentări ale realităţii” poate implica, şi implică, prin orizontul hermeneutic deschis, o bătaie metafizică extrem de lungă „cercetării domeniului material”. Lucrurile nu se pot disocia cât ai bate din palme. Trăirea şi gândirea fac corp comun, sunt inseparabile, întrepătrunse, tocmai de aceea a şi fost depăşită paradigma separării stricte între regimul subiectiv şi cel obiectiv.
Aici se desprinde, în opinia mea, un punct critic al constructului transdisciplinar. Teoria nivelelor de realitate manifestă un viciu de metodă prin ratarea înţelegerii unui termen cheie în gândirea patristică: întrepătrunderea (perihoreza). Întrepătrunderea (perihoreza), comunicarea însuşirilor, principii cheie în creştinismul ortodox apar a fi înlocuite de o încopciere prin terţul ascuns a unor niveluri de realitate separate. Acest lucru este cerut şi de necesitatea eludării principiului identităţii via „logica contradictoriului” à la Lupaşcu, apoi a axiologiei şi ierarhiei aferente, cerută de pretenţia relativizantă, egalizantă şi totalizatoare a medierii transdisciplinare cu al său „terţ ascuns”.
A media între orice şi orice implică totuşi o neasumare, fie şi metodologică (însă cine mai poate susţine, după atâtea secole de cercetare a fundamentelor gândirii, mitul neutralităţii unei metodologii metaştiinţifice, lipsa de opţiune fiind ea însăşi o opţiune, ascunzând fie şi o pretenţie uniformizatoare/nivelatoare sau un angajament relativist) a nimic, şi aici cred că e miezul crizei axiologice a transdisciplinarităţii propuse de d-l Basarab (nu discut aici despre alte feluri de transdisciplinaritate).
Delimitările făcute de d-l Crîşmăreanu nu sunt, după cum am arătat mai sus, defel evidente şi, din păcate, nu ajută la o „înţelegere mai bună a raportului dintre teologie şi ştiinţă”. Prin excesul lor separatist/dualist riscă să producă chiar o deformare a înţelegerii acestui „dialog”. Separările stricte şi etanşe între trăire şi gândire, raţiune şi credinţă, spirit şi materie, teologie şi ştiinţă, a căror unitate e lăsată, în transdisciplinaritate, scindată în nivele, la „latitudinea” unui ipotetic „punct” ascuns, nu sunt viabile în câmpul conştiinţei creştine, al antropologiei iconice indicate de reperele patristice.
Terţul ascuns implică în anterioritatea lui presupoziţională, existenţa unor nivele de realitate ireconciliabile (nu ne putem opri să ne gândim la o revenire a maniheismului gnostic pe uşa din dos). În acest context, terţul ascuns e menit să joace rolul de mediator, medierea neînsemnând sinteză sau integrare ierarhică, întrucât nivelele de realitate, incompatibile axiologic, se conservă şi perpetuează un antagonism fără dominantă identitară.
Este întristător modul iresponsabil în care d-l Crîşmăreanu se referă la autorii volumului „Repere patristice în Dialogul dintre Teologie şi Ştiinţă”, acuzându-i pe aceştia de neasumarea Introducerii, pe care o semnează „Autorii”. Păi indiferent de contribuţia fiecărui autor, este evident că toţi şi-au asumat cele scrise, chiar asta vrea să spună sintagma „Autorii”. Şi dacă singura problemă este faptul că un posibil critic nu poate vorbi cu 11 oameni deodată, mă ofer personal, ca unul dintre autori, să răspund cu plăcere şi bună dispoziţie, după ştiinţa şi putinţa mea, unor posibile nelămuriri sau obiecţii. Nu e nevoie să se genereze isterie, printr-o atitudine tabuizantă, înfierând o critică argumentată ca pe un atac răuvoitor! Să ne luăm timpul unui schimb civilizat de opinii.
Se pare că domnul Crîşmăreanu nu este un comentator neavizat numai în ce priveşte ştiinţa, ci şi în ce priveşte teologia ortodoxă atunci când socoteşte că un raport între ştiinţa modernă şi tradiţie nu prea are a face cu raportul dintre ştiinţă şi teologia ortodoxă. Şi chiar dacă au a face, revine el, afirmaţia despre rolul privilegiat al transdisciplinarităţii în raportul ştiinţă-teologie ortodoxă „este o simplă părere a autorului, pe care o putem accepta sau nu”. Aşa e, însă fapt e că autorii nu au acceptat-o, şi aceasta e părerea lor, pe care o putem accepta sau nu. Unde e problema?
Ceea ce e pe undeva comic şi, oricum, consolator pentru cei unsprezece autori este faptul că d-l Crîşmăreanu îşi manifestă acordul şi socoteşte pertinentă distincţia din următorul pasaj care rezumă în fapt Introducerea, scopul ei declarat: „Din perspectiva «Tradiţiei patristice şi eclesiale, se evidenţiază faptul că metodologia transdisciplinară se arată mai curând inadecvată pentru mijlocirea unui dialog între teologia ortodoxă şi ştiinţă. Ea riscă să mijlocească cel mult un dialog scolastic, purtat în termenii discursului analitico-descriptiv între ştiinţă şi teologie»”.
Şi atunci, dacă este de acord cu rostul declarat al acestei Introduceri, cel de a indica o poziţionare improprie de către d-l Basarab a transdisciplinarităţii şi a unor anumite concepţii conexe în cadrul, oferit de reperele patristice, al dialogului dintre teologie ortodoxă şi ştiinţă, cadru impus chiar de titlul volumului, cum se susţine afirmaţia răutăcioasă a d-lui Crîşmăreanu că adepţii transdisciplinarităţii sunt citaţi doar pentru a fi blamaţi? E o neînţelegere aberantă! Este evident că Introducerea nu îşi propune o evaluare globală a persoanelor sau operelor lui Basarab Nicolescu sau Jakob Böhme, ci, ironia sorţii, tocmai ceea ce am văzut mai sus că d-l Crîşmăreanu socoteşte pertinent!
Eu cred că de o lipsă de respect foarte întristătoare dă dovadă el însuşi când îi numeşte pe autorii volumului „legiune” (legat de episodul demonizatului din Scriptură)” (dacă autorii sunt „legiune”, mă întreb, cine o fi pentru domnia sa Patriarhul Daniel, cel care a prefaţat acest volum, susţinând poziţia critică a autorilor din Introducere?) şi, de asemeni, ne pune în cârcă „o interpretare răuvoitoare, care miră cu atât mai mult cu cât vine şi de la oameni ai Bisericii (strecuraţi între cei 11 autori)”.
După ştirea mea, toţi autorii sunt oameni ai Bisericii, iar dacă se referă la faptul că unii dintre autori sunt preoţi, e cu atât mai întristător că d-l Crîşmăreanu îşi permite să-i numească „strecuraţi între autori”. Amintesc că e vorba despre părinţi profesori, majoritatea cu activitate semnificativă în câmpul de care vorbim şi cu duble specializări. Domnul Crîşmăreanu, în schimb, nu numai că nu este nici om de ştiinţă, nici teolog, ci în opinia mea nu dă dovadă că stăpâneşte în profunzime nici măcar sub raport filosofic problematica actuală a raportului ştiinţă-teologie.
Referirea exclusivă şi foarte tendenţioasă la Introducere e, în opinia mea, o mostră perfectă de lipsă de deontologie profesională (filosofică). Tendenţionismul acestui demers ţinteşte dezinformarea şi, mai mult, manipularea unui cititor care, foarte probabil, nu cunoaşte conţinutul cărţii apărute la Basilica şi nici conţinutul cărţii lui Alain Besançon. Analiza lui Besançon pe care am folosit-o in Introducere exact în sensul lui Besançon viza originile INTELECTUALE (!) ale materialismului de tip marxist-leninist, ajungând să identifice printr-un set de observaţii pe atât de originale pe atât de pertinente – legătura de ordin foarte subtil dintre ideologie şi gnoză. La fel, istoria doctrinelor conexe conceptului de reich nu se reduce la „nazism”, şi Florin Crîşmăreanu e pueril când afirmă că autorii îl fac pe Böhme „nazist”.
Cum bine se ştie, Marx filosoful este un nume preferat între referinţele postmodernilor. Dacă d-l Crîşmăreanu ar fi cunoscut şi ar fi respectat contextul ideatic în care Besançon şi-a desfăşurat afirmaţiile şi argumentările, ar fi înţeles şi ar fi recunoscut în mod onest că legătura dintre ideologia marxist-leninistă şi gnoză (aici e loc şi de Böhme) nu e nicidecum direct politică (aşa cum a sugerat că noi credem) ci ţine de anumite „scheme foarte generale ale gândirii”, de o foarte specifică „stare de spirit”, precum afirma Besançon.
De altfel, acesta afirmă răspicat şi argumentat: „Mai multe trăsături în gnoză trimit fără tăgadă spre ideologia sovietică”. Nu este afirmaţia noastră. Şi încă, arată Besançon, „ideologia ar putea fi o formă adoptată de atitudinea gnostică în prezenţa ştiinţei moderne”.
Manipularea pe care a practicat-o criticul nostru ţine de evidenţă. Ne-a atribuit, iată, rupte din context, şi eludând substanţa unei referinţe notorii (Besançon) anumite idei care, oricum, nu ne aparţin (deşi suntem de acord cu ele, ca fiind produsele minţii unui rafinat gânditor).
Un alt reproş ţine, după cum am mai amintit, de poziţia sa în sine inconsecvent filosofică. Filosofia înseamnă, oricum, metapoziţionare. A discuta în termeni de un obiectiv al ştiinţei care se limitează la un mic domeniu înseamnă deja a eluda punerea filosofică a problemei: ce înseamnă a te limita şi a delimita? Te poţi oare „limita” doar la materie ignorând alte posibile implicaţii? Conexiunea extrem de simplistă: ştiinţă = raportare la materie, teologie = raportare la spirit, nu mai e viabilă de mult, e deja un clişeu.
Domnul Crîşmăreanu nu pare să discearnă unde sunt evidenţele. Autorii volumului editat la Basilica văd teologia, ca şi ştiinţa, vorbind despre cele ale lui Dumnezeu, pentru că lumea creată, capacităţile fiinţelor create şi pecetea lucrării divine din creaţie sunt toate „ale lui Dumnezeu”. Valorizarea ştiinţei în lumina reflecţiei teologice este unul din scopurile declarate ale lucrării. Aşa că a raporta relaţia teologie-ştiinţă la citatul din Tertullian: „cele care nu sunt ale lui Dumnezeu nu pot fi decât ale diavolului”, reflectă, posibil, maniheismul, de astă dată ontologic, al domniei sale. La fel, este cu totul deplasat în context citatul care vorbeşte despre faptul că nu poate exista o asemănare între un filosof, discipol al Greciei, şi un creştin, ucenic al cerului, unul umblând după glorie şi celălalt, după mântuire.
O raportare creştină, intra muros, a ştiinţei, filosofiei şi teologiei, raportare care le priveşte în întrepătrundere, nu poate porni de la asemenea premize. D-l Crîşmăreanu cunoaşte faptul că aproape toţi autorii au dublă specializare. Eu personal am studiat atât matematica, cât şi teologia, şi doresc să valorizez ştiinţa şi teologia ortodoxă în mod unitar. Însă domnia sa, care pare a avea ca scop discreditarea volumului nostru, se face că nu observă obiectul criticii noastre, şi anume contestarea rolului privilegiat al trasdisciplinarităţii propuse de d-l Nicolescu, şi o situare improprie în contextul dat de titlul volumului a unor autori precum Jakob Böhme. El încearcă să inducă în eroare opinia publică, gândind că nu e rău să ne arunce în cap pe filozofi şi oamenii de ştiinţă, sugerând că noi am susţine că teologia este împotriva filosofiei şi a ştiinţei. Dimpotrivă, din paginile volumului amintit se desprind multiple valorizări ale ştiinţei şi filosofiei, în acord cu reperele patristice. Mai mult, unitatea sau scindarea corpului cunoaşterii reflectă în viziunea creştină unitatea sau scindarea persoanei care o ipostaziază!
O altă neînţelegere regretabilă apare, după cum am mai arătat, în ce priveşte poziţia noastră faţă de d-l Basarab Nicolescu ca persoană şi faţă de opera sa. Nici nu poate fi vorba despre o lipsă de respect faţă de dânsul, sau de o contestare a valorii recunoscute de comunitatea internaţională (recunoaştere care, oricum, nu are a face cu reperele patristice!), cum insinuează Florin Crîşmăreanu. Dimpotrivă! Însă critica adusă unor aspecte ale operei unui gânditor este un lucru cât se poate de firesc într-un climat cultural civilizat, în care opiniile critice nu sunt privite cu oroarea încălcării unui tabu, ci sunt recunoscute ca un factor de progres şi incitare la dialog.
Un alt reproş pe care ni-l face criticul nostru este acela când ne impută confuzia între spiritul ştiinţific şi cunoaşterea raţională. La aceasta îi răspundem că, dat fiind contextul polemicii introductive din Repere…, care a ales – în mod necesar – să fie transdisciplinaritatea unul din termenii ei de referinţă, autorii au ştiut – mai degrabă – să „dejoace” miza ascunsă a raportului dintre spiritul ştiinţific şi cunoaşterea raţională, acea miză care ţine de fondul ideologic al transdisciplinarităţii.
Ca de obicei, şi în acest caz, Florin Crîşmăreanu ne oferă observaţii şi obiecţii de tip „rebus”, cu multe căsuţe goale, ca nişte „curse” în care aşteaptă impacientat să-şi prindă interlocutorii. În opinia noastră, care nu putem ignora parte din adevărul lecţiei hegeliene, când Hegel a arătat că metoda reflectă mişcarea realului, transdisciplinaritatea nu face decât să reia, sub aparenţa neutralităţii metodologice, logica antagonistă a lui Ştefan Lupaşcu. Aceasta, după cum se ştie, respinge axa vertebrală a raţionalităţii de tip tradiţional european, care este logica identicului, dar şi logica ierarhiei axiologice, ori cea a absolutului afectiv, care subscriu, ambele, principiului identităţii.
Respingând logica terţului exclus, ca fiind o logică ficţională a identicului, Lupaşcu a propus în loc logica antagonistă a realului, al cărei model absolut este logica cuantică. Interpretarea dată de Lupaşcu logicii cuantice – şi extrapolată la domeniile vieţii spirituale – ţine de ceea ce transdisciplinaritatea ar putea numi spirit ştiinţific, al cărei domeniu transcende logica, frizează chiar iraţionalul, şi impune o abordare pe măsură.
Cunoscând în detaliu această distincţie fundamentală de tip lupaşcian, am şi preluat-o ca pe o temă de fond a dezbaterii din repere. Astfel, se dovedeşte încă o dată că autorii cunosc diferitele contexte în care se poate da curs unei operaţii teoretice de disociere între spiritul ştiinţific şi cunoaşterea raţională. Precizăm că Sfânta Tradiţie apără raţionalitatea, că trăirea în Sfânta Tradiţie nu înseamnă iraţional. Ceea ce resping Sfinţii Părinţi este acea raţiune unilaterală care în exercitarea ei devine iraţională, ca o pseudoraţiune totalitară. Precizăm că în măsura în care apărăm logica identităţii nu suntem împotriva raţionalităţii, dimpotrivă. Considerăm că aceeaşi logică a identicului prezidează şi trăirea orientată axiologic, acea trăire pe care Lupaşcu consimţea, el însuşi, să o califice ca pe o „singularitate” incomprehensibilă pentru el şi neintegrabilă niciunei paradigme explicative: este vorba despre „absolutul afectiv”.
Pe de altă parte, revenind la observaţia lui Florin Crîşmăreanu că, după unii teoreticieni, ştiinţa se reduce în principal la producerea de reprezentări ale realităţii, deşi recunoscând aici clişeele (deja ale) filosofiei de tip wittgensteinian, nu suntem de acord totuşi cu implicaţiile lor cu bătaie lungă: conform acestora, trăirea este exilată într-o zonă a tăcerii absolute, în care totul se „arată” şi nu se poate spune nimic. Opoziţia radicală dintre trăire şi limbaj nu poate fi asumată în spiritul filosofiei creştine.
Florin Caragiu
(răspuns la articolul Teologie sau ştiinţă?, Convorbiri Literare, Iulie 2009, nr. 7 (163), semnat de Florin Crâşmăreanu.)
muzica devine muzică prin atracţia dominantei
Într-o societate în care se întâmplă ca tupeul să pară a da măsura valorii, nu m-a mirat intervenţia d-lui Florin Crîşmăreanu. Articolul „Teologie sau Ştiinţă?”, apărut în revista „Convorbiri Literare” (iulie 2009) este o mostră elocventă a unui acces (sper, trecător!) de ignoranţă, rea-voinţă şi lipsă de profesionalism în abordarea unor teme cu prezumţia atotcunoscătorului şi dătătorului de verdicte.
După ce face o distincţie între teologia în înţelesul sfinţilor Părinţi şi teologia academică, Florin Crîşmăreanu decretează: „teologia ca ştiinţă rămâne total străină Părinţilor Bisericii”. Pentru el distincţia respectivă spune că „teologia teologilor nu poate avea niciun raport cu ştiinţele în ce priveşte metodologia. Doar teologia academică, din dorinţa de a rămâne în cadrul cercetării ştiinţifice, utilizează metodologia ştiinţifică”. Cu alte cuvinte, teologia teologilor e ca ruptă de lume. Exemplul Părintelui Profesor şi Academician Dumitru Stăniloae cred că l-ar pune aici în vădită încurcătură.
Afirmaţiile d-lui Crîşmăreanu au, posibil, în substrat o idee riscantă, o variantă de maniheism, în fond, care susţine că trăirea şi gândirea nu prea pot avea nimic în comun. Or, observaţia, ordonarea, clasificarea, sinteza, de pildă, sunt procese ale intelectului teoretic pe care le regăsim în scrierile duhovniceşti ale Părinţilor Bisericii. Cu toate că nu se înregimentau vreunei metode ştiinţifice, Părinţii trăiau şi gândeau deopotrivă, putând lua în considerare, în caz că socoteau necesar, potrivit unei ordini a priorităţilor, probleme ce ţineau de ştiinţa timpului lor. Aş aminti aici, ca un exemplu, „Dogmatica” Sfântului Ioan Damaschin, autor şi al unui tratat de „Logică”.
Mi se pare cel puţin hilară afirmaţia d-lui Crîşmăreanu că „Părinţii Bisericii nu au avut probleme în ce priveşte relaţia teologiei cu ştiinţa. Nici nu-şi puneau o astfel de problemă, pentru că altul era înţelesul ştiinţei de atunci”. Păi evident că îşi puneau problema dacă se raportau, fie şi sumar, în scop duhovnicesc, la ştiinţa vremii lor... cum altfel?! Ce-ar fi vrut d-l Crîşmăreanu, să se fi raportat părinţii din vechime la ştiinţa vremii noastre?!? Rezon!
Cu alte cuvinte, d-l Crîşmăreanu sugerează nu numai că între trăire şi gândire nu poate fi un raport (poate cel mult un terţ ascuns, insondabil, după cum se riscă în altă parte d-l Ion Buduca să le încopcieze, în bună tradiţie transdisciplinară, ca niveluri de realitate diferite, separate, despre care, totuşi, se recunoaşte, că nu pot exista unul fără altul), ci reperele patristice însele apar în context irelevante, pentru că „s-a schimbat înţelesul ştiinţei”.
Curios lucru pentru un filosof, d-l Florin Crîşmăreanu ignoră organicitatea şi continuitatea istorică a demersului filosofic cu privire la fundamentele trăirii şi gândirii. El este sedus, se pare, de gustul unui dualism radical (un maniheism cel puţin metodologic) care, în opinia mea, nu poate „corespunde propunerilor de sens provenind din datul biblic” (Paul Ricoeur) – şi, adaug, patristic, pentru că înţelegerea Scripturii are loc de la bun început în interiorul Bisericii şi Tradiţiei –, fapt definitoriu pentru „răspunsul în faţa cuvântului Scripturii” (ibid.).
Acest, să-i spunem, maniheism metodologic, posibilă racilă scolasticistă, îl face pe Florin Crîşmăreanu să postuleze că „ştiinţa îşi propune să cerceteze domeniul material”, iar teologia „se ocupă de cele spirituale” („simplist spus”, recunoaşte autorul). Este o abordare depăşită de creştinism, care valorizează regimul întrepătrunderii şi comunicării însuşirilor între material şi spiritual. Oricum, autorul articolului este neglijent, pentru că se contrazice cumva pe sine, dat fiind că afirmă, doar cu puţin înainte, că „teoreticieni ai ştiinţei susţin că unul din obiectivele fundamentale ale acesteia se referă doar la producerea de reprezentări ale realităţii”. Trec peste construcţia defectuoasă a frazei. „Producerea de reprezentări ale realităţii” poate implica, şi implică, prin orizontul hermeneutic deschis, o bătaie metafizică extrem de lungă „cercetării domeniului material”. Lucrurile nu se pot disocia cât ai bate din palme. Trăirea şi gândirea fac corp comun, sunt inseparabile, întrepătrunse, tocmai de aceea a şi fost depăşită paradigma separării stricte între regimul subiectiv şi cel obiectiv.
Aici se desprinde, în opinia mea, un punct critic al constructului transdisciplinar. Teoria nivelelor de realitate manifestă un viciu de metodă prin ratarea înţelegerii unui termen cheie în gândirea patristică: întrepătrunderea (perihoreza). Întrepătrunderea (perihoreza), comunicarea însuşirilor, principii cheie în creştinismul ortodox apar a fi înlocuite de o încopciere prin terţul ascuns a unor niveluri de realitate separate. Acest lucru este cerut şi de necesitatea eludării principiului identităţii via „logica contradictoriului” à la Lupaşcu, apoi a axiologiei şi ierarhiei aferente, cerută de pretenţia relativizantă, egalizantă şi totalizatoare a medierii transdisciplinare cu al său „terţ ascuns”.
A media între orice şi orice implică totuşi o neasumare, fie şi metodologică (însă cine mai poate susţine, după atâtea secole de cercetare a fundamentelor gândirii, mitul neutralităţii unei metodologii metaştiinţifice, lipsa de opţiune fiind ea însăşi o opţiune, ascunzând fie şi o pretenţie uniformizatoare/nivelatoare sau un angajament relativist) a nimic, şi aici cred că e miezul crizei axiologice a transdisciplinarităţii propuse de d-l Basarab (nu discut aici despre alte feluri de transdisciplinaritate).
Delimitările făcute de d-l Crîşmăreanu nu sunt, după cum am arătat mai sus, defel evidente şi, din păcate, nu ajută la o „înţelegere mai bună a raportului dintre teologie şi ştiinţă”. Prin excesul lor separatist/dualist riscă să producă chiar o deformare a înţelegerii acestui „dialog”. Separările stricte şi etanşe între trăire şi gândire, raţiune şi credinţă, spirit şi materie, teologie şi ştiinţă, a căror unitate e lăsată, în transdisciplinaritate, scindată în nivele, la „latitudinea” unui ipotetic „punct” ascuns, nu sunt viabile în câmpul conştiinţei creştine, al antropologiei iconice indicate de reperele patristice.
Terţul ascuns implică în anterioritatea lui presupoziţională, existenţa unor nivele de realitate ireconciliabile (nu ne putem opri să ne gândim la o revenire a maniheismului gnostic pe uşa din dos). În acest context, terţul ascuns e menit să joace rolul de mediator, medierea neînsemnând sinteză sau integrare ierarhică, întrucât nivelele de realitate, incompatibile axiologic, se conservă şi perpetuează un antagonism fără dominantă identitară.
Este întristător modul iresponsabil în care d-l Crîşmăreanu se referă la autorii volumului „Repere patristice în Dialogul dintre Teologie şi Ştiinţă”, acuzându-i pe aceştia de neasumarea Introducerii, pe care o semnează „Autorii”. Păi indiferent de contribuţia fiecărui autor, este evident că toţi şi-au asumat cele scrise, chiar asta vrea să spună sintagma „Autorii”. Şi dacă singura problemă este faptul că un posibil critic nu poate vorbi cu 11 oameni deodată, mă ofer personal, ca unul dintre autori, să răspund cu plăcere şi bună dispoziţie, după ştiinţa şi putinţa mea, unor posibile nelămuriri sau obiecţii. Nu e nevoie să se genereze isterie, printr-o atitudine tabuizantă, înfierând o critică argumentată ca pe un atac răuvoitor! Să ne luăm timpul unui schimb civilizat de opinii.
Se pare că domnul Crîşmăreanu nu este un comentator neavizat numai în ce priveşte ştiinţa, ci şi în ce priveşte teologia ortodoxă atunci când socoteşte că un raport între ştiinţa modernă şi tradiţie nu prea are a face cu raportul dintre ştiinţă şi teologia ortodoxă. Şi chiar dacă au a face, revine el, afirmaţia despre rolul privilegiat al transdisciplinarităţii în raportul ştiinţă-teologie ortodoxă „este o simplă părere a autorului, pe care o putem accepta sau nu”. Aşa e, însă fapt e că autorii nu au acceptat-o, şi aceasta e părerea lor, pe care o putem accepta sau nu. Unde e problema?
Ceea ce e pe undeva comic şi, oricum, consolator pentru cei unsprezece autori este faptul că d-l Crîşmăreanu îşi manifestă acordul şi socoteşte pertinentă distincţia din următorul pasaj care rezumă în fapt Introducerea, scopul ei declarat: „Din perspectiva «Tradiţiei patristice şi eclesiale, se evidenţiază faptul că metodologia transdisciplinară se arată mai curând inadecvată pentru mijlocirea unui dialog între teologia ortodoxă şi ştiinţă. Ea riscă să mijlocească cel mult un dialog scolastic, purtat în termenii discursului analitico-descriptiv între ştiinţă şi teologie»”.
Şi atunci, dacă este de acord cu rostul declarat al acestei Introduceri, cel de a indica o poziţionare improprie de către d-l Basarab a transdisciplinarităţii şi a unor anumite concepţii conexe în cadrul, oferit de reperele patristice, al dialogului dintre teologie ortodoxă şi ştiinţă, cadru impus chiar de titlul volumului, cum se susţine afirmaţia răutăcioasă a d-lui Crîşmăreanu că adepţii transdisciplinarităţii sunt citaţi doar pentru a fi blamaţi? E o neînţelegere aberantă! Este evident că Introducerea nu îşi propune o evaluare globală a persoanelor sau operelor lui Basarab Nicolescu sau Jakob Böhme, ci, ironia sorţii, tocmai ceea ce am văzut mai sus că d-l Crîşmăreanu socoteşte pertinent!
Eu cred că de o lipsă de respect foarte întristătoare dă dovadă el însuşi când îi numeşte pe autorii volumului „legiune” (legat de episodul demonizatului din Scriptură)” (dacă autorii sunt „legiune”, mă întreb, cine o fi pentru domnia sa Patriarhul Daniel, cel care a prefaţat acest volum, susţinând poziţia critică a autorilor din Introducere?) şi, de asemeni, ne pune în cârcă „o interpretare răuvoitoare, care miră cu atât mai mult cu cât vine şi de la oameni ai Bisericii (strecuraţi între cei 11 autori)”.
După ştirea mea, toţi autorii sunt oameni ai Bisericii, iar dacă se referă la faptul că unii dintre autori sunt preoţi, e cu atât mai întristător că d-l Crîşmăreanu îşi permite să-i numească „strecuraţi între autori”. Amintesc că e vorba despre părinţi profesori, majoritatea cu activitate semnificativă în câmpul de care vorbim şi cu duble specializări. Domnul Crîşmăreanu, în schimb, nu numai că nu este nici om de ştiinţă, nici teolog, ci în opinia mea nu dă dovadă că stăpâneşte în profunzime nici măcar sub raport filosofic problematica actuală a raportului ştiinţă-teologie.
Referirea exclusivă şi foarte tendenţioasă la Introducere e, în opinia mea, o mostră perfectă de lipsă de deontologie profesională (filosofică). Tendenţionismul acestui demers ţinteşte dezinformarea şi, mai mult, manipularea unui cititor care, foarte probabil, nu cunoaşte conţinutul cărţii apărute la Basilica şi nici conţinutul cărţii lui Alain Besançon. Analiza lui Besançon pe care am folosit-o in Introducere exact în sensul lui Besançon viza originile INTELECTUALE (!) ale materialismului de tip marxist-leninist, ajungând să identifice printr-un set de observaţii pe atât de originale pe atât de pertinente – legătura de ordin foarte subtil dintre ideologie şi gnoză. La fel, istoria doctrinelor conexe conceptului de reich nu se reduce la „nazism”, şi Florin Crîşmăreanu e pueril când afirmă că autorii îl fac pe Böhme „nazist”.
Cum bine se ştie, Marx filosoful este un nume preferat între referinţele postmodernilor. Dacă d-l Crîşmăreanu ar fi cunoscut şi ar fi respectat contextul ideatic în care Besançon şi-a desfăşurat afirmaţiile şi argumentările, ar fi înţeles şi ar fi recunoscut în mod onest că legătura dintre ideologia marxist-leninistă şi gnoză (aici e loc şi de Böhme) nu e nicidecum direct politică (aşa cum a sugerat că noi credem) ci ţine de anumite „scheme foarte generale ale gândirii”, de o foarte specifică „stare de spirit”, precum afirma Besançon.
De altfel, acesta afirmă răspicat şi argumentat: „Mai multe trăsături în gnoză trimit fără tăgadă spre ideologia sovietică”. Nu este afirmaţia noastră. Şi încă, arată Besançon, „ideologia ar putea fi o formă adoptată de atitudinea gnostică în prezenţa ştiinţei moderne”.
Manipularea pe care a practicat-o criticul nostru ţine de evidenţă. Ne-a atribuit, iată, rupte din context, şi eludând substanţa unei referinţe notorii (Besançon) anumite idei care, oricum, nu ne aparţin (deşi suntem de acord cu ele, ca fiind produsele minţii unui rafinat gânditor).
Un alt reproş ţine, după cum am mai amintit, de poziţia sa în sine inconsecvent filosofică. Filosofia înseamnă, oricum, metapoziţionare. A discuta în termeni de un obiectiv al ştiinţei care se limitează la un mic domeniu înseamnă deja a eluda punerea filosofică a problemei: ce înseamnă a te limita şi a delimita? Te poţi oare „limita” doar la materie ignorând alte posibile implicaţii? Conexiunea extrem de simplistă: ştiinţă = raportare la materie, teologie = raportare la spirit, nu mai e viabilă de mult, e deja un clişeu.
Domnul Crîşmăreanu nu pare să discearnă unde sunt evidenţele. Autorii volumului editat la Basilica văd teologia, ca şi ştiinţa, vorbind despre cele ale lui Dumnezeu, pentru că lumea creată, capacităţile fiinţelor create şi pecetea lucrării divine din creaţie sunt toate „ale lui Dumnezeu”. Valorizarea ştiinţei în lumina reflecţiei teologice este unul din scopurile declarate ale lucrării. Aşa că a raporta relaţia teologie-ştiinţă la citatul din Tertullian: „cele care nu sunt ale lui Dumnezeu nu pot fi decât ale diavolului”, reflectă, posibil, maniheismul, de astă dată ontologic, al domniei sale. La fel, este cu totul deplasat în context citatul care vorbeşte despre faptul că nu poate exista o asemănare între un filosof, discipol al Greciei, şi un creştin, ucenic al cerului, unul umblând după glorie şi celălalt, după mântuire.
O raportare creştină, intra muros, a ştiinţei, filosofiei şi teologiei, raportare care le priveşte în întrepătrundere, nu poate porni de la asemenea premize. D-l Crîşmăreanu cunoaşte faptul că aproape toţi autorii au dublă specializare. Eu personal am studiat atât matematica, cât şi teologia, şi doresc să valorizez ştiinţa şi teologia ortodoxă în mod unitar. Însă domnia sa, care pare a avea ca scop discreditarea volumului nostru, se face că nu observă obiectul criticii noastre, şi anume contestarea rolului privilegiat al trasdisciplinarităţii propuse de d-l Nicolescu, şi o situare improprie în contextul dat de titlul volumului a unor autori precum Jakob Böhme. El încearcă să inducă în eroare opinia publică, gândind că nu e rău să ne arunce în cap pe filozofi şi oamenii de ştiinţă, sugerând că noi am susţine că teologia este împotriva filosofiei şi a ştiinţei. Dimpotrivă, din paginile volumului amintit se desprind multiple valorizări ale ştiinţei şi filosofiei, în acord cu reperele patristice. Mai mult, unitatea sau scindarea corpului cunoaşterii reflectă în viziunea creştină unitatea sau scindarea persoanei care o ipostaziază!
O altă neînţelegere regretabilă apare, după cum am mai arătat, în ce priveşte poziţia noastră faţă de d-l Basarab Nicolescu ca persoană şi faţă de opera sa. Nici nu poate fi vorba despre o lipsă de respect faţă de dânsul, sau de o contestare a valorii recunoscute de comunitatea internaţională (recunoaştere care, oricum, nu are a face cu reperele patristice!), cum insinuează Florin Crîşmăreanu. Dimpotrivă! Însă critica adusă unor aspecte ale operei unui gânditor este un lucru cât se poate de firesc într-un climat cultural civilizat, în care opiniile critice nu sunt privite cu oroarea încălcării unui tabu, ci sunt recunoscute ca un factor de progres şi incitare la dialog.
Un alt reproş pe care ni-l face criticul nostru este acela când ne impută confuzia între spiritul ştiinţific şi cunoaşterea raţională. La aceasta îi răspundem că, dat fiind contextul polemicii introductive din Repere…, care a ales – în mod necesar – să fie transdisciplinaritatea unul din termenii ei de referinţă, autorii au ştiut – mai degrabă – să „dejoace” miza ascunsă a raportului dintre spiritul ştiinţific şi cunoaşterea raţională, acea miză care ţine de fondul ideologic al transdisciplinarităţii.
Ca de obicei, şi în acest caz, Florin Crîşmăreanu ne oferă observaţii şi obiecţii de tip „rebus”, cu multe căsuţe goale, ca nişte „curse” în care aşteaptă impacientat să-şi prindă interlocutorii. În opinia noastră, care nu putem ignora parte din adevărul lecţiei hegeliene, când Hegel a arătat că metoda reflectă mişcarea realului, transdisciplinaritatea nu face decât să reia, sub aparenţa neutralităţii metodologice, logica antagonistă a lui Ştefan Lupaşcu. Aceasta, după cum se ştie, respinge axa vertebrală a raţionalităţii de tip tradiţional european, care este logica identicului, dar şi logica ierarhiei axiologice, ori cea a absolutului afectiv, care subscriu, ambele, principiului identităţii.
Respingând logica terţului exclus, ca fiind o logică ficţională a identicului, Lupaşcu a propus în loc logica antagonistă a realului, al cărei model absolut este logica cuantică. Interpretarea dată de Lupaşcu logicii cuantice – şi extrapolată la domeniile vieţii spirituale – ţine de ceea ce transdisciplinaritatea ar putea numi spirit ştiinţific, al cărei domeniu transcende logica, frizează chiar iraţionalul, şi impune o abordare pe măsură.
Cunoscând în detaliu această distincţie fundamentală de tip lupaşcian, am şi preluat-o ca pe o temă de fond a dezbaterii din repere. Astfel, se dovedeşte încă o dată că autorii cunosc diferitele contexte în care se poate da curs unei operaţii teoretice de disociere între spiritul ştiinţific şi cunoaşterea raţională. Precizăm că Sfânta Tradiţie apără raţionalitatea, că trăirea în Sfânta Tradiţie nu înseamnă iraţional. Ceea ce resping Sfinţii Părinţi este acea raţiune unilaterală care în exercitarea ei devine iraţională, ca o pseudoraţiune totalitară. Precizăm că în măsura în care apărăm logica identităţii nu suntem împotriva raţionalităţii, dimpotrivă. Considerăm că aceeaşi logică a identicului prezidează şi trăirea orientată axiologic, acea trăire pe care Lupaşcu consimţea, el însuşi, să o califice ca pe o „singularitate” incomprehensibilă pentru el şi neintegrabilă niciunei paradigme explicative: este vorba despre „absolutul afectiv”.
Pe de altă parte, revenind la observaţia lui Florin Crîşmăreanu că, după unii teoreticieni, ştiinţa se reduce în principal la producerea de reprezentări ale realităţii, deşi recunoscând aici clişeele (deja ale) filosofiei de tip wittgensteinian, nu suntem de acord totuşi cu implicaţiile lor cu bătaie lungă: conform acestora, trăirea este exilată într-o zonă a tăcerii absolute, în care totul se „arată” şi nu se poate spune nimic. Opoziţia radicală dintre trăire şi limbaj nu poate fi asumată în spiritul filosofiei creştine.
Florin Caragiu
(răspuns la articolul Teologie sau ştiinţă?, Convorbiri Literare, Iulie 2009, nr. 7 (163), semnat de Florin Crâşmăreanu.)
miercuri, 12 august 2009
Gândire şi trăire, din perspectivă creştină
Referindu-se, potrivit tradiţiei patristice, la „nedespărţirea cunoaşterii raţionale şi apofatice a lui Dumnezeu” (în Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Dacia, 1993), reputatul teolog Dumitru Stăniloae a descris apofatismul ca pe o experiere a prezenţei tainice a lui Dumnezeu. Acest inefabil al trăirii depăşeşte putinţa de definire prin cuvinte, prin înţelesuri intelectuale. În modul cum are loc raportarea omului la Dumnezeu, raţiunea nu se opune trăirii, ci asemeni unei flori care are nevoie de a fi sădită pentru a prinde rădăcini şi a trăi, trăirea devine pentru raţiune chiar pământul hrănitor şi dătător de viaţă.
Teologul român a afirmat că raţiunea însăşi are nevoie să fie adâncită şi completată prin trăire. Trăirea este în Ortodoxie mai mult decât via negativa a teologiei. Teologia apofatică, fiind în esenţă altceva decât o operaţie de negare intelectuală, este descrisă ca o experienţă directă. „Noi socotim”, concluzionează Dumitru Stăniloae, „că cele două feluri de cunoaştere nu se contrazic şi nu se exclud, ci se completează”.
Progresul într-o viaţă duhovnicească aduce cu sine o mai bună coordonare şi creşterea spre o sinergie ideală a funcţiunilor psihice. Din contră, păcatul este cel ce a desfigurat chipul omului şi a dus la destructurarea profundă a unităţii sale spirituale şi materiale. Prin urmare, raţiunea şi trăirea tind să devină ca două moduri de cunoaştere care nu pot privi împreună în aceeaşi direcţie. În ultima vreme mai ales, se încearcă, nu fără o deosebită insistenţă, acreditarea acestei opinii, afirmându-se că gândirea în sine nu are un sistem de referinţă, şi în consecinţă este opusă trăirii cu tot ceea ce implică aceasta, în primul rând aderarea la un crez.
O asemenea despărţire tranşantă între gândire şi trăire, totuşi – şi nu trebuie să căutăm prea multe argumente în sprijinul afirmaţiei noastre –, nu se susţine psihologic, pe lângă faptul că nu poate fi fundamentată teologic şi nici posibil de argumentat cu destulă acribie filosofică.
Din punct de vedere psihologic, unitatea ontologică a fiinţei umane cunoaşte o lege internă fundamentală, ţinând aproape de evidenţă. Aceasta este afirmarea identităţii de sine prin unitatea dintre trăire şi gândire, dintre trăire şi acţiune. Omul trăieşte gândind şi gândeşte trăind. Cum remarca Petre Ţuţea (exponentul bunului simţ filosofic): „În logică, legile gândirii juste au la bază sentimentul justului sau injustului. Din universul de valori nu putem ieşi”.
Este adevărat că dintr-o perspectivă filosofică gândirea se manifestă cu o aparentă neutralitate, adoptând adesea o poziţie contrară propensiunii spre certitudine. Dar despre ce fel de gândire este vorba când ne referim la această lipsă de culoare afectivă ce a impregnat nu gândirea în genere (preferăm noi să spunem), ci doar o anumită specie a ei. În acest sens, ni se pare extrem de relevant un citat cules din cartea „Riscul gândirii” (autori Terente Robert şi Sorin Vieru). Citim acolo: „Crede (gândirea, n. ns.) că este lipsită de sentimente, dar de fapt e dominată de unul. O liniştită afecţiune – fără emoţii explozive – pentru UITARE. Practicarea deliberată a uitării este tocmai un exemplu de decizie pe care gândirea o poate impune în absenţa oricărei pasiuni”. „Gândirea fără calificativ” ajunge aşadar să recunoască în sine „o pasiune pentru uitare”. Ceea ce este fără culoare în gândire este, de fapt, uitarea.
Uitând de Dumnezeu şi de taina persoanei, uitând – chiar deliberat – de imensa problematică a existenţei rămasă neexplorată şi neelucidată, gândirea pozitivistă este ceea ce în termeni psihanalitici s-ar putea numi un „super-ego” represiv. Pentru a exista, acesta trebuie să reprime sinele adânc, să stingă culorile vieţii, să ignore semnalele şi semnificaţia enigmatică a frumuseţii.
A postula aşadar separaţia dintre trăire şi gândire, invocând poate şi o filosofie a nivelelor de realitate, reprezintă fără doar şi poate o afirmaţie abuzivă psihologic şi superfluă filosofic. În primul rând, acest gând este resimţit ca fiind ameninţător la adresa unităţii ontologice a fiinţei umane. Prin umbra consecinţelor sale, el tinde să perturbe grav acel elan dinamic unificator al trăirii, ce caută să smulgă valenţe creative raţiunii, să penetreze – prin cooperare, prin consens ideal, dar mai ales prin crearea unui orizont de aşteptare răbdător – orice altă funcţie cognitivă. Creativitatea însăşi, arătase poeticianul imaginarului Jean Burgos, conţine în sine presentimentul schimbării lumii şi convertirea raţiunii. Trăirea devine în acest caz înaintemergător al convertirii gândirii.
Homo humanus este o unitate ontologică, în care tendinţa fundamentală este dată de sinergia părţilor, de „sintonizarea fiinţei umane cu oricare parte a sufletului său” (S. D. Ogodescu). La rândul său, Prescott Lecky (cel ce a elaborat teoria autoconsistenţei) a arătat – destul de convingător – că tendinţa spre unitate constituie o forţă motivaţională de seamă a persoanei, pe care o concepe ca pe o „schemă unificatoare a experienţei, o organizare a valorilor care sunt consistente unele cu altele”.
Reducerea disonanţei şi realizarea consonanţei ţine de echilibrul psihic al întregului. Dacă există, nevoia momentană de disonanţă e oricum motivată de trecerea la un nivel superior de consonanţă, integrând o mai mare complexitate.
(articol apărut în cotidianul "Lumina", Duminica 23 august 2009,
http://www.ziarullumina.ro/articole%3B996%3B1%3B27290%3B0%3BInvitatul-saptamanii-Gandire-si-traire.html)
Teologul român a afirmat că raţiunea însăşi are nevoie să fie adâncită şi completată prin trăire. Trăirea este în Ortodoxie mai mult decât via negativa a teologiei. Teologia apofatică, fiind în esenţă altceva decât o operaţie de negare intelectuală, este descrisă ca o experienţă directă. „Noi socotim”, concluzionează Dumitru Stăniloae, „că cele două feluri de cunoaştere nu se contrazic şi nu se exclud, ci se completează”.
Progresul într-o viaţă duhovnicească aduce cu sine o mai bună coordonare şi creşterea spre o sinergie ideală a funcţiunilor psihice. Din contră, păcatul este cel ce a desfigurat chipul omului şi a dus la destructurarea profundă a unităţii sale spirituale şi materiale. Prin urmare, raţiunea şi trăirea tind să devină ca două moduri de cunoaştere care nu pot privi împreună în aceeaşi direcţie. În ultima vreme mai ales, se încearcă, nu fără o deosebită insistenţă, acreditarea acestei opinii, afirmându-se că gândirea în sine nu are un sistem de referinţă, şi în consecinţă este opusă trăirii cu tot ceea ce implică aceasta, în primul rând aderarea la un crez.
O asemenea despărţire tranşantă între gândire şi trăire, totuşi – şi nu trebuie să căutăm prea multe argumente în sprijinul afirmaţiei noastre –, nu se susţine psihologic, pe lângă faptul că nu poate fi fundamentată teologic şi nici posibil de argumentat cu destulă acribie filosofică.
Din punct de vedere psihologic, unitatea ontologică a fiinţei umane cunoaşte o lege internă fundamentală, ţinând aproape de evidenţă. Aceasta este afirmarea identităţii de sine prin unitatea dintre trăire şi gândire, dintre trăire şi acţiune. Omul trăieşte gândind şi gândeşte trăind. Cum remarca Petre Ţuţea (exponentul bunului simţ filosofic): „În logică, legile gândirii juste au la bază sentimentul justului sau injustului. Din universul de valori nu putem ieşi”.
Este adevărat că dintr-o perspectivă filosofică gândirea se manifestă cu o aparentă neutralitate, adoptând adesea o poziţie contrară propensiunii spre certitudine. Dar despre ce fel de gândire este vorba când ne referim la această lipsă de culoare afectivă ce a impregnat nu gândirea în genere (preferăm noi să spunem), ci doar o anumită specie a ei. În acest sens, ni se pare extrem de relevant un citat cules din cartea „Riscul gândirii” (autori Terente Robert şi Sorin Vieru). Citim acolo: „Crede (gândirea, n. ns.) că este lipsită de sentimente, dar de fapt e dominată de unul. O liniştită afecţiune – fără emoţii explozive – pentru UITARE. Practicarea deliberată a uitării este tocmai un exemplu de decizie pe care gândirea o poate impune în absenţa oricărei pasiuni”. „Gândirea fără calificativ” ajunge aşadar să recunoască în sine „o pasiune pentru uitare”. Ceea ce este fără culoare în gândire este, de fapt, uitarea.
Uitând de Dumnezeu şi de taina persoanei, uitând – chiar deliberat – de imensa problematică a existenţei rămasă neexplorată şi neelucidată, gândirea pozitivistă este ceea ce în termeni psihanalitici s-ar putea numi un „super-ego” represiv. Pentru a exista, acesta trebuie să reprime sinele adânc, să stingă culorile vieţii, să ignore semnalele şi semnificaţia enigmatică a frumuseţii.
A postula aşadar separaţia dintre trăire şi gândire, invocând poate şi o filosofie a nivelelor de realitate, reprezintă fără doar şi poate o afirmaţie abuzivă psihologic şi superfluă filosofic. În primul rând, acest gând este resimţit ca fiind ameninţător la adresa unităţii ontologice a fiinţei umane. Prin umbra consecinţelor sale, el tinde să perturbe grav acel elan dinamic unificator al trăirii, ce caută să smulgă valenţe creative raţiunii, să penetreze – prin cooperare, prin consens ideal, dar mai ales prin crearea unui orizont de aşteptare răbdător – orice altă funcţie cognitivă. Creativitatea însăşi, arătase poeticianul imaginarului Jean Burgos, conţine în sine presentimentul schimbării lumii şi convertirea raţiunii. Trăirea devine în acest caz înaintemergător al convertirii gândirii.
Homo humanus este o unitate ontologică, în care tendinţa fundamentală este dată de sinergia părţilor, de „sintonizarea fiinţei umane cu oricare parte a sufletului său” (S. D. Ogodescu). La rândul său, Prescott Lecky (cel ce a elaborat teoria autoconsistenţei) a arătat – destul de convingător – că tendinţa spre unitate constituie o forţă motivaţională de seamă a persoanei, pe care o concepe ca pe o „schemă unificatoare a experienţei, o organizare a valorilor care sunt consistente unele cu altele”.
Reducerea disonanţei şi realizarea consonanţei ţine de echilibrul psihic al întregului. Dacă există, nevoia momentană de disonanţă e oricum motivată de trecerea la un nivel superior de consonanţă, integrând o mai mare complexitate.
(articol apărut în cotidianul "Lumina", Duminica 23 august 2009,
http://www.ziarullumina.ro/articole%3B996%3B1%3B27290%3B0%3BInvitatul-saptamanii-Gandire-si-traire.html)
joi, 6 august 2009
Timpul şi spaţiul sărbătorii creştine
„În general – aprecia Părintele Dumitru Stăniloae – trăirea apofatică a lui Dumnezeu e o caracteristică definitorie în liturghie, taine, ierurgii. (…) Trăirea apofatică echivalează cu un simţ al misterului care nu exclude raţiunea şi sentimentul, dar e mai adânc decât ele”. Plecând de la cuvintele marelui teolog, ne lăsăm îmbiaţi de buna lor mireasmă şi îndemnaţi să adâncim semnificaţia acestei perioade de post, rânduită după ritualul Bisericii, care va culmina cu Praznicul Împărătesc al Adormirii Maicii Domnului (15 august).
În Ortodoxie, lucru ştiut, postul rugător face parte din pregătirea noastră sufletească şi trupească, este acea purificare de patimi fără de care nu poate avea loc, sub semnul smereniei, împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului. Din punct de vedere psihologic, nu-i inutil să conştientizăm faptul că o dată cu începutul perioadei se post am intrat deja în timpul ritualic al Praznicului. Faţă de psihologia comună, aceasta constituie deja o impresionantă noutate.
Sărbătoarea în Ortodoxie nu înseamnă simplă rememorare a unui eveniment rămas îndepărtat în spaţiu şi timp. Din contră, ritualul bisericesc ne face în chip viu părtaşi la prezentul etern al unui eveniment sfânt. În acest punct se dezvăluie întreaga pondere semnificativă a istoriei, care pentru creştini înseamnă, pe de o parte, timp şi spaţiu asumate în veşnicia Întrupării, iar pe de altă parte, este timpul câştigat pentru mântuire. Prin timp omul poate dobândi veşnicia. Preţul timpului se măsoară în aurul curat al eternităţii.
Acest prezent etern al sărbătorii creştine conferă istoriei o demnitate nemaiîntâlnită în nicio altă religie. Un cunoscut teolog şi filosof francez, Jean-Yves Lacoste, afirmă într-o scriere a sa dedicată fenomenologiei liturgice că „liturghia se integrează topologiei (acestei istorii, n. ns.) transgresând-o”.
Hristos nu doar că a trecut prin timp, ci, mai mult decât atât, a asumat timpul, purtându-l cu Sine în urcuşul spre Înviere! Urmarea? Succesiunea clipelor şi-a schimbat cursul calitativ. Condiţia „veşmintelor de piele” a devenit transparentă pentru modul liturgic al timpului de dinainte de căderea omului.
Evenimentul Învierii nu a rămas undeva în urmă, într-un timp mort al memoriei netransfigurate. În măsura în care a fost penetrat de Hristos, timpul a încetat să se mai măsoare în distanţa de la viaţă la moarte, de la lumină la întuneric. De acum înainte clipele însele pot rodi veşnicii, iar amintirile devin izvoare de putere adăpate de Har.
Cum a spus şi Părintele Ghelasie de la Frăsinei în volumul „Trăirea Mistică a Liturghiei”, în capitolul „Timp – vreme – calendar ca liturghisire de creaţie”, „Liturghia este o actualizare, o nesfârşită prelungire a sacrului. Liturghia este astfel posibilitatea refacerii unităţii timpului”.
În Biserică, sentimentul unităţii timpului e inseparabil de acela al participării la un spaţiu specific liturgic. Altoirea lumii la Trupul lui Hristos răstoarnă logica locului, cum ar fi spus acelaşi, Jean-Yves Lacoste, autorul mai sus menţionat. În „Experienţă şi Absolut” (Deisis, 2001), acesta a indicat, dintr-o perspectivă fenomenologică, noutatea raportării fiinţei la spaţiul liturghiei: „Experienţa liturgică vrea să deschidă un spaţiu în care lumea sau pământul nu se interpun între om şi Dumnezeu”.
Cum răstoarnă liturghia logica locului? Abolind distanţele dintre inimi, în primul rând, prin mijlocirea Celui Necuprins. Unul şi Acelaşi este Trupul şi Sângele Domnului, împărţit simultan nenumăraţilor credincioşi prezenţi în toate colţurile pământului. Una şi aceeaşi liturghie cerească se săvârşeşte în toate locurile deodată.
Asistăm la contracţia până la abolire a distanţelor despărţitoare, sub semnul solidarităţii sufleteşti dintre toţi participanţii la Sfintele Taine. Aceştia alcătuiesc un singur popor al lui Dumnezeu şi, mai mult decât atât: un unic trup al lui Hristos, în care fiecare mădular îl simte în sine pe celălalt. Acest mod inedit de a fi în spaţiu constituie, desigur, o prefigurare a existenţei eshatologice. Atunci va străluci Hristos, Unul prezent în toţi şi toate, iar Duhul Sfânt va fi El mijlocitorul comuniunii universale.
Locul liturgic e învăluit de acel Har sub acţiunea căruia se aboleşte imaginea de turn Babel a spaţiului desfigurat de cădere, agent al înstrăinării sufleteşti şi al distanţării fizice între fiinţe.
Fie ca şi acest sfânt praznic să ne găsească prezenţi împreună în Casa Tatălui Ceresc, sălaş al dialogului universal şi etern.
Florin Caragiu
(apărut în cotidianul "Lumina", nr. 185 (1387), Anul V, 14 August 2009, p. 10)
În Ortodoxie, lucru ştiut, postul rugător face parte din pregătirea noastră sufletească şi trupească, este acea purificare de patimi fără de care nu poate avea loc, sub semnul smereniei, împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului. Din punct de vedere psihologic, nu-i inutil să conştientizăm faptul că o dată cu începutul perioadei se post am intrat deja în timpul ritualic al Praznicului. Faţă de psihologia comună, aceasta constituie deja o impresionantă noutate.
Sărbătoarea în Ortodoxie nu înseamnă simplă rememorare a unui eveniment rămas îndepărtat în spaţiu şi timp. Din contră, ritualul bisericesc ne face în chip viu părtaşi la prezentul etern al unui eveniment sfânt. În acest punct se dezvăluie întreaga pondere semnificativă a istoriei, care pentru creştini înseamnă, pe de o parte, timp şi spaţiu asumate în veşnicia Întrupării, iar pe de altă parte, este timpul câştigat pentru mântuire. Prin timp omul poate dobândi veşnicia. Preţul timpului se măsoară în aurul curat al eternităţii.
Acest prezent etern al sărbătorii creştine conferă istoriei o demnitate nemaiîntâlnită în nicio altă religie. Un cunoscut teolog şi filosof francez, Jean-Yves Lacoste, afirmă într-o scriere a sa dedicată fenomenologiei liturgice că „liturghia se integrează topologiei (acestei istorii, n. ns.) transgresând-o”.
Hristos nu doar că a trecut prin timp, ci, mai mult decât atât, a asumat timpul, purtându-l cu Sine în urcuşul spre Înviere! Urmarea? Succesiunea clipelor şi-a schimbat cursul calitativ. Condiţia „veşmintelor de piele” a devenit transparentă pentru modul liturgic al timpului de dinainte de căderea omului.
Evenimentul Învierii nu a rămas undeva în urmă, într-un timp mort al memoriei netransfigurate. În măsura în care a fost penetrat de Hristos, timpul a încetat să se mai măsoare în distanţa de la viaţă la moarte, de la lumină la întuneric. De acum înainte clipele însele pot rodi veşnicii, iar amintirile devin izvoare de putere adăpate de Har.
Cum a spus şi Părintele Ghelasie de la Frăsinei în volumul „Trăirea Mistică a Liturghiei”, în capitolul „Timp – vreme – calendar ca liturghisire de creaţie”, „Liturghia este o actualizare, o nesfârşită prelungire a sacrului. Liturghia este astfel posibilitatea refacerii unităţii timpului”.
În Biserică, sentimentul unităţii timpului e inseparabil de acela al participării la un spaţiu specific liturgic. Altoirea lumii la Trupul lui Hristos răstoarnă logica locului, cum ar fi spus acelaşi, Jean-Yves Lacoste, autorul mai sus menţionat. În „Experienţă şi Absolut” (Deisis, 2001), acesta a indicat, dintr-o perspectivă fenomenologică, noutatea raportării fiinţei la spaţiul liturghiei: „Experienţa liturgică vrea să deschidă un spaţiu în care lumea sau pământul nu se interpun între om şi Dumnezeu”.
Cum răstoarnă liturghia logica locului? Abolind distanţele dintre inimi, în primul rând, prin mijlocirea Celui Necuprins. Unul şi Acelaşi este Trupul şi Sângele Domnului, împărţit simultan nenumăraţilor credincioşi prezenţi în toate colţurile pământului. Una şi aceeaşi liturghie cerească se săvârşeşte în toate locurile deodată.
Asistăm la contracţia până la abolire a distanţelor despărţitoare, sub semnul solidarităţii sufleteşti dintre toţi participanţii la Sfintele Taine. Aceştia alcătuiesc un singur popor al lui Dumnezeu şi, mai mult decât atât: un unic trup al lui Hristos, în care fiecare mădular îl simte în sine pe celălalt. Acest mod inedit de a fi în spaţiu constituie, desigur, o prefigurare a existenţei eshatologice. Atunci va străluci Hristos, Unul prezent în toţi şi toate, iar Duhul Sfânt va fi El mijlocitorul comuniunii universale.
Locul liturgic e învăluit de acel Har sub acţiunea căruia se aboleşte imaginea de turn Babel a spaţiului desfigurat de cădere, agent al înstrăinării sufleteşti şi al distanţării fizice între fiinţe.
Fie ca şi acest sfânt praznic să ne găsească prezenţi împreună în Casa Tatălui Ceresc, sălaş al dialogului universal şi etern.
Florin Caragiu
(apărut în cotidianul "Lumina", nr. 185 (1387), Anul V, 14 August 2009, p. 10)
joi, 30 iulie 2009
Dreptul la replică
În virtutea dreptului la replică, răspundem în cele ce urmează d-lui Ioan Buduca şi d-nei Renata Tatomir care, în intervenţiile lor*, în cotidianul Ziua – în ediţiile datate 30. 04. 09 şi 01.07.09 – au considerat inadmisibilă poziţia – altfel, de bun simţ pentru orice demers teologic integrat în tradiţie – pe care şi-au asumat-o autorii volumului „Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă (Ed. Basilica a Patriarhiei Române, 2009). Aceştia, se ştie, în Introducere au adus unele critici metodei transdisciplinare.
Considerăm că argumentele aduse în acest sens de Ioan Buduca sunt cel puţin discutabile din punct de vedere filosofic, nu numaidecât teologic. Cu referire la raportul dintre trăire şi gândire, ni se reproşează că am ignorat doctrina nivelelor de realitate necesare pentru a înţelege semnificaţia şi menirea acestora. Este lesne de sesizat tendinţa criticului nostru de a folosi ca reper absolute în clarificarea sensului noţiunilor gândirea transdisciplinară, ca şi când n-ar mai exista nicio altă posibilitate de a da înţeles şi consistenţă conceptelor şi funcţiunii lor (cu toate acestea, în mod paradoxal, d-l Buduca apreciază pozitiv tematica şi studiile din volum, ceea ce înseamnă implicit că dialogul dintre teologie şi ştiinţă se poate efectua cu succes şi în afara cadrului transdisciplinar).
Cu privire la raportul dintre trăire şi gândire, a le asimila pe acestea, pe fiecare în parte – după cum sugerează d-l Buduca – unui alt nivel de realitate şi deci unor funcţiuni care diverg între ele constituie, în opinia noastră, nu doar un abuz presupoziţional, dar şi o excedare a bunului simţ, o contrazicere flagrantă a realităţii psihologice înseşi care spune cu totul altceva. Unitatea ontologică a fiinţei umane cunoaşte o lege internă fundamentală, ţinând de evidenţă. Aceasta este afirmarea identităţii de sine prin unitatea dintre trăire şi gândire, dintre trăire şi acţiune. Omul trăieşte gândind şi gândeşte trăind, cum remarca Petre Ţuţea (exponentul bunului simţ filosofic): „În logică legile gândirii juste au la bază sentimentul justului sau injustului. Din universul de valori nu putem ieşi”. Axiomele sunt principii nemijlocite juste, ce ţin de intuiţie, o „revelaţie internă a omului” (Goethe).
A postula separaţia dintre trăire şi gândire, invocând filosofia nivelelor de realitate şi doctrina adevărului nemanifest, constituie o afirmaţie inacceptabilă psihologic în primul rând, pentru că ea ameninţă unitatea ontologică a fiinţei şi perturbă grav acel élan dinamic unificator al trăirii, ce tinde să smulgă valenţe creative raţiunii, să penetreze – prin cooperare, prin consens, dar mai ales prin crearea unui orizont de aşteptare – orice altă funcţie cognitivă. Creativitatea însăşi, arată Jean Burgos, poeticianul imaginarului, conţine în sine presentimentul schimbării lumii şi convertirea raţiunii. Homo humanus este o unitate ontologică, în care tendinţa fundamentală este dată de „sintonizarea fiinţei umane cu oricare parte a sufletului său” (S. D. Ogodescu). La rândul său, Prescott Lecky (cel ce a elaborat teoria autoconsistenţei) a arătat – destul de convingător – că tendinţa spre unitate constituie o forţă motivaţională de seamă a persoanei, pe care o concepe ca pe o „schemă unificatoare a experienţei, o organizare a valorilor care sunt consistente unele cu altele”.
Reducerea disonanţei şi realizarea consonanţei ţine de echilibrul psihic al întregului. Dacă există, nevoia de disonanţă e oricum motivată de trecerea la un nivel superior de consonanţă. Docta „schizofrenie” teoretică are printre multe alte hibe şi un viciu major: este inaplicabilă, întrucât psihologic neviabilă.
În doctrina celor trei materii – elaborată de Lupaşcu – care este fondul filosofic al metodei transdisciplinare, niciun sens al existenţei nu apare privilegiat. Moartea şi viaţa, răul şi binele au acelaşi drept de existenţă în cetatea ontologiei generale. Drept urmare, axiologia este redusă la tăcere, iar Hristos, Viaţa lumii, se reduce la un „antagonist” neputincios al morţii perene – atât de perenă, încât Lupaşcu a denumit-o „subiect” absolut al existenţei, ca şi viaţa. De o asemenea viziune autorii cărţii incriminate în precedent semnalatele articole se delimitează net şi sperăm că ne va fi acordat dreptul la replică pentru a exprima opţiunea proprie.
Considerăm în plus că doctrina adevărului nemanifest, în care adeptului ei de seamă, Basarab Nicolescu, i s-a revelat (!) natura non-manifestă a adevărului (să fie vorba aici de o iluminare gnostică?), caută să se impună atenţiei printr-o atitudine criticabilă filosofic, o dată ce postulează un definitiv al cunoaşterii şi totodată acţionează ca un factor menit să inhibe forţa motivaţională a demersului opţional.
Istoria ne-a dat adesea lecţii că în vremuri de relativizare a valorii se stârnesc în societate reacţii iraţionale, tendinţe spre anarhie şi manifestări de sălbăticie. Fondul opţional al fiinţei nu poate fi reprimat fără a declanşa opoziţii violente, de natură inconştientă. Dacă raţiunea devalorizează alegerea, atunci instinctul va alege el, şi va alege cu o forţă irepresibilă şi cu atât mai primejdioasă.
Doctrina adevărului nemanifest riscă să fie receptată ca un gest intelectual cu accent totalitar şi riscă să genereze printre emulii ei o atitudine fanatizată, împinsă chiar mai departe decât aceea posibil generată de un entuziasm natural al opţiunii. O dovadă în acest sens sunt afirmaţiile d-nei Renata Tatomir, care compun o imagine profund distorsionată asupra realităţii, pe care autoarea, extrem de exaltată, o contemplă prin lentila transdisciplinarităţii. După ce califică transdisciplinaritatea ca pe o culme de neatins a gândirii, autoarea se referă la aceeaşi celebră şi nepreţuită metodă ca la un declanşator de numărătoare inversă spre momentul iminent, momentul zero. Care este acela? Iminenta întâlnire cu civilizaţiile extraterestre, pe care mediatorul Basarab Nicolescu va fi pregătit-o în secret, uzând de asul din mânecă: „tainicul terţ ascuns” (Ioan Buduca). No comment!
Florin Caragiu
co-autor al volumului
„Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă”
.................................................................
* http://www.ziua.ro/display.php?data=2009-07-01&id=255157
http://ziua.ro/f.php?data=2009-04-30&thread=252528&id=47115
http://www.ziua.ro/display.php?data=2009-04-30&id=252528
Considerăm că argumentele aduse în acest sens de Ioan Buduca sunt cel puţin discutabile din punct de vedere filosofic, nu numaidecât teologic. Cu referire la raportul dintre trăire şi gândire, ni se reproşează că am ignorat doctrina nivelelor de realitate necesare pentru a înţelege semnificaţia şi menirea acestora. Este lesne de sesizat tendinţa criticului nostru de a folosi ca reper absolute în clarificarea sensului noţiunilor gândirea transdisciplinară, ca şi când n-ar mai exista nicio altă posibilitate de a da înţeles şi consistenţă conceptelor şi funcţiunii lor (cu toate acestea, în mod paradoxal, d-l Buduca apreciază pozitiv tematica şi studiile din volum, ceea ce înseamnă implicit că dialogul dintre teologie şi ştiinţă se poate efectua cu succes şi în afara cadrului transdisciplinar).
Cu privire la raportul dintre trăire şi gândire, a le asimila pe acestea, pe fiecare în parte – după cum sugerează d-l Buduca – unui alt nivel de realitate şi deci unor funcţiuni care diverg între ele constituie, în opinia noastră, nu doar un abuz presupoziţional, dar şi o excedare a bunului simţ, o contrazicere flagrantă a realităţii psihologice înseşi care spune cu totul altceva. Unitatea ontologică a fiinţei umane cunoaşte o lege internă fundamentală, ţinând de evidenţă. Aceasta este afirmarea identităţii de sine prin unitatea dintre trăire şi gândire, dintre trăire şi acţiune. Omul trăieşte gândind şi gândeşte trăind, cum remarca Petre Ţuţea (exponentul bunului simţ filosofic): „În logică legile gândirii juste au la bază sentimentul justului sau injustului. Din universul de valori nu putem ieşi”. Axiomele sunt principii nemijlocite juste, ce ţin de intuiţie, o „revelaţie internă a omului” (Goethe).
A postula separaţia dintre trăire şi gândire, invocând filosofia nivelelor de realitate şi doctrina adevărului nemanifest, constituie o afirmaţie inacceptabilă psihologic în primul rând, pentru că ea ameninţă unitatea ontologică a fiinţei şi perturbă grav acel élan dinamic unificator al trăirii, ce tinde să smulgă valenţe creative raţiunii, să penetreze – prin cooperare, prin consens, dar mai ales prin crearea unui orizont de aşteptare – orice altă funcţie cognitivă. Creativitatea însăşi, arată Jean Burgos, poeticianul imaginarului, conţine în sine presentimentul schimbării lumii şi convertirea raţiunii. Homo humanus este o unitate ontologică, în care tendinţa fundamentală este dată de „sintonizarea fiinţei umane cu oricare parte a sufletului său” (S. D. Ogodescu). La rândul său, Prescott Lecky (cel ce a elaborat teoria autoconsistenţei) a arătat – destul de convingător – că tendinţa spre unitate constituie o forţă motivaţională de seamă a persoanei, pe care o concepe ca pe o „schemă unificatoare a experienţei, o organizare a valorilor care sunt consistente unele cu altele”.
Reducerea disonanţei şi realizarea consonanţei ţine de echilibrul psihic al întregului. Dacă există, nevoia de disonanţă e oricum motivată de trecerea la un nivel superior de consonanţă. Docta „schizofrenie” teoretică are printre multe alte hibe şi un viciu major: este inaplicabilă, întrucât psihologic neviabilă.
În doctrina celor trei materii – elaborată de Lupaşcu – care este fondul filosofic al metodei transdisciplinare, niciun sens al existenţei nu apare privilegiat. Moartea şi viaţa, răul şi binele au acelaşi drept de existenţă în cetatea ontologiei generale. Drept urmare, axiologia este redusă la tăcere, iar Hristos, Viaţa lumii, se reduce la un „antagonist” neputincios al morţii perene – atât de perenă, încât Lupaşcu a denumit-o „subiect” absolut al existenţei, ca şi viaţa. De o asemenea viziune autorii cărţii incriminate în precedent semnalatele articole se delimitează net şi sperăm că ne va fi acordat dreptul la replică pentru a exprima opţiunea proprie.
Considerăm în plus că doctrina adevărului nemanifest, în care adeptului ei de seamă, Basarab Nicolescu, i s-a revelat (!) natura non-manifestă a adevărului (să fie vorba aici de o iluminare gnostică?), caută să se impună atenţiei printr-o atitudine criticabilă filosofic, o dată ce postulează un definitiv al cunoaşterii şi totodată acţionează ca un factor menit să inhibe forţa motivaţională a demersului opţional.
Istoria ne-a dat adesea lecţii că în vremuri de relativizare a valorii se stârnesc în societate reacţii iraţionale, tendinţe spre anarhie şi manifestări de sălbăticie. Fondul opţional al fiinţei nu poate fi reprimat fără a declanşa opoziţii violente, de natură inconştientă. Dacă raţiunea devalorizează alegerea, atunci instinctul va alege el, şi va alege cu o forţă irepresibilă şi cu atât mai primejdioasă.
Doctrina adevărului nemanifest riscă să fie receptată ca un gest intelectual cu accent totalitar şi riscă să genereze printre emulii ei o atitudine fanatizată, împinsă chiar mai departe decât aceea posibil generată de un entuziasm natural al opţiunii. O dovadă în acest sens sunt afirmaţiile d-nei Renata Tatomir, care compun o imagine profund distorsionată asupra realităţii, pe care autoarea, extrem de exaltată, o contemplă prin lentila transdisciplinarităţii. După ce califică transdisciplinaritatea ca pe o culme de neatins a gândirii, autoarea se referă la aceeaşi celebră şi nepreţuită metodă ca la un declanşator de numărătoare inversă spre momentul iminent, momentul zero. Care este acela? Iminenta întâlnire cu civilizaţiile extraterestre, pe care mediatorul Basarab Nicolescu va fi pregătit-o în secret, uzând de asul din mânecă: „tainicul terţ ascuns” (Ioan Buduca). No comment!
Florin Caragiu
co-autor al volumului
„Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă”
.................................................................
* http://www.ziua.ro/display.php?data=2009-07-01&id=255157
http://ziua.ro/f.php?data=2009-04-30&thread=252528&id=47115
http://www.ziua.ro/display.php?data=2009-04-30&id=252528
marți, 28 iulie 2009
Cine calomniază transdisciplinaritatea?
F.C. La aceeaşi adresă, http://egophobia.dap.ro/revista/?tag=basarab-nicolescu
un articol care completează triada protestelor egophobice este semnat de proprietarul sitului: Ştefan Bolea, probabil si dirijorul simfoniei. Moto-ul „… că nu ştiu ce fac.” (Luca, 23, 34), se potriveşte foarte bine pentru răspunsul meu. Ştefan Bolea înalţă la rândul său în articolul “Transdisciplinaritatea calomniata”, un hotârât apel revoluţionar la “lupta de clasă”, o grabă de cetăţean turmentat a etichetării, o umoare suspectă şi o reacţie lipsită de orice deontologie, punând căruţa înaintea cailor (i. e. eticheta inaintea verificarii continutului) şi în fond dovedind că nu ştie cu ce se mănâncă tema volumului “Repere patristice în dialogul dintre ştiinţă şi religie” (ed. Basilica, 2009). El afirmă nici mai mult nici mai puţin că “din cele 50 de pagini ale introducerii (…) 35 sunt dedicate calomnierii transdisciplinarităţii”. Care va să zică, o poziţie critică împotriva transdisciplinarităţii şi în principal contra pretenţiilor ei totalizatoare înseamnă calomniere. Aviz amatorilor! Pentru a inhiba din start orice avânt de a intra în substanţa textului, poetul Bolea recurge la o imagerie din arsenalul său „mizerabilist”: “În opinia autorilor, dialogul dintre teologie şi ştiinţă ar trebui, probabil, să fie unul dintre un gestapovist şi un martor mut. Cu alte cuvinte, ştiinţa, dacă nu acceptă un rol ancilar, trebuie să recite o poezie învăţată pe de rost, altfel va fi aspru pedepsită.” De unde rezulta asta, nu ne poate preciza domnul Bolea, aratand o lipsa deranjanta de vocatie de translator cand spune ca “aflăm că «experierea relaţiei om-Dumnezeu este şi rămâne o taină de necircumscris demersului ştiinţelor» (15). Traducere: nu ne interesează dacă ştiinţa are ceva de spus în legătură cu Dumnezeu, pentru că oricum bate câmpii. Mai mult, noi (aka Biserica Ortodoxă) ştim ceva ce ştiinţa nu ştie (ton de imperialist şăgalnic)”. Păi expresia citată exprimă un adevăr evident pentru un om de ştiinţă, al cărui demers nu caută să circumscrie experierea relaţiei om-Dumnezeu, care rămâne un fapt metaştiinţific. Domnul Bolea exultând de mania sa anticlericalistă arată prin traducerea sa grave carenţe de logică filosofică şi de coerenţă în gândire.
Ş.B. (citat): “Mai departe, „reducerea teologiei la «teologia ştiinţifică academică» ar însemna rezumarea dialogului «teologie-ştiinţă» la un monolog intra-ştiinţific” (15). Aici avem o mostră de frică: we fight but we don’t surrender. Coşmarul Bisericii Ortodoxe? Un monolog „intra-ştiinţific”, ca să preluăm exprimarea greoaie a autorilor. Proiectul? Visul ei realizabil? Un monolog teologic. (Din cei 10 autori ai volumului, 5 sunt preoţi, unul este diacon iar ceilalţi patru nu sunt cunoscuţi oameni de ştiinţă.)”.
F. C.: Este limpede pentru cine a parcurs scrierile patristice ca în perspectiva Parintilor teologia este înţeleasă ca „stiinta ascetico-mistica”, ca un fapt cu un profund conţinut existenţial (d. ex. „teolog este cel ce se roagă”) şi nu ca stiinta academica. Este deci consecvent cu titlul volumului o abordare in acest sens a raportului teologie-stiinta. Aici nu este vorba despre un demers reductiv, ci amplificator, dialogal si comunional, pentru că teologia inteleasa ca fapt duhovnicesc poate valoriza şi teologia academică si relatia ei cu stiintele, conferindu-i un continut calitativ, existential. Ca nu se vrea un monolog teologic o arata continutul capitolelor volumului, in a caror substanta d-l Bolea, hipnotizat de propria sa concluzie turnată în fruntea articolului, nu se prea ocupa. Cred ca d-l Bolea, ca director de site, isi imagineaza multe relativ la faima proprie, cand observa cu satisfactie ascunsa in sprijinul argumentului sau ca e vorba de un monolog teologic ca: „din cei 10 autori ai volumului, 5 sunt preoţi, unul este diacon iar ceilalţi patru nu sunt cunoscuţi oameni de ştiinţă”. Or ar trebui mai degraba sa remarce faptul ca cei 11 autori (il scuzam pe d-l Bolea de eroarea de calcul, matematica nefiind punctul lui forte) sunt cadre universitare, cei mai multi dintre ei persoane cu dubla calificare, intre ei numarandu-se doctori in filosofie, economie, inginerie bio-medicala, bursieri Fullbright postdoc in inteligenta artificiala, teologie (il amintim pe eminentul decan al facultatii de Teologie Ortodoxa din Cluj-Napoca), ca sa dau numai cateva exemple. Premisele raportarii teologie-stiinta sunt implinite intai de toate in autorii insisi, carora le sunt familiare teologia, filosofia, stiinta, intrepatrunse non-conflictual, integrate intr-un mod de viata crestin.
Ş.B. (citat): „Potrivit Sfinţilor Părinţi, Adevărul … poate fi trăit, la modul cel mai intens şi plenar, doar în cadrul experienţei duhovniceşti, eclesiale.” (17) Să fiu sincer, credeam că adevărul face parte din quest-ul declarat al activităţii ştiinţifice; probabil, că din punctul de vedere al hermeneuticii Sfinţilor Părinţi (mi se pare oarecum ciudat să-i iei ca referinţă în secolul 21), ştiinţa are parte doar de un micro-adevăr, care ar fi bine să-l păstreze pentru propriul folos. „În Ortodoxie nu este resimţit nici un fel de complex în faţa dezvoltării ştiinţelor” (17) Dacă tot aducem psihanaliza pe masă, se pare că tocmai contrariul este adevărat, într-o lume care se raportează întâi la propria conştiinţă şi propriul discernământ şi care este capabilă să discearnă critic o oarecare revelaţie şi demonstrabilitatea/ comunicabilitatea ştiinţifică.
F. C.: D-l Bolea da lectii de psihanaliza, insa din pacate in stilul unui pamfletar de duzina. El face lamentabila eroare de a personifica si pune in opozitie stiinta si teologia, aruncandu-ne in carca faptul de a fi partinitori. Nu exista asa ceva in volum. D-l Bolea mai curand cade el insusi in mecanismul proiectiei unui vechi complex psihologic, al emanciparii. Volumul afirma valoarea stiintei, si modul in care cunoasterea rationala se intrepatrunde fertil cu cea revelata, afirmarea necesitatii unei constiinte a limitelor nefiind urmarea unui impuls sadic ci o vitala responsabilitate umana in contextul unei lumi care adesea abuzează de darurile firii eludând limitele cuvenite (a se vedea avortul, sinuciderea, crimele, formele de sclavagism modern, atentatele, dictaturile etc.), cu consecinte dezastruoase. Pentru o traire crestina nefragmentata, neschizoida, “raportarea la propria constiinta si propriul discernamant”, precum si “discernerea critică a revelaţiei şi demonstrabilitatea/ comunicabilitatea ştiinţifică” nu se desfasoara segmentat, fac corp comun, se intrepatrund in lumina credintei. Teologia si stiinta nu se intalnesc intr+un punct T abscons ci in miezul unui eveniment de comuniune. Este interesant ca principiul organicitatii nu este incompatibil cu principiul ierarhic, dimpotriva! De aceea, rabufnirea d-lui Bolea in fata unei prioritati a revelatiei in constiinta crestina, din care trage concluzia ca este anulat demersul critic sau stiintific, exprima din nou carenţele sale de gandire, faptul ca merge ca pe şine pe niste clisee de gandire disociativa revolute, si nu coboara din marfarul de preconceptii in campul textual, pentru o abordare mai atenta si aplicata care sa deceleze intentia autorilor.
D-l Bolea devine patetic, stahanovist, in zelul său demolator, răstălmăcind tot ce-i pică în mână pentru a fredona la infinit un bagaj destul de sărac de idei. El face dintr-un demers critic poezie de proasta calitate. El crede că a-l demola pe Pr. Stăniloae l-ar propulsa din anonimat pe bolta gândirii, însă după sforţări eroice reuşeşte cel mult să emită “enormităţi minimaliste” demne de puţul gândirii. Uite ce zice criticul nostru simpatic: “O notă din Stăniloaie ne va învăţa quid est veritas, fiind întocmită în maniera unui Zeitgeist dinainte de Epoca Luminilor: „Am cunoscut că cei ce socotesc lumea ca ultimul adevăr sunt într-o minciună, luând întunericul unei culturi atee drept lumină.” (18) Oximoronul nu ne spune mare lucru despre adevăr, dar ne predică intoleranţa faţă de ateism, menit parcă unor tenebre veşnice”. Iarăşi o eroare de logică grosolană: a vedea că cineva este în greşeală nu implică a fi intolerant, însă deja ne-am obişnuit cu inconsecvenţa de poet care subversionează logica.
Ş.B. (citat): “Mai aflăm că „raţiunea umană se opreşte la hotarele sau limitele cunoaşterii discursive”, explicându-ni-se că „oprirea înseamnă aici, în primul rând, a recunoaşte limitele proprii în mod onest, apoi a respecta taina şi cuvântul lui Dumnezeu, a nu te aventura în speculaţii, cu o îndrăzneală necuvenită, cu privire la ceea ce depăşeşte puterile de înţelegere, cum ar fi, taina Treimii în teologie, taina Creaţiei lumii din nimic, sau a originii lumii în cosmologie, a începutului vieţii în bioetică, sau taina veacului viitor” (20-21 n.). Oprindu-ne, să aruncăm pedant şi cu emfază, fizica, biologia şi filosofia la recyle bin, pentru că –nu-i aşa?- asta ne dictează „raţiunea umană””.
F. C.¨Ca un jucator inrait care trage numai lozuri necastigatoare, egofobul nostru rateaza si intelegerea afirmatiei autorilor referitoare la necesitatea unei constiinte a limitelor, a evita speculatiile cu indrazneala necuvenita insemnand tocmai respectarea domeniului de competenta al stiintei, refuzul scientismului, iar asta nu inseamna defel a arunca la gunoi pedant si cu emfaza fizica, biologia si filosofia, ci a fi constient de caracterul conditionat imanent al afirmatiilor stiintifice si de caracterul metastiintific al interpretarilor privind problemele mai sus mentionate ce ies din campul de experienta si verificare stiintific, interpretari care presupun implicit sau explicit un camp de presupozitii metastiintifice, intre care se numara si cele religioase.
Ş.B. (citat): „Basarab Nicolescu, în cartea sa despre Böhme, remarca faptul că acesta „era considerat în vremea lui «eretic»”. Pentru Biserica Ortodoxă veacurile nu au trecut şi „dialogul între teologia ortodoxă şi ştiinţă nu poate fi purtat pe fondul unui mod de cugetare eretic” (26). Probabil un Galilei născut astăzi în spaţiul românesc ar avea şansa unei cariere à la Iulian Apostatul. Probabil şi Bosch este eretic azi, să-l scoatem de la Prado”.
F. C..:Nu l-am facut noi pe Bohme eretic, e un fapt istoric, doar am citat o afirmatie a d-lui Basarab. Nu suntem primii, s-a mai spus de către mulţi că gândirea lui Bohme reflecta anumite incongruente in raport cu cea crestina. Faptul de a alege in discursul nostru sa ne situam pe un fond de gandire patristic nu inseamna, pe de alta parte a osandi pe nimeni, este o limitare impusa de titlu, fapt atat de simplu incat d-lui Bolea, furat de farmecul ghilotinei, nici nu-i trece prin cap. Până şi simpla pomenire a cuvântului erezie îi provoacă convulsii bravului luptător egophob, uitând că acest cuvânt reprezintă în gândirea patristică nu atat o condamnare, cat o realitate existenţială, a înstrăinării de corpul şi ethosul Bisericii, pe care o atesta sinoadele ecleziale. În fond, ce-i pasă d-lui Bolea de a respecta tradiţia Bisericii?
Ş.B. (citat): „Ortodoxia respinge în chip fundamental şi organic ereziile şi tendinţele gnostice” (27). Este bine ales cuvântul fundamental, pentru că inconştientul colectiv al autorilor are rigoarea unui taliban român (parafrazându-l pe Dawkins). Acum să-l auzim pe Marele Inchizitor sau dacă preferaţi pe Jupiter din Muştele, varianta de Dâmboviţa: „Respingerea lui Böhme, ca «eretic» … are drept cauză … ratarea Adevărului dumnezeiesc care este Hristos, prezent în Biserică!” (27) Lucrurile sunt clare: de ce vor Basarab Nicolescu, Böhme (sau Kierkegaard şi Şestov) să le complice? Există un singur adevăr tare (un nucleu hard), pe care odată ce l-ai ratat, devii eretic. Reducţionismul Hristos = Biserică nu i-ar fi plăcut nici lui Dostoievski, pe care Lubac îl valoriza (în mod eronat oare?, s-ar întreba autorii)
F. C. : D-l Bolea devine pe alocuri suspect de prostie, cu afirmaţia: “Acum să-l auzim pe Marele Inchizitor sau dacă preferaţi pe Jupiter din Muştele, varianta de Dâmboviţa: „Respingerea lui Böhme, ca «eretic» … are drept cauză … ratarea Adevărului dumnezeiesc care este Hristos, prezent în Biserică!” (27) Lucrurile sunt clare: de ce vor Basarab Nicolescu, Böhme (sau Kierkegaard şi Şestov) să le complice? Există un singur adevăr tare (un nucleu hard), pe care odată ce l-ai ratat, devii eretic”. În sens creştin, cum ar putea să nu fie în afara Bisericii, a Trupului lui Hristos, cel care ratează adevărul dumnezeiesc Hristos. Aici Bolea mizează pe magia terţului inclus: după părerea lui, poţi fi creştin şi fără Hristos! E tare tipul! Apoi, ca pe o duşcă tare, mai trage o concluzie, înfierând reducţionismul Hristos=Biserică, ce nu rezultă de nicăieri în spusele noastre. Îi sugerăm să urmeze cât mai serios cursuri de logică, neaparat începând cu cea elementară. Îl mai ia „aliat” şi pe Dostoevski, total aiurea. E comic omul. Probabil ca a vrut sa faca o figura de stil, insa atat s-a priceput. Deja imi dau seama ca nu poti sa ceri prea mult de la un spirit asa de infierbantat. Trebuie sa-l tratezi afabil, cu condescendenta, umor, destindere.
Ş.B. (citat): „Marele inchizitor ortodox are şi valenţe de profiler: „Mistica lui Böhme se încadrează cel mai uşor în contextul simptomo-patologiei falşilor iluminaţi” (28). O observaţie de bun simţ: când am citit Aurora, mi-am dat seama că găsesc o cale de acces către religie. Probabil asta au simţit-o şi alţi ucenici în ale filosofiei, care caută răspunsuri alternative la această problemă decât cele date de religiile instituţionalizate”.
F. C.: Se vede ca omul vede in Biserica o simpla institutie si un proces de institutionalizare, n-are taine, preferand o religie fara Biserica. E optiunea lui, nimic de zis, e cu totul liber. Insa nu inteleg de ce se revolta ca unii oameni isi asuma o alta optiune, care vede in Biserica un corp comunitar liturgic. i.e. strabatut si unit de taina Euharistiei, a impartasirii cu Trupul lui Hristos. Biserica nu obliga pe nimeni sa ia o anume optiune, insa isi afirma identitatea prin consensul in chestiunile fundamentale al membrilor ei si are tot dreptul s-o faca in deplina libertate.
Ş.B. (citat): „Ergo, dacă Böhme este maladiv, atunci preiau strategia Noica-Cioran din recenzia la Pe culmile disperării: Poţi să minţi în continuare – eu te cred. Chiar ironizând calomnia operată de autori, ea are constantele sale confuze, acide şi insidoase. „Lipsă de discernământ teologic”, „demers de otrăvire”, „teologie căzută” (30) – mai lipseşte să spună despre Böhme că era satanist. Se sugerează totuşi, prin Besançon, că a fost pre-leninist, că dorea să „instaureze Reich-ul” (nici nu pot să mă gândesc cum ar trebui să înţeleg această referinţă), că era pre-iluminist (30-31), acuzaţii grave şi deloc dovedite, dar un eretic este condamnat la muţenie, nu?”
F. C.: Aici iar o da in bara d-l Bolea, neintelegand ca ne referim la filosofia leninista, si la ideea de Reich ca Imparatie pe pamant, precum si la o istorie a dezvoltarii ideilor. Un alt rateu al distinsului stahanovist in ale transdisciplinaritatii Bolea este concluzia ca libertatea interpretarii e incompatibila cu eroarea in ale teologiei, erezie insemnand si parere gresita in raport cu revelatia dumnezeiasca. Daca afirmatia lui Patapievici este de bun simt: „omul nu trăieşte într-o lume de veracităţi, ci într-una plină de necunoscute”, de aici nu reiese ca adevarul e nemanifest, ci pot fi grade de revelare a lui, ca apofaticul nu poate fi epuizat, cu toate ca se face partial aratat. O problemă a concepţiei dlui Basarab este ca proiectează într-un punct abstract apofatismul viu al fiinţei, care are dezvăluirile lui catafatice. Se ridică întrebarea dacă acest terţ ascuns, asul din maneca, chiar există... Existenţa lui Dumnezeu, chiar nedemonstrabilă ştiinţific, e mărturisită de experienţa lui. Însă punctul T, panaceul transdisciplinar, de ce experienţă e mărturisit? De cea ştiinţifică? Filosofică? Teologică? Se va spune că de niciuna, că e „între” şi „deasupra” şi „dincolo” de ele, nemanifest. Ei, bine, unii pot vedea în asta un simplu joc de cuvinte, o conventie fara continut concret. De ce să-i înfierăm? Mi-as dori o explicatie mai consistenta din partea d-lui Basarab, marturisesc ca nu m-a convins conceptia dansului, nici macar sub raport filosofic.
Ş.B. (citat): „Cu Leloup, care argumentează pe marginea lui Sartre („dacă omul este condamnat să fie liber, înseamnă că e condamnat să interpreteze”), ne „aflăm … în plin teritoriu tenebros al justificărilor de tip eretic” (36-37). Observaţi limbajul misterios al romanului poliţist, care a descoperit de mult vinovatul, dar tot se minunează. Leloup, care militează pentru „posibilitatea creştinismului de a deveni adult” (36) nu ar fi presimţit că exegeţii lui au făcut jurământul minoratului. Autorul contemporan francez „oferă radiografia unui demers profund bolnav şi pervertitor” (38) – recitind textele, am spune că avem de-a face cu marchizul de Sade, nu cu individ tolerant şi deschis”.
F. C.: S-a explicat care sunt problemele vizate la Leloup, din punctul nostru de vedere, o dublare a istoriei prin speculatii gnostice si milenariste nu e nicidecum un semn de maturitate, ci mai degraba al unui derapaj, imaginatia creatoare avand un alt rol, de creare a unor opere care să întrupeze o viziune ce transcende istoria, nu concurează cu ea, nu o substituie, nu se autoiluzionează.
Ş.B. (citat): „De la pluralitatea complexă şi unitatea deschisă, două dintre atributele transdisciplinare, se ajunge, cam abrupt, la teoria popperiană a adevărului nemanifest. În comentariul lui Patapievici, această teorie poate fi rezumată astfel: „omul nu trăieşte într-o lume de veracităţi, ci într-un plină de necunoscute” (49). Un principiu de bun-simţ, care poate fi confirmat empiric, aş spune, autorii cred altceva: Nicolescu, Popper şi Patapievici (compania este ilustră, dar conexiunea nu foarte clară, repet) vor fi temperaţi cu citate din Evanghelie (50)”.
F. C. Dacă, după d-l Bolea, “Teologia în dialog este surdă şi s-ar descurca foarte bine dacă adversarul ei ar fi mut”, eu cred că mai degrabă că d-l Bolea e o persoană care n-are nimic de spus dar se bagă în seamă, îi place să se dea negativist, e fascinat să se dea în petic. În fond, cred că este un tip simpatic care se visează a fi în plină afirmare. Aş bea cu el o bere la Muzeul Literaturii, o dată. Poate s-ar mai destinde. Masca grotescă pe care o poartă în tot acest discurs nu îi vine bine.
Ş. B. (citat): “Autorii oferă şi mostre de umor involuntar: „Ne amintim binecunoscuta afirmaţie că televiziunea … a creat post-modernismul” (53). Atât de binecunoscută, încât n-a auzit nimeni de ea: probabil o glumă internă, eclezială”.
F. C.: Ce pot să mai spun aici? Ignoranţă crasă. “Râzi tu, râzi, Harap Alb, dar nu e râsul tău!” În cazul d-lui Bolea Ştefan, se confirmă că preşedintele ţării a nimerit-o când s-a referit la unii pretinşi filosofi şi doctoranzi egomaniaci de profesie. Referitor la acest doctorand în materie de postmodernism şi existenţialism, puse (Doamne, cum?) în raport, este surprinzător de aflat că această minte doctă nu poate procesa ideea atât de vehiculată în abecedarele postmodernismului, cum că televiziunea are cel puţin un rol modelator în postmodernism (David Harvey). Mai mult decât atât, Brandon Taylor insistă pe idea unui determinism spiritual complex între modul televiziunii şi fiinţa care locuieşte acest mediu şi devine parte din tehnosistem, respectiv chiar priza lui. Că televiziunea a creat postmodernismul – deşi o metaforă – este o afirmaţie cât se poate de banală şi adevărată, aşa cum era dizlocării energiei din materie a “creat” spiritul modern, axat pe cultul forţei. În fine, experienţa televiziunii (a mediilor) nu-i o chestiune de opţiune filosofică (în filosofie non-opţiunea însăşi este o opţiune), ci ţine de puterea imaginii de a transmite mesaje, de forţa de sugestie a simulacrului, a suprafeţei, a indecidabilului. Să nu uităm că postmodernismul începe de fapt o dată cu Derrida de la gramatică. Or gramatica e, în primul rând, sintaxă, joc, nu semantică. Aşa că, deşiră-te mărgărite… legătura postmodernismului cu ficţiunea, şi mai ales cu voinţa de ficţiune, e notorie. Nu aştept replică. Această gafă în materie de documentare este o mostră a unei geografii mentale arsă de caniculă. Îi recomandăm d-lui Bolea apă minerală (călduţă) din plin. Mare atenţie la recomandările publicitare de la Radio România Actualităţi.
Ş.B. (citat): „Aflăm că omul este „prin excelenţă o fiinţă a opţiunii” (53) – principiu existenţialist, de altfel, care nu se prea leagă de postulatul „despătimirii” (20), nemaiputând spera azi la punctul de vedere al spectatorului detaşat – şi că „psihicul uman rejectează spontan ca pe un corp străin starea de blocaj în non-opţiune” (53). Care sunt opţiunile, deci, ale acestui dialog între ştiinţă şi religie, în care ştiinţa n-a spus nici un cuvânt, fără să fie pusă la punct? Dacă crezi ce spunem noi, eşti Taliban”.
F. C. : D-l Bolea devine tot mai plictisitor cu lamentările sale că ştiinţa nu are de spus niciun cuvânt. Păi ce, ştiinţa e om? Eu, ca om de ştiinţă şi teolog de profesie am o viziune despre această relaţie între teologie şi ştiinţă în context eclezial, deci cu o limitare dată de tema aleasă în volum, viziune pe care o afirm împreună cu autorii volumului. Şi, slavă Domnului, sunt sute de pagini cu referire la ştiinţă în volum, ignorate de d-l Bolea. Făcând o mică glumă, fie-mi iertată, cred că el este transdisciplinar din necesitate, fiind în afara tuturor domeniilor. Oricum, dacă nu eşti politic corect în sensul lui Bolea, dacă nu foloseşti dicţionarul lui de cuvinte newspeak, rişti o etichetă lipită pe frunte, ca in joacă. Amuzant!
Ş.B. (citat): “Dacă nu, eretic ca Böhme, Leloup şi Nicolescu. Tough choice… Talibanul român trage linia: „Pentru ortodocşi există o singură credinţă deplină, cea ortodoxă, şi o singură Biserică cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, adică Biserica Ortodoxă.” (56) Parcă l-am auzit pe Ştefan cel Mare [devenit ulterior şi Sfânt] din filmul lui Mircea Drăgan grăind sau mai aproape de noi, pe Ceauşescu. Să fim stoici şi să-l ascultăm şi pe Cuviosul Paisie Aghioritul, „ştiinţa ajută mult, dar şi tulbură mult” (59). Dacă vreţi tranchilizante, ştiţi la cine să apelaţi. În concluzie, să remarcăm că cei zece autori + coordonatorul semnează Introducerea cu sintagma „autorii”. Ar fost mai nimerit nick-ul de legiunea specială. Ipoteza mea neutră este că unul din cei unsprezece a primit comanda de a încropi o execuţie stalinistă a transdisciplinarităţii, pe care, după ce a dus-o la bun sfârşit, ruşinat şi într-un acces de laşitate a ascuns-o sub numele gregar „autorii”, pentru a evita orice responsabilitate. Cine a făcut-o? Autorii. Care? Nu contează, am scris la 22 de mâini…
F. C.: Aici d-l Bolea, făcând miştouri ieftine despre plenitudinea credinţei revelate, de care un creştin ar trebui să se jeneze a o afirma, de apelarea la sfinţi considerată a fi un fel de tranchilizant, arată, ca transdisciplinar lipsit de talent, cât de străin este de gândirea patristică, un exemplu în plus pentru inadecvarea transdisciplinaritatii in mediere. Nu cred ca d-lui Basarab, pe care il respect, ii face cinste sa aiba astfel de sustinatori. Penibil e iarăşi ca şi confraţii lui la egophobia când nu înţelege că toţi autorii îşi asumă ce s-a scris în Introducere şi că nu e nimic de ascuns.
Cât despre erezie, ea înseamnă părere greşită în raport cu dogma revelată, şi exprimă o poziţionare a omului în raport cu conţinutul de credinţă al revelaţiei. Nu am spus că d-l Basarab ar fi eretic, ci am susţinut părerea că situarea transdisciplinarităţii ca acoperiş al dialogului în cadrul dat de reperele patristice e improprie. Acest lucru a fost observat şi de Preafericitul Daniel. În rest, tot respectul! Şi nu e vorba de resentimente aici. Şi e loc şi de o argumentare din partea dânsului că nu e aşa. Demersul recent al d-lui Basarab de a evidenţia o filiaţie pregnantă între gândirea lui Jakob Boehme si gandirea patristica este superfluu filosofic şi abuziv teologic. Deranjează ambiţia de a supune Ortodoxia, adevărul dogmatic, întemeiat pe revelaţie, şi de asemeni ştiinţa, cu rigorile ei, grilelor unei pseudofilosofii personale, unei opinii cât se poate de subiective. Cum poate poezia lui Boehme să ajute la o mediere între câmpuri de conştiinţă atât de riguroase precum ştiinţa şi teologia patristică, judecate în raport?
În concluzie, apărătorul de serviciu Bolea a sunat adunarea şi încearcă în tot chipul să lipească etichete pe unde apucă, însă, după opinia mea, nu reuşeşte decât să se facă de râs. Critică, nene, dar arată că te pricepi la ştiinţă şi la teologie! Încă o dată, criticile noastre aduse transdisciplinarităţii nu o desfiinţează, vizează nu distrugerea unui om sau a unei opere, ci o distanţare necesară faţă de un proiect nerealist, utopic, al transdisciplinarităţii de a superviza ştiinţa şi teologia patristică, în volumul amintit. Fiind un articol polemic, nu iau in serios, decât tot ca un joc, etichetarile d-lui Bolea, problema de fond ramane insa neatinsa de el pentru ca nu a inteles nici macar titlul volumului. Transdisciplinaritatea nu e calomniata, maestre, ci e supusa unei critici. Incapacitatea de a raspunde la critici cumulata cu un tupeu hipertrofiat si grotesc nu face decat sa complice lucrurile. Il invit sa se mai documenteze, sa mai aprofundeze inainte de a se vârî in chestiuni despre care se vede de la o posta ca nu le stapaneste. Cine calomniază transdisciplinaritatea? Un colectiv de oameni care asuma o abordare critica dintr+o anume perspectiva, sau un cor de aparatori de ocazie, tupeişti şi incapabili de a face mai mult decât o rescriere după mintea lor a intenţiilor autorilor, apelând la un discurs de tip hărţuire, incapabili de a "muşca" din subiectul volumului? Qui prodest?
un articol care completează triada protestelor egophobice este semnat de proprietarul sitului: Ştefan Bolea, probabil si dirijorul simfoniei. Moto-ul „… că nu ştiu ce fac.” (Luca, 23, 34), se potriveşte foarte bine pentru răspunsul meu. Ştefan Bolea înalţă la rândul său în articolul “Transdisciplinaritatea calomniata”, un hotârât apel revoluţionar la “lupta de clasă”, o grabă de cetăţean turmentat a etichetării, o umoare suspectă şi o reacţie lipsită de orice deontologie, punând căruţa înaintea cailor (i. e. eticheta inaintea verificarii continutului) şi în fond dovedind că nu ştie cu ce se mănâncă tema volumului “Repere patristice în dialogul dintre ştiinţă şi religie” (ed. Basilica, 2009). El afirmă nici mai mult nici mai puţin că “din cele 50 de pagini ale introducerii (…) 35 sunt dedicate calomnierii transdisciplinarităţii”. Care va să zică, o poziţie critică împotriva transdisciplinarităţii şi în principal contra pretenţiilor ei totalizatoare înseamnă calomniere. Aviz amatorilor! Pentru a inhiba din start orice avânt de a intra în substanţa textului, poetul Bolea recurge la o imagerie din arsenalul său „mizerabilist”: “În opinia autorilor, dialogul dintre teologie şi ştiinţă ar trebui, probabil, să fie unul dintre un gestapovist şi un martor mut. Cu alte cuvinte, ştiinţa, dacă nu acceptă un rol ancilar, trebuie să recite o poezie învăţată pe de rost, altfel va fi aspru pedepsită.” De unde rezulta asta, nu ne poate preciza domnul Bolea, aratand o lipsa deranjanta de vocatie de translator cand spune ca “aflăm că «experierea relaţiei om-Dumnezeu este şi rămâne o taină de necircumscris demersului ştiinţelor» (15). Traducere: nu ne interesează dacă ştiinţa are ceva de spus în legătură cu Dumnezeu, pentru că oricum bate câmpii. Mai mult, noi (aka Biserica Ortodoxă) ştim ceva ce ştiinţa nu ştie (ton de imperialist şăgalnic)”. Păi expresia citată exprimă un adevăr evident pentru un om de ştiinţă, al cărui demers nu caută să circumscrie experierea relaţiei om-Dumnezeu, care rămâne un fapt metaştiinţific. Domnul Bolea exultând de mania sa anticlericalistă arată prin traducerea sa grave carenţe de logică filosofică şi de coerenţă în gândire.
Ş.B. (citat): “Mai departe, „reducerea teologiei la «teologia ştiinţifică academică» ar însemna rezumarea dialogului «teologie-ştiinţă» la un monolog intra-ştiinţific” (15). Aici avem o mostră de frică: we fight but we don’t surrender. Coşmarul Bisericii Ortodoxe? Un monolog „intra-ştiinţific”, ca să preluăm exprimarea greoaie a autorilor. Proiectul? Visul ei realizabil? Un monolog teologic. (Din cei 10 autori ai volumului, 5 sunt preoţi, unul este diacon iar ceilalţi patru nu sunt cunoscuţi oameni de ştiinţă.)”.
F. C.: Este limpede pentru cine a parcurs scrierile patristice ca în perspectiva Parintilor teologia este înţeleasă ca „stiinta ascetico-mistica”, ca un fapt cu un profund conţinut existenţial (d. ex. „teolog este cel ce se roagă”) şi nu ca stiinta academica. Este deci consecvent cu titlul volumului o abordare in acest sens a raportului teologie-stiinta. Aici nu este vorba despre un demers reductiv, ci amplificator, dialogal si comunional, pentru că teologia inteleasa ca fapt duhovnicesc poate valoriza şi teologia academică si relatia ei cu stiintele, conferindu-i un continut calitativ, existential. Ca nu se vrea un monolog teologic o arata continutul capitolelor volumului, in a caror substanta d-l Bolea, hipnotizat de propria sa concluzie turnată în fruntea articolului, nu se prea ocupa. Cred ca d-l Bolea, ca director de site, isi imagineaza multe relativ la faima proprie, cand observa cu satisfactie ascunsa in sprijinul argumentului sau ca e vorba de un monolog teologic ca: „din cei 10 autori ai volumului, 5 sunt preoţi, unul este diacon iar ceilalţi patru nu sunt cunoscuţi oameni de ştiinţă”. Or ar trebui mai degraba sa remarce faptul ca cei 11 autori (il scuzam pe d-l Bolea de eroarea de calcul, matematica nefiind punctul lui forte) sunt cadre universitare, cei mai multi dintre ei persoane cu dubla calificare, intre ei numarandu-se doctori in filosofie, economie, inginerie bio-medicala, bursieri Fullbright postdoc in inteligenta artificiala, teologie (il amintim pe eminentul decan al facultatii de Teologie Ortodoxa din Cluj-Napoca), ca sa dau numai cateva exemple. Premisele raportarii teologie-stiinta sunt implinite intai de toate in autorii insisi, carora le sunt familiare teologia, filosofia, stiinta, intrepatrunse non-conflictual, integrate intr-un mod de viata crestin.
Ş.B. (citat): „Potrivit Sfinţilor Părinţi, Adevărul … poate fi trăit, la modul cel mai intens şi plenar, doar în cadrul experienţei duhovniceşti, eclesiale.” (17) Să fiu sincer, credeam că adevărul face parte din quest-ul declarat al activităţii ştiinţifice; probabil, că din punctul de vedere al hermeneuticii Sfinţilor Părinţi (mi se pare oarecum ciudat să-i iei ca referinţă în secolul 21), ştiinţa are parte doar de un micro-adevăr, care ar fi bine să-l păstreze pentru propriul folos. „În Ortodoxie nu este resimţit nici un fel de complex în faţa dezvoltării ştiinţelor” (17) Dacă tot aducem psihanaliza pe masă, se pare că tocmai contrariul este adevărat, într-o lume care se raportează întâi la propria conştiinţă şi propriul discernământ şi care este capabilă să discearnă critic o oarecare revelaţie şi demonstrabilitatea/ comunicabilitatea ştiinţifică.
F. C.: D-l Bolea da lectii de psihanaliza, insa din pacate in stilul unui pamfletar de duzina. El face lamentabila eroare de a personifica si pune in opozitie stiinta si teologia, aruncandu-ne in carca faptul de a fi partinitori. Nu exista asa ceva in volum. D-l Bolea mai curand cade el insusi in mecanismul proiectiei unui vechi complex psihologic, al emanciparii. Volumul afirma valoarea stiintei, si modul in care cunoasterea rationala se intrepatrunde fertil cu cea revelata, afirmarea necesitatii unei constiinte a limitelor nefiind urmarea unui impuls sadic ci o vitala responsabilitate umana in contextul unei lumi care adesea abuzează de darurile firii eludând limitele cuvenite (a se vedea avortul, sinuciderea, crimele, formele de sclavagism modern, atentatele, dictaturile etc.), cu consecinte dezastruoase. Pentru o traire crestina nefragmentata, neschizoida, “raportarea la propria constiinta si propriul discernamant”, precum si “discernerea critică a revelaţiei şi demonstrabilitatea/ comunicabilitatea ştiinţifică” nu se desfasoara segmentat, fac corp comun, se intrepatrund in lumina credintei. Teologia si stiinta nu se intalnesc intr+un punct T abscons ci in miezul unui eveniment de comuniune. Este interesant ca principiul organicitatii nu este incompatibil cu principiul ierarhic, dimpotriva! De aceea, rabufnirea d-lui Bolea in fata unei prioritati a revelatiei in constiinta crestina, din care trage concluzia ca este anulat demersul critic sau stiintific, exprima din nou carenţele sale de gandire, faptul ca merge ca pe şine pe niste clisee de gandire disociativa revolute, si nu coboara din marfarul de preconceptii in campul textual, pentru o abordare mai atenta si aplicata care sa deceleze intentia autorilor.
D-l Bolea devine patetic, stahanovist, in zelul său demolator, răstălmăcind tot ce-i pică în mână pentru a fredona la infinit un bagaj destul de sărac de idei. El face dintr-un demers critic poezie de proasta calitate. El crede că a-l demola pe Pr. Stăniloae l-ar propulsa din anonimat pe bolta gândirii, însă după sforţări eroice reuşeşte cel mult să emită “enormităţi minimaliste” demne de puţul gândirii. Uite ce zice criticul nostru simpatic: “O notă din Stăniloaie ne va învăţa quid est veritas, fiind întocmită în maniera unui Zeitgeist dinainte de Epoca Luminilor: „Am cunoscut că cei ce socotesc lumea ca ultimul adevăr sunt într-o minciună, luând întunericul unei culturi atee drept lumină.” (18) Oximoronul nu ne spune mare lucru despre adevăr, dar ne predică intoleranţa faţă de ateism, menit parcă unor tenebre veşnice”. Iarăşi o eroare de logică grosolană: a vedea că cineva este în greşeală nu implică a fi intolerant, însă deja ne-am obişnuit cu inconsecvenţa de poet care subversionează logica.
Ş.B. (citat): “Mai aflăm că „raţiunea umană se opreşte la hotarele sau limitele cunoaşterii discursive”, explicându-ni-se că „oprirea înseamnă aici, în primul rând, a recunoaşte limitele proprii în mod onest, apoi a respecta taina şi cuvântul lui Dumnezeu, a nu te aventura în speculaţii, cu o îndrăzneală necuvenită, cu privire la ceea ce depăşeşte puterile de înţelegere, cum ar fi, taina Treimii în teologie, taina Creaţiei lumii din nimic, sau a originii lumii în cosmologie, a începutului vieţii în bioetică, sau taina veacului viitor” (20-21 n.). Oprindu-ne, să aruncăm pedant şi cu emfază, fizica, biologia şi filosofia la recyle bin, pentru că –nu-i aşa?- asta ne dictează „raţiunea umană””.
F. C.¨Ca un jucator inrait care trage numai lozuri necastigatoare, egofobul nostru rateaza si intelegerea afirmatiei autorilor referitoare la necesitatea unei constiinte a limitelor, a evita speculatiile cu indrazneala necuvenita insemnand tocmai respectarea domeniului de competenta al stiintei, refuzul scientismului, iar asta nu inseamna defel a arunca la gunoi pedant si cu emfaza fizica, biologia si filosofia, ci a fi constient de caracterul conditionat imanent al afirmatiilor stiintifice si de caracterul metastiintific al interpretarilor privind problemele mai sus mentionate ce ies din campul de experienta si verificare stiintific, interpretari care presupun implicit sau explicit un camp de presupozitii metastiintifice, intre care se numara si cele religioase.
Ş.B. (citat): „Basarab Nicolescu, în cartea sa despre Böhme, remarca faptul că acesta „era considerat în vremea lui «eretic»”. Pentru Biserica Ortodoxă veacurile nu au trecut şi „dialogul între teologia ortodoxă şi ştiinţă nu poate fi purtat pe fondul unui mod de cugetare eretic” (26). Probabil un Galilei născut astăzi în spaţiul românesc ar avea şansa unei cariere à la Iulian Apostatul. Probabil şi Bosch este eretic azi, să-l scoatem de la Prado”.
F. C..:Nu l-am facut noi pe Bohme eretic, e un fapt istoric, doar am citat o afirmatie a d-lui Basarab. Nu suntem primii, s-a mai spus de către mulţi că gândirea lui Bohme reflecta anumite incongruente in raport cu cea crestina. Faptul de a alege in discursul nostru sa ne situam pe un fond de gandire patristic nu inseamna, pe de alta parte a osandi pe nimeni, este o limitare impusa de titlu, fapt atat de simplu incat d-lui Bolea, furat de farmecul ghilotinei, nici nu-i trece prin cap. Până şi simpla pomenire a cuvântului erezie îi provoacă convulsii bravului luptător egophob, uitând că acest cuvânt reprezintă în gândirea patristică nu atat o condamnare, cat o realitate existenţială, a înstrăinării de corpul şi ethosul Bisericii, pe care o atesta sinoadele ecleziale. În fond, ce-i pasă d-lui Bolea de a respecta tradiţia Bisericii?
Ş.B. (citat): „Ortodoxia respinge în chip fundamental şi organic ereziile şi tendinţele gnostice” (27). Este bine ales cuvântul fundamental, pentru că inconştientul colectiv al autorilor are rigoarea unui taliban român (parafrazându-l pe Dawkins). Acum să-l auzim pe Marele Inchizitor sau dacă preferaţi pe Jupiter din Muştele, varianta de Dâmboviţa: „Respingerea lui Böhme, ca «eretic» … are drept cauză … ratarea Adevărului dumnezeiesc care este Hristos, prezent în Biserică!” (27) Lucrurile sunt clare: de ce vor Basarab Nicolescu, Böhme (sau Kierkegaard şi Şestov) să le complice? Există un singur adevăr tare (un nucleu hard), pe care odată ce l-ai ratat, devii eretic. Reducţionismul Hristos = Biserică nu i-ar fi plăcut nici lui Dostoievski, pe care Lubac îl valoriza (în mod eronat oare?, s-ar întreba autorii)
F. C. : D-l Bolea devine pe alocuri suspect de prostie, cu afirmaţia: “Acum să-l auzim pe Marele Inchizitor sau dacă preferaţi pe Jupiter din Muştele, varianta de Dâmboviţa: „Respingerea lui Böhme, ca «eretic» … are drept cauză … ratarea Adevărului dumnezeiesc care este Hristos, prezent în Biserică!” (27) Lucrurile sunt clare: de ce vor Basarab Nicolescu, Böhme (sau Kierkegaard şi Şestov) să le complice? Există un singur adevăr tare (un nucleu hard), pe care odată ce l-ai ratat, devii eretic”. În sens creştin, cum ar putea să nu fie în afara Bisericii, a Trupului lui Hristos, cel care ratează adevărul dumnezeiesc Hristos. Aici Bolea mizează pe magia terţului inclus: după părerea lui, poţi fi creştin şi fără Hristos! E tare tipul! Apoi, ca pe o duşcă tare, mai trage o concluzie, înfierând reducţionismul Hristos=Biserică, ce nu rezultă de nicăieri în spusele noastre. Îi sugerăm să urmeze cât mai serios cursuri de logică, neaparat începând cu cea elementară. Îl mai ia „aliat” şi pe Dostoevski, total aiurea. E comic omul. Probabil ca a vrut sa faca o figura de stil, insa atat s-a priceput. Deja imi dau seama ca nu poti sa ceri prea mult de la un spirit asa de infierbantat. Trebuie sa-l tratezi afabil, cu condescendenta, umor, destindere.
Ş.B. (citat): „Marele inchizitor ortodox are şi valenţe de profiler: „Mistica lui Böhme se încadrează cel mai uşor în contextul simptomo-patologiei falşilor iluminaţi” (28). O observaţie de bun simţ: când am citit Aurora, mi-am dat seama că găsesc o cale de acces către religie. Probabil asta au simţit-o şi alţi ucenici în ale filosofiei, care caută răspunsuri alternative la această problemă decât cele date de religiile instituţionalizate”.
F. C.: Se vede ca omul vede in Biserica o simpla institutie si un proces de institutionalizare, n-are taine, preferand o religie fara Biserica. E optiunea lui, nimic de zis, e cu totul liber. Insa nu inteleg de ce se revolta ca unii oameni isi asuma o alta optiune, care vede in Biserica un corp comunitar liturgic. i.e. strabatut si unit de taina Euharistiei, a impartasirii cu Trupul lui Hristos. Biserica nu obliga pe nimeni sa ia o anume optiune, insa isi afirma identitatea prin consensul in chestiunile fundamentale al membrilor ei si are tot dreptul s-o faca in deplina libertate.
Ş.B. (citat): „Ergo, dacă Böhme este maladiv, atunci preiau strategia Noica-Cioran din recenzia la Pe culmile disperării: Poţi să minţi în continuare – eu te cred. Chiar ironizând calomnia operată de autori, ea are constantele sale confuze, acide şi insidoase. „Lipsă de discernământ teologic”, „demers de otrăvire”, „teologie căzută” (30) – mai lipseşte să spună despre Böhme că era satanist. Se sugerează totuşi, prin Besançon, că a fost pre-leninist, că dorea să „instaureze Reich-ul” (nici nu pot să mă gândesc cum ar trebui să înţeleg această referinţă), că era pre-iluminist (30-31), acuzaţii grave şi deloc dovedite, dar un eretic este condamnat la muţenie, nu?”
F. C.: Aici iar o da in bara d-l Bolea, neintelegand ca ne referim la filosofia leninista, si la ideea de Reich ca Imparatie pe pamant, precum si la o istorie a dezvoltarii ideilor. Un alt rateu al distinsului stahanovist in ale transdisciplinaritatii Bolea este concluzia ca libertatea interpretarii e incompatibila cu eroarea in ale teologiei, erezie insemnand si parere gresita in raport cu revelatia dumnezeiasca. Daca afirmatia lui Patapievici este de bun simt: „omul nu trăieşte într-o lume de veracităţi, ci într-una plină de necunoscute”, de aici nu reiese ca adevarul e nemanifest, ci pot fi grade de revelare a lui, ca apofaticul nu poate fi epuizat, cu toate ca se face partial aratat. O problemă a concepţiei dlui Basarab este ca proiectează într-un punct abstract apofatismul viu al fiinţei, care are dezvăluirile lui catafatice. Se ridică întrebarea dacă acest terţ ascuns, asul din maneca, chiar există... Existenţa lui Dumnezeu, chiar nedemonstrabilă ştiinţific, e mărturisită de experienţa lui. Însă punctul T, panaceul transdisciplinar, de ce experienţă e mărturisit? De cea ştiinţifică? Filosofică? Teologică? Se va spune că de niciuna, că e „între” şi „deasupra” şi „dincolo” de ele, nemanifest. Ei, bine, unii pot vedea în asta un simplu joc de cuvinte, o conventie fara continut concret. De ce să-i înfierăm? Mi-as dori o explicatie mai consistenta din partea d-lui Basarab, marturisesc ca nu m-a convins conceptia dansului, nici macar sub raport filosofic.
Ş.B. (citat): „Cu Leloup, care argumentează pe marginea lui Sartre („dacă omul este condamnat să fie liber, înseamnă că e condamnat să interpreteze”), ne „aflăm … în plin teritoriu tenebros al justificărilor de tip eretic” (36-37). Observaţi limbajul misterios al romanului poliţist, care a descoperit de mult vinovatul, dar tot se minunează. Leloup, care militează pentru „posibilitatea creştinismului de a deveni adult” (36) nu ar fi presimţit că exegeţii lui au făcut jurământul minoratului. Autorul contemporan francez „oferă radiografia unui demers profund bolnav şi pervertitor” (38) – recitind textele, am spune că avem de-a face cu marchizul de Sade, nu cu individ tolerant şi deschis”.
F. C.: S-a explicat care sunt problemele vizate la Leloup, din punctul nostru de vedere, o dublare a istoriei prin speculatii gnostice si milenariste nu e nicidecum un semn de maturitate, ci mai degraba al unui derapaj, imaginatia creatoare avand un alt rol, de creare a unor opere care să întrupeze o viziune ce transcende istoria, nu concurează cu ea, nu o substituie, nu se autoiluzionează.
Ş.B. (citat): „De la pluralitatea complexă şi unitatea deschisă, două dintre atributele transdisciplinare, se ajunge, cam abrupt, la teoria popperiană a adevărului nemanifest. În comentariul lui Patapievici, această teorie poate fi rezumată astfel: „omul nu trăieşte într-o lume de veracităţi, ci într-un plină de necunoscute” (49). Un principiu de bun-simţ, care poate fi confirmat empiric, aş spune, autorii cred altceva: Nicolescu, Popper şi Patapievici (compania este ilustră, dar conexiunea nu foarte clară, repet) vor fi temperaţi cu citate din Evanghelie (50)”.
F. C. Dacă, după d-l Bolea, “Teologia în dialog este surdă şi s-ar descurca foarte bine dacă adversarul ei ar fi mut”, eu cred că mai degrabă că d-l Bolea e o persoană care n-are nimic de spus dar se bagă în seamă, îi place să se dea negativist, e fascinat să se dea în petic. În fond, cred că este un tip simpatic care se visează a fi în plină afirmare. Aş bea cu el o bere la Muzeul Literaturii, o dată. Poate s-ar mai destinde. Masca grotescă pe care o poartă în tot acest discurs nu îi vine bine.
Ş. B. (citat): “Autorii oferă şi mostre de umor involuntar: „Ne amintim binecunoscuta afirmaţie că televiziunea … a creat post-modernismul” (53). Atât de binecunoscută, încât n-a auzit nimeni de ea: probabil o glumă internă, eclezială”.
F. C.: Ce pot să mai spun aici? Ignoranţă crasă. “Râzi tu, râzi, Harap Alb, dar nu e râsul tău!” În cazul d-lui Bolea Ştefan, se confirmă că preşedintele ţării a nimerit-o când s-a referit la unii pretinşi filosofi şi doctoranzi egomaniaci de profesie. Referitor la acest doctorand în materie de postmodernism şi existenţialism, puse (Doamne, cum?) în raport, este surprinzător de aflat că această minte doctă nu poate procesa ideea atât de vehiculată în abecedarele postmodernismului, cum că televiziunea are cel puţin un rol modelator în postmodernism (David Harvey). Mai mult decât atât, Brandon Taylor insistă pe idea unui determinism spiritual complex între modul televiziunii şi fiinţa care locuieşte acest mediu şi devine parte din tehnosistem, respectiv chiar priza lui. Că televiziunea a creat postmodernismul – deşi o metaforă – este o afirmaţie cât se poate de banală şi adevărată, aşa cum era dizlocării energiei din materie a “creat” spiritul modern, axat pe cultul forţei. În fine, experienţa televiziunii (a mediilor) nu-i o chestiune de opţiune filosofică (în filosofie non-opţiunea însăşi este o opţiune), ci ţine de puterea imaginii de a transmite mesaje, de forţa de sugestie a simulacrului, a suprafeţei, a indecidabilului. Să nu uităm că postmodernismul începe de fapt o dată cu Derrida de la gramatică. Or gramatica e, în primul rând, sintaxă, joc, nu semantică. Aşa că, deşiră-te mărgărite… legătura postmodernismului cu ficţiunea, şi mai ales cu voinţa de ficţiune, e notorie. Nu aştept replică. Această gafă în materie de documentare este o mostră a unei geografii mentale arsă de caniculă. Îi recomandăm d-lui Bolea apă minerală (călduţă) din plin. Mare atenţie la recomandările publicitare de la Radio România Actualităţi.
Ş.B. (citat): „Aflăm că omul este „prin excelenţă o fiinţă a opţiunii” (53) – principiu existenţialist, de altfel, care nu se prea leagă de postulatul „despătimirii” (20), nemaiputând spera azi la punctul de vedere al spectatorului detaşat – şi că „psihicul uman rejectează spontan ca pe un corp străin starea de blocaj în non-opţiune” (53). Care sunt opţiunile, deci, ale acestui dialog între ştiinţă şi religie, în care ştiinţa n-a spus nici un cuvânt, fără să fie pusă la punct? Dacă crezi ce spunem noi, eşti Taliban”.
F. C. : D-l Bolea devine tot mai plictisitor cu lamentările sale că ştiinţa nu are de spus niciun cuvânt. Păi ce, ştiinţa e om? Eu, ca om de ştiinţă şi teolog de profesie am o viziune despre această relaţie între teologie şi ştiinţă în context eclezial, deci cu o limitare dată de tema aleasă în volum, viziune pe care o afirm împreună cu autorii volumului. Şi, slavă Domnului, sunt sute de pagini cu referire la ştiinţă în volum, ignorate de d-l Bolea. Făcând o mică glumă, fie-mi iertată, cred că el este transdisciplinar din necesitate, fiind în afara tuturor domeniilor. Oricum, dacă nu eşti politic corect în sensul lui Bolea, dacă nu foloseşti dicţionarul lui de cuvinte newspeak, rişti o etichetă lipită pe frunte, ca in joacă. Amuzant!
Ş.B. (citat): “Dacă nu, eretic ca Böhme, Leloup şi Nicolescu. Tough choice… Talibanul român trage linia: „Pentru ortodocşi există o singură credinţă deplină, cea ortodoxă, şi o singură Biserică cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, adică Biserica Ortodoxă.” (56) Parcă l-am auzit pe Ştefan cel Mare [devenit ulterior şi Sfânt] din filmul lui Mircea Drăgan grăind sau mai aproape de noi, pe Ceauşescu. Să fim stoici şi să-l ascultăm şi pe Cuviosul Paisie Aghioritul, „ştiinţa ajută mult, dar şi tulbură mult” (59). Dacă vreţi tranchilizante, ştiţi la cine să apelaţi. În concluzie, să remarcăm că cei zece autori + coordonatorul semnează Introducerea cu sintagma „autorii”. Ar fost mai nimerit nick-ul de legiunea specială. Ipoteza mea neutră este că unul din cei unsprezece a primit comanda de a încropi o execuţie stalinistă a transdisciplinarităţii, pe care, după ce a dus-o la bun sfârşit, ruşinat şi într-un acces de laşitate a ascuns-o sub numele gregar „autorii”, pentru a evita orice responsabilitate. Cine a făcut-o? Autorii. Care? Nu contează, am scris la 22 de mâini…
F. C.: Aici d-l Bolea, făcând miştouri ieftine despre plenitudinea credinţei revelate, de care un creştin ar trebui să se jeneze a o afirma, de apelarea la sfinţi considerată a fi un fel de tranchilizant, arată, ca transdisciplinar lipsit de talent, cât de străin este de gândirea patristică, un exemplu în plus pentru inadecvarea transdisciplinaritatii in mediere. Nu cred ca d-lui Basarab, pe care il respect, ii face cinste sa aiba astfel de sustinatori. Penibil e iarăşi ca şi confraţii lui la egophobia când nu înţelege că toţi autorii îşi asumă ce s-a scris în Introducere şi că nu e nimic de ascuns.
Cât despre erezie, ea înseamnă părere greşită în raport cu dogma revelată, şi exprimă o poziţionare a omului în raport cu conţinutul de credinţă al revelaţiei. Nu am spus că d-l Basarab ar fi eretic, ci am susţinut părerea că situarea transdisciplinarităţii ca acoperiş al dialogului în cadrul dat de reperele patristice e improprie. Acest lucru a fost observat şi de Preafericitul Daniel. În rest, tot respectul! Şi nu e vorba de resentimente aici. Şi e loc şi de o argumentare din partea dânsului că nu e aşa. Demersul recent al d-lui Basarab de a evidenţia o filiaţie pregnantă între gândirea lui Jakob Boehme si gandirea patristica este superfluu filosofic şi abuziv teologic. Deranjează ambiţia de a supune Ortodoxia, adevărul dogmatic, întemeiat pe revelaţie, şi de asemeni ştiinţa, cu rigorile ei, grilelor unei pseudofilosofii personale, unei opinii cât se poate de subiective. Cum poate poezia lui Boehme să ajute la o mediere între câmpuri de conştiinţă atât de riguroase precum ştiinţa şi teologia patristică, judecate în raport?
În concluzie, apărătorul de serviciu Bolea a sunat adunarea şi încearcă în tot chipul să lipească etichete pe unde apucă, însă, după opinia mea, nu reuşeşte decât să se facă de râs. Critică, nene, dar arată că te pricepi la ştiinţă şi la teologie! Încă o dată, criticile noastre aduse transdisciplinarităţii nu o desfiinţează, vizează nu distrugerea unui om sau a unei opere, ci o distanţare necesară faţă de un proiect nerealist, utopic, al transdisciplinarităţii de a superviza ştiinţa şi teologia patristică, în volumul amintit. Fiind un articol polemic, nu iau in serios, decât tot ca un joc, etichetarile d-lui Bolea, problema de fond ramane insa neatinsa de el pentru ca nu a inteles nici macar titlul volumului. Transdisciplinaritatea nu e calomniata, maestre, ci e supusa unei critici. Incapacitatea de a raspunde la critici cumulata cu un tupeu hipertrofiat si grotesc nu face decat sa complice lucrurile. Il invit sa se mai documenteze, sa mai aprofundeze inainte de a se vârî in chestiuni despre care se vede de la o posta ca nu le stapaneste. Cine calomniază transdisciplinaritatea? Un colectiv de oameni care asuma o abordare critica dintr+o anume perspectiva, sau un cor de aparatori de ocazie, tupeişti şi incapabili de a face mai mult decât o rescriere după mintea lor a intenţiilor autorilor, apelând la un discurs de tip hărţuire, incapabili de a "muşca" din subiectul volumului? Qui prodest?
Mult zgomot pentru nimic. Spiritus Sanctus vs. Spiritus Scientiae?
Un alt articol, al domnului Petrisor Militaru, vine sa tina isonul campaniei impotriva volumului “Repere Patristice in Dialogul dintre Stiinta si Teologie”, aparut la Basilica. Si acest text este la fel de neinspirat, plin de clisee si platitudini, lipsit de incursiuni in problema de fond a volumului, raportul stiinta-teologie din perspective reperelor patristice.
Sa luam la rand pe cateva dintre acestea:
PM1 "cunoasterea stiintifică nu implică în mod necesar credinta in Dumnezeu"
FC1 Nu, insa autori crestini ortodocsi cum ar fi Alexei Nesteruk arata sensul in care activitatea stiintifica poate fi vazuta ca activitate euharistica!
PM2 "in viziunea teologilor mintea omului nu poate fi luminată decat „in comuniune cu Ratiunea divina a Creatorului" ceea ce nu este valabil in cazul cunoasterii de tip stiintific."
FC2 Ratiunea divina a Creatorului se descopera *incepand cu Creatia* prin mijlocirea intelectului spiritual (nous).
PM3 "De unde intelegem ca trairea duhovnicească nu intra în domeniul cunoasterii stiintifice"
FC3 Contemplarea lucrurilor create – da, chiar si prin medierea stiintei – poate fi valorizata ca traire duhovniceasca! Vezi FC1
PM4 "Deci cum am putea stabili o punte de legatura intre două tipuri de cunoastere care isi orientează atentia spre obiecte diferite de cunoastere?"
FC4 Creatia si Creatorul sunt diferite, insa pe de alta parte Creatia nu este autonoma, iar trairea duhovniceasca incepe cu contemplatia naturala - a lucrurilor create, si se misca de acolo in sus, spre stari din ce in ce mai "induhovnicite".
PM5 "in sfera spirituală domina nivelul afectiv al fiintei (credinta), iar în sfera stiintifică domină nivelul intelectual (gandirea de tip argumentativ si demonstrativ).
FC5 Afirmatie de un psihologism simplist, schematizator, reductionist. Gandirea de tip argumentativ si demonstrativ a avut adesea un rol important in teologie.
PM6 "In mod previzibil, in general, teologii subliniaza superioritatea ratiunii inspirate de Creator, iar oamenii de stiinta sustin superioritatea gandirii matematice, rationale".
FC6 Iarasi o simplficare ce se misca intre copilareasc si stupid. Teologii vad gandirea matematica, rationala, ca reflectand Creatorul. Pentru ei toata ratiunea este inspirata de Creator, chiar daca uneori este folosita in scopuri mai putin "bune". Rationalitatea umana si rationalitatea creatiei sunt strans legate si pot fi contemplate ca fapt teologic (duhovnicesc).
PM7 "In afara acestor două pozitii, adică fara a afirma superioritatea uneia sau a alteia, se situeaza metodologia transdisciplinara"
FC7 Vezi FC6. Apologie a transdisciplinaritatii bazata pe un "straw man" argument.
PM8 "care este taxată in introducerea acestei carti prin apelul la invatatura patristica."
FC8 Fiind crestini ortodocsi, ni se va ierta oare ca facem apel la "invatatura patristica"? Intrebare retorica, bineinteles.
PM9 "Dialogul nu poate fi localizat nici in intelect, nici in afectiv, ci undeva între ele, [more of the same crap - ignored, n.n.]"
FC9 Ehei... undeva, candva, parca... Un nonsens care iarasi se bazeaza pe un "straw man" (falsa reprezentare si insuficienta cunoastere a pozitiei teologiei crestin ortodoxe).
PM10 "unul din motivele pentru care Basarab Nicolescu vede in metodologia
transdiciplinara o cale privilegiata de a asigura dialogul dintre ştiinta si religie."
FC10 Fiecare are dreptul la propria opinie. Termenul generic de "religie" e foarte problematic. In orice caz, fiind interesati in *dialogul dintre teologia ortodoxa si stiinta* noi contestam relevanta cruciala a transdisciplinaritatii in cadrul acestui dialog. Ceea ce facem, facem fara TD, si totul e OK.
PM11 "Revenind la Introducere, vom spune ca aceasta este semnata de Autorii, care in felul acesta anonim nici nu isi asuma ce spun".
FC11 E de-a dreptul ridicol. "Autorii" este echivalent cu o lista de 11 persoane care au contribuit la volum si care subscriu la cele afirmate in statement. Bineinteles ca cu totii isi asuma ceea ce scrie acolo.
PM12 "Cu alte cuvinte, metodologia poate sa mijloceasca orice dialog intre oricare discipline".
FC12 You've got to be kidding me. E mult zgomot vis-a-vis de "metodologia TD" insa asta-i cam tot: chiar si in afara cadrului "dialog teologie si stiinta" e marcata de controverse, si e departe de a fi facand parte din "mainstream"! In encicopedia-mamut a universitatii Stanford pe teme de filosofie si teme conexe (inclusiv "science and religion"!) nu se mentioneaza nici macar o data TD*.
PM13 "Confuzia vine din faptul ca „autorii” confunda „spiritul stiintific” cu gândirea de tip rational.
FC13 Nu cumva confuzia este a autorului acestui articol de blog care nu se prea oboseste sa citeasca cu atentie textul?
PM14 "E momentul să subliniem că metodologia transdisciplinara promovează un nou tip de rationalitate."
FC14 Asta ii e pretentia, adevarat. Si deci...?
PM15 "Dar nici acest nou tip de rationalitate nu este pe placul autorilor fiindcă el are la baza gandirea de tip bohmeian, care nu intra in granitele doctrinei crestin-ortodoxe."
FC15 O fraza de o platitudine rara! Gandirea teologica a lui Jacob Boehme are destule probleme teologice in general (i.e., nu numai "in granitele doctrinei crestin-ortodoxe"). Faptul ca "Jacob Boehme are pozitii incompatibile cu crestinismul ortodox" este cat se poate de evident. Tocmai,"transdiciplinarii", care par sa caute sa isi implementeze (prin metode mai mult sau mai putin subtile) pozitiile filosofice in cadrul... "dialogului dintre teologia ortodoxa si stiinta" sunt cei ce intra in stare de alerta maxima cind cineva afirma acest simplu adevar. Renuntam sa continuam sa comentam celelalte pasaje ale articolului, - in linii mari... "more of the same" - care fac apologetica TD in fata "teologiei ortodoxe" (doar-doar cei interesati de "teologie ortodoxa si stiinta" vor considera potrivit sa faca un act de renuntare, dupa lecturarea pasajelor apologetice ale d-lui Militaru, la "teologia ortodoxa" in favoarea "noii trinitati" cu complex de superioritate, constand din "cartile apocrife, practicile de tip oriental si metodologia transdisciplinara").
Comentarii aditionale
Trebuie sa mai spun ca autorii nu identifica doctrina lui Jakob Bohme cu metodologia transdisciplinara, cum in necunostinta de cauza pretinde dl Petrisor (chiar o fi citit volumul nostru?, ma intreb citindu-i articolul), ci sustin numai ca in ciuda apropierilor primeia de gandirea crestina exista si indepartari, incompatibilitati de substanta, ca de exemplu modul de rezolvare a problemei contrariilor (a se vedea aici si modul de rezolvare a aceleiasi probleme la Lupascu si in metodologia transdiciplinara, care are printre surse gandirea lui Bohme), evolutia sau ajungerea la constiinta de sine a lui Dumnezeu. D-l Petrisor insusi arata un dram de onestitate cand afirma ca “în mod clar, Dumneazeul lui Böhme «care se reproduce la nesfârşit, pe toate nivelurile de Realitate» nu este compatibil cu Cel din gândirea teologică ortodoxă”. Αsta e tot ce spunem si noi, ca nu e cazul a se marsa in cadrul unei abordari din perspectiva reperelor patristice pe asemenea doctrine ce manifesta unele incompatibilitati de fond, nu e vorba despre niciun ton resentimentar, sau de negarea in bloc a valorii sau desfiintarea operei unor autori. Am explicat foarte clar ca dorim sa ne pastram in acest cadru fidel reperelor patristice pentru a evita eventuale confuzii, gen cele privind ideea de transreligiozitate. Nu mai trebuie sa spunem ca teoria despre nivelurile de realitate nu rezulta “stiintific” din fizica cuantica, ci este o extrapolare metastiintifica care poate fi pusa, de ce nu, sub raportul continutului, sub semnul intrebarii, sub diverse aspecte, dintre care am mentionat cateva. De asemeni, criticul nostru nu realizeaza ca marxism-leninismul elaboreaza un amplu demers filosofic care are o istorie in spate, in teoria ideilor, identificandu-l simplist cu un angajament politic. Mai degraba d-l Petrisor se dovedeste resentimentar, nerealizand ca ceea ce se reproseaza este o situare neadecvata a unor teorii, si nu denigrarea unor autori, prin dezinformare si cu rea vointa. El crede ca isi sporeste forta argumentelor adaugand etichete, care tradeaza mai degraba lenea sau incapacitatea lui de a ataca probleme de fond.
Inca un punct contestabil e obiectia d-lui Petrisor ca „abundă citatele din teologi creştini de prim rang, dar cu excepţia în care vorbim despre dogma creştină, ele nu au nici o legătură cu subiectul în discuţie, cum ar fi ştiinţa sau transdisciplinaritatea. Cu alte cuvinte deşi sunt folosite drept argument, ele nu sunt argumente. Pentru simplul fapt că marii teologi ortodocşi nu au avut în vedere în mesajul lor relaţia teologiei cu ştiinţa. Nici nu îi interesa.”. Dimpotriva, marii teologi s-au interesat de toate cele omenesti, in felul lor, si cuvintele lor ce vizeaza aspecte existentiale si revelate au implicatii mai mult sau mai putin directe in tot ce se intampla.
Domnul Petrisor manipuleaza opinia publica sugerand un conflict intre opinia autorilor si ştiinţă. Nimic mai fals. Ca om de formaţie ştiinţifică, îmi este evident că teoria d-lui Basarab nu este ştiinţifică, ci metaştiinţifică. În volumul nostru, din contră, am promovat ştiinţa ca pe o activitate care poate fiu purtată din miezul unei trăiri existenţiale plenare, duhovniceşti. Şi asta nu o deformează sau micşorează cu nimic, ci o valorizează spiritual. Raportul teologie ortodoxa – stiinta nu implica necesar un acoperis transdisciplinar. Fiind majoritatea oameni cu dubla formatie, este ridicol de a sugera in acest context un conflict al autorilor cu stiinta, ca reprezentanti ai Bisericii. Daca trairea duhovniceasca nu isi propune necesar sa explice legile ce guverneaza lumea, ea poate oferi un continut calitativ intelegerii si responsabilitatii demersului stiintific, astfel incat sa nu devina o intelegere fara constiinta si fara har. In volumul nostru am valorizat demersul stiintific in specificul lui propriu, si in sens spiritual in intregul unei atitudini integrale, nescindate, a omului crestin (ne-am asumat pozitia omului crestin ortodox, fapt care mi se pare onest si o afirmare a identitatii de credinta nu poate decat sa fie un factor pozitiv in orice dialog sincer), pentru ca evita fatarnicia, care mai devreme sau mai taryiu duce la impasuri in dialog. D-l Petrisor muta problema in stil paseist-revanşard si plin de clisee de trista amintire in campul unui pretins conflict intre teologia ortodoxa si stiinta, mai mult, intre institutia Bisericii si stiinta, fapt absolut inexistent in cadrul volumului nostru, pe care criticul egophob se pare ca nu s-a ostenit sa-l citeasca. Drept urmare, tocmai nefiind in conflict din perspectiva omului crestin cu dubla specializare, nici stiinta, nici teologia nu au nevoie imperioasa de un avocat numit transdisciplinaritate, Criticabila sau nu in considerarea ei de pe diverse pozitii si din diverse perspective, asta e parerea noastra, in sprijinul careia am adus argumente din campul stiintific, filosofic si teologic.
“autori fără nume, fără renume şi fără argumente neagă aplicabilitatea metodologiei transdisciplinare”.
Trecand cu ingaduinta peste argumentul la persoana adus de ilustrul necunoscut Petrisor (pentru mine ceea ce conteaza este textul in sine, ironia aceasta e doar o reflectie in oglinda fata de un mod nepotrivit de raportare la text), argument descalificant din start in cadrul unei polemici academice, pot spune ca autorii volumului nu contesta decat aplicabilitatea metodologiei transdisciplinare in cadrul oferit de reperele patristice, date fiind anumite incompatibilitati de substanta.
In final, d-l Petrisor invoca iar false probleme. Pentru un crestin “superioritatea” viziunii revelate fata de orice tip de cunoastere creata nu poate fi motiv de ingamfare, se refera la un continut existential si mistic al trairii venit din participarea la o initiativa si lucrare divine care il transcend pe om, sunt un dar si nu un merit, prin urmare nu exista motive de superiorizare a cuiva. Pur si simplu, faptul ca Dumnezeu e mai presus de om si El a creat lumea nu este semn de aroganta ci o evidenta a credintei crestine. In plus, dezamagindu-l iar pe d-l Petrisor, trebuie sa spun ca autorii au pregatirea profesionala de a reprezenta si a valoriza ambele pozitii, nu numai pe cea teologica, avand studii si specializari in stiinte si teologie. De asemeni in filosofie, in campul careia exista abordari conexe mult mai aplicate, concrete si fertile pentru tema noastra decat transdisciplinaritatea (a se vedea fenomenologia liturgica, spre exemplu). Ca volumul nostru este perfectibil, nimeni dintre autori nu neaga, insa asteptam critici mai constructive, axate pe o problematica de fond.
_____________________________________________________________________________
* Termenul "TD" (intelegand prin asta sirul de caractere 'transdisciplinarity') nu apare nici macar o data in toata enciclopedia (deci nu numai ca nu are alocata o sectiune aparte, si nici macar nu apare in consistenta sectiune de Religie si Stiinta - daca "metodologia transdisciplinara" in relatia stiinta-religie ar avea o asemenea recunoastere unanima in mainstream, ne-am astepta sa apara macar
acolo!). Cuvantul "transdisciplinary" apare in sectiunile dedicate lui Jean Baudrillard, Estetica Feminista si Bernard Williams - in ultima numai in cadrul unei referinte. Cuvantul "trans-disciplinary" apare in capitolele "Molecular Biology" (insa numai in titlul unei referinte istoriografice pe teme de "Incipient Legitimation of Molecular Biology in the 1930s") si "Life" (tot istoriografie, in relatie cu referinta mentionata anterior). Cam asta-i tot. Nici o mentionare a "metodologiei transdisciplinare" intr-un context care ar angaja stiinta si religia ca parteneri. Ca fapt divers, Lupasco/Lupascu nu apare nici o singura data.
Sa luam la rand pe cateva dintre acestea:
PM1 "cunoasterea stiintifică nu implică în mod necesar credinta in Dumnezeu"
FC1 Nu, insa autori crestini ortodocsi cum ar fi Alexei Nesteruk arata sensul in care activitatea stiintifica poate fi vazuta ca activitate euharistica!
PM2 "in viziunea teologilor mintea omului nu poate fi luminată decat „in comuniune cu Ratiunea divina a Creatorului" ceea ce nu este valabil in cazul cunoasterii de tip stiintific."
FC2 Ratiunea divina a Creatorului se descopera *incepand cu Creatia* prin mijlocirea intelectului spiritual (nous).
PM3 "De unde intelegem ca trairea duhovnicească nu intra în domeniul cunoasterii stiintifice"
FC3 Contemplarea lucrurilor create – da, chiar si prin medierea stiintei – poate fi valorizata ca traire duhovniceasca! Vezi FC1
PM4 "Deci cum am putea stabili o punte de legatura intre două tipuri de cunoastere care isi orientează atentia spre obiecte diferite de cunoastere?"
FC4 Creatia si Creatorul sunt diferite, insa pe de alta parte Creatia nu este autonoma, iar trairea duhovniceasca incepe cu contemplatia naturala - a lucrurilor create, si se misca de acolo in sus, spre stari din ce in ce mai "induhovnicite".
PM5 "in sfera spirituală domina nivelul afectiv al fiintei (credinta), iar în sfera stiintifică domină nivelul intelectual (gandirea de tip argumentativ si demonstrativ).
FC5 Afirmatie de un psihologism simplist, schematizator, reductionist. Gandirea de tip argumentativ si demonstrativ a avut adesea un rol important in teologie.
PM6 "In mod previzibil, in general, teologii subliniaza superioritatea ratiunii inspirate de Creator, iar oamenii de stiinta sustin superioritatea gandirii matematice, rationale".
FC6 Iarasi o simplficare ce se misca intre copilareasc si stupid. Teologii vad gandirea matematica, rationala, ca reflectand Creatorul. Pentru ei toata ratiunea este inspirata de Creator, chiar daca uneori este folosita in scopuri mai putin "bune". Rationalitatea umana si rationalitatea creatiei sunt strans legate si pot fi contemplate ca fapt teologic (duhovnicesc).
PM7 "In afara acestor două pozitii, adică fara a afirma superioritatea uneia sau a alteia, se situeaza metodologia transdisciplinara"
FC7 Vezi FC6. Apologie a transdisciplinaritatii bazata pe un "straw man" argument.
PM8 "care este taxată in introducerea acestei carti prin apelul la invatatura patristica."
FC8 Fiind crestini ortodocsi, ni se va ierta oare ca facem apel la "invatatura patristica"? Intrebare retorica, bineinteles.
PM9 "Dialogul nu poate fi localizat nici in intelect, nici in afectiv, ci undeva între ele, [more of the same crap - ignored, n.n.]"
FC9 Ehei... undeva, candva, parca... Un nonsens care iarasi se bazeaza pe un "straw man" (falsa reprezentare si insuficienta cunoastere a pozitiei teologiei crestin ortodoxe).
PM10 "unul din motivele pentru care Basarab Nicolescu vede in metodologia
transdiciplinara o cale privilegiata de a asigura dialogul dintre ştiinta si religie."
FC10 Fiecare are dreptul la propria opinie. Termenul generic de "religie" e foarte problematic. In orice caz, fiind interesati in *dialogul dintre teologia ortodoxa si stiinta* noi contestam relevanta cruciala a transdisciplinaritatii in cadrul acestui dialog. Ceea ce facem, facem fara TD, si totul e OK.
PM11 "Revenind la Introducere, vom spune ca aceasta este semnata de Autorii, care in felul acesta anonim nici nu isi asuma ce spun".
FC11 E de-a dreptul ridicol. "Autorii" este echivalent cu o lista de 11 persoane care au contribuit la volum si care subscriu la cele afirmate in statement. Bineinteles ca cu totii isi asuma ceea ce scrie acolo.
PM12 "Cu alte cuvinte, metodologia poate sa mijloceasca orice dialog intre oricare discipline".
FC12 You've got to be kidding me. E mult zgomot vis-a-vis de "metodologia TD" insa asta-i cam tot: chiar si in afara cadrului "dialog teologie si stiinta" e marcata de controverse, si e departe de a fi facand parte din "mainstream"! In encicopedia-mamut a universitatii Stanford pe teme de filosofie si teme conexe (inclusiv "science and religion"!) nu se mentioneaza nici macar o data TD*.
PM13 "Confuzia vine din faptul ca „autorii” confunda „spiritul stiintific” cu gândirea de tip rational.
FC13 Nu cumva confuzia este a autorului acestui articol de blog care nu se prea oboseste sa citeasca cu atentie textul?
PM14 "E momentul să subliniem că metodologia transdisciplinara promovează un nou tip de rationalitate."
FC14 Asta ii e pretentia, adevarat. Si deci...?
PM15 "Dar nici acest nou tip de rationalitate nu este pe placul autorilor fiindcă el are la baza gandirea de tip bohmeian, care nu intra in granitele doctrinei crestin-ortodoxe."
FC15 O fraza de o platitudine rara! Gandirea teologica a lui Jacob Boehme are destule probleme teologice in general (i.e., nu numai "in granitele doctrinei crestin-ortodoxe"). Faptul ca "Jacob Boehme are pozitii incompatibile cu crestinismul ortodox" este cat se poate de evident. Tocmai,"transdiciplinarii", care par sa caute sa isi implementeze (prin metode mai mult sau mai putin subtile) pozitiile filosofice in cadrul... "dialogului dintre teologia ortodoxa si stiinta" sunt cei ce intra in stare de alerta maxima cind cineva afirma acest simplu adevar. Renuntam sa continuam sa comentam celelalte pasaje ale articolului, - in linii mari... "more of the same" - care fac apologetica TD in fata "teologiei ortodoxe" (doar-doar cei interesati de "teologie ortodoxa si stiinta" vor considera potrivit sa faca un act de renuntare, dupa lecturarea pasajelor apologetice ale d-lui Militaru, la "teologia ortodoxa" in favoarea "noii trinitati" cu complex de superioritate, constand din "cartile apocrife, practicile de tip oriental si metodologia transdisciplinara").
Comentarii aditionale
Trebuie sa mai spun ca autorii nu identifica doctrina lui Jakob Bohme cu metodologia transdisciplinara, cum in necunostinta de cauza pretinde dl Petrisor (chiar o fi citit volumul nostru?, ma intreb citindu-i articolul), ci sustin numai ca in ciuda apropierilor primeia de gandirea crestina exista si indepartari, incompatibilitati de substanta, ca de exemplu modul de rezolvare a problemei contrariilor (a se vedea aici si modul de rezolvare a aceleiasi probleme la Lupascu si in metodologia transdiciplinara, care are printre surse gandirea lui Bohme), evolutia sau ajungerea la constiinta de sine a lui Dumnezeu. D-l Petrisor insusi arata un dram de onestitate cand afirma ca “în mod clar, Dumneazeul lui Böhme «care se reproduce la nesfârşit, pe toate nivelurile de Realitate» nu este compatibil cu Cel din gândirea teologică ortodoxă”. Αsta e tot ce spunem si noi, ca nu e cazul a se marsa in cadrul unei abordari din perspectiva reperelor patristice pe asemenea doctrine ce manifesta unele incompatibilitati de fond, nu e vorba despre niciun ton resentimentar, sau de negarea in bloc a valorii sau desfiintarea operei unor autori. Am explicat foarte clar ca dorim sa ne pastram in acest cadru fidel reperelor patristice pentru a evita eventuale confuzii, gen cele privind ideea de transreligiozitate. Nu mai trebuie sa spunem ca teoria despre nivelurile de realitate nu rezulta “stiintific” din fizica cuantica, ci este o extrapolare metastiintifica care poate fi pusa, de ce nu, sub raportul continutului, sub semnul intrebarii, sub diverse aspecte, dintre care am mentionat cateva. De asemeni, criticul nostru nu realizeaza ca marxism-leninismul elaboreaza un amplu demers filosofic care are o istorie in spate, in teoria ideilor, identificandu-l simplist cu un angajament politic. Mai degraba d-l Petrisor se dovedeste resentimentar, nerealizand ca ceea ce se reproseaza este o situare neadecvata a unor teorii, si nu denigrarea unor autori, prin dezinformare si cu rea vointa. El crede ca isi sporeste forta argumentelor adaugand etichete, care tradeaza mai degraba lenea sau incapacitatea lui de a ataca probleme de fond.
Inca un punct contestabil e obiectia d-lui Petrisor ca „abundă citatele din teologi creştini de prim rang, dar cu excepţia în care vorbim despre dogma creştină, ele nu au nici o legătură cu subiectul în discuţie, cum ar fi ştiinţa sau transdisciplinaritatea. Cu alte cuvinte deşi sunt folosite drept argument, ele nu sunt argumente. Pentru simplul fapt că marii teologi ortodocşi nu au avut în vedere în mesajul lor relaţia teologiei cu ştiinţa. Nici nu îi interesa.”. Dimpotriva, marii teologi s-au interesat de toate cele omenesti, in felul lor, si cuvintele lor ce vizeaza aspecte existentiale si revelate au implicatii mai mult sau mai putin directe in tot ce se intampla.
Domnul Petrisor manipuleaza opinia publica sugerand un conflict intre opinia autorilor si ştiinţă. Nimic mai fals. Ca om de formaţie ştiinţifică, îmi este evident că teoria d-lui Basarab nu este ştiinţifică, ci metaştiinţifică. În volumul nostru, din contră, am promovat ştiinţa ca pe o activitate care poate fiu purtată din miezul unei trăiri existenţiale plenare, duhovniceşti. Şi asta nu o deformează sau micşorează cu nimic, ci o valorizează spiritual. Raportul teologie ortodoxa – stiinta nu implica necesar un acoperis transdisciplinar. Fiind majoritatea oameni cu dubla formatie, este ridicol de a sugera in acest context un conflict al autorilor cu stiinta, ca reprezentanti ai Bisericii. Daca trairea duhovniceasca nu isi propune necesar sa explice legile ce guverneaza lumea, ea poate oferi un continut calitativ intelegerii si responsabilitatii demersului stiintific, astfel incat sa nu devina o intelegere fara constiinta si fara har. In volumul nostru am valorizat demersul stiintific in specificul lui propriu, si in sens spiritual in intregul unei atitudini integrale, nescindate, a omului crestin (ne-am asumat pozitia omului crestin ortodox, fapt care mi se pare onest si o afirmare a identitatii de credinta nu poate decat sa fie un factor pozitiv in orice dialog sincer), pentru ca evita fatarnicia, care mai devreme sau mai taryiu duce la impasuri in dialog. D-l Petrisor muta problema in stil paseist-revanşard si plin de clisee de trista amintire in campul unui pretins conflict intre teologia ortodoxa si stiinta, mai mult, intre institutia Bisericii si stiinta, fapt absolut inexistent in cadrul volumului nostru, pe care criticul egophob se pare ca nu s-a ostenit sa-l citeasca. Drept urmare, tocmai nefiind in conflict din perspectiva omului crestin cu dubla specializare, nici stiinta, nici teologia nu au nevoie imperioasa de un avocat numit transdisciplinaritate, Criticabila sau nu in considerarea ei de pe diverse pozitii si din diverse perspective, asta e parerea noastra, in sprijinul careia am adus argumente din campul stiintific, filosofic si teologic.
“autori fără nume, fără renume şi fără argumente neagă aplicabilitatea metodologiei transdisciplinare”.
Trecand cu ingaduinta peste argumentul la persoana adus de ilustrul necunoscut Petrisor (pentru mine ceea ce conteaza este textul in sine, ironia aceasta e doar o reflectie in oglinda fata de un mod nepotrivit de raportare la text), argument descalificant din start in cadrul unei polemici academice, pot spune ca autorii volumului nu contesta decat aplicabilitatea metodologiei transdisciplinare in cadrul oferit de reperele patristice, date fiind anumite incompatibilitati de substanta.
In final, d-l Petrisor invoca iar false probleme. Pentru un crestin “superioritatea” viziunii revelate fata de orice tip de cunoastere creata nu poate fi motiv de ingamfare, se refera la un continut existential si mistic al trairii venit din participarea la o initiativa si lucrare divine care il transcend pe om, sunt un dar si nu un merit, prin urmare nu exista motive de superiorizare a cuiva. Pur si simplu, faptul ca Dumnezeu e mai presus de om si El a creat lumea nu este semn de aroganta ci o evidenta a credintei crestine. In plus, dezamagindu-l iar pe d-l Petrisor, trebuie sa spun ca autorii au pregatirea profesionala de a reprezenta si a valoriza ambele pozitii, nu numai pe cea teologica, avand studii si specializari in stiinte si teologie. De asemeni in filosofie, in campul careia exista abordari conexe mult mai aplicate, concrete si fertile pentru tema noastra decat transdisciplinaritatea (a se vedea fenomenologia liturgica, spre exemplu). Ca volumul nostru este perfectibil, nimeni dintre autori nu neaga, insa asteptam critici mai constructive, axate pe o problematica de fond.
_____________________________________________________________________________
* Termenul "TD" (intelegand prin asta sirul de caractere 'transdisciplinarity') nu apare nici macar o data in toata enciclopedia (deci nu numai ca nu are alocata o sectiune aparte, si nici macar nu apare in consistenta sectiune de Religie si Stiinta - daca "metodologia transdisciplinara" in relatia stiinta-religie ar avea o asemenea recunoastere unanima in mainstream, ne-am astepta sa apara macar
acolo!). Cuvantul "transdisciplinary" apare in sectiunile dedicate lui Jean Baudrillard, Estetica Feminista si Bernard Williams - in ultima numai in cadrul unei referinte. Cuvantul "trans-disciplinary" apare in capitolele "Molecular Biology" (insa numai in titlul unei referinte istoriografice pe teme de "Incipient Legitimation of Molecular Biology in the 1930s") si "Life" (tot istoriografie, in relatie cu referinta mentionata anterior). Cam asta-i tot. Nici o mentionare a "metodologiei transdisciplinare" intr-un context care ar angaja stiinta si religia ca parteneri. Ca fapt divers, Lupasco/Lupascu nu apare nici o singura data.
luni, 27 iulie 2009
Repere patristice pro sau contra dialogul stiinta-teologie?
Am dat azi pe net, postat pe EgoPHobia, la adresa
http://egophobia.dap.ro/revista/?tag=basarab-nicolescu
peste un articol al lui Marius Cristian Ene, intitulat: „Repere patristice împotriva dialogului dintre teologie şi ştiinţă”. M-a amuzat vehemenţa lui „proletară” impotriva volumului, mai precis impotriva Introducerii, critica lui de o superficialitate perfect compatibilă cu lipsa oricărei abordări serioase a problemelor de fond. Din respect faţă de el, acceptând posibilitatea unei diferenţe de păreri, si trecand cu vederea etichetarile copilaresti, care totusi nu il onoreaza, ale domniei sale, îi răspund aici punctual. Pasajele intre ghilimele sunt ale sus-numitului domn Ene.
Iata cum isi incepe diatriba:
MCE: “Înainte de a deveni capabil să porţi un dialog, trebuie să îndeplineşti cel puţin două condiţii, dintre care una ţine de relaţia cu sine, iar cealaltă de relaţia cu celălalt. În primul rând, trebuie să exişti ca partener de dialog. Adică să ai o opinie clar formulată despre ceea ce urmează să spui (altfel, dacă în propria gândire există contradicţii, trebuie mai întâi să porţi un dialog cu tine însuţi, pentru a le rezolva şi a deveni coerent), iar această opinie să îţi aparţină în totalitate (dacă te prezinţi la dialog susţinând opinia altcuiva, prezenţa ta acolo devine inutilă, deoarece nu aduce nimic nou). Lucrarea „Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă“, redactată de un colectiv de zece autori, avându-l drept coordonator pe Adrian Lemeni, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi apărută la Editura Basilica a Patriarhiei Române chiar în acest an, încalcă flagrant aceste condiţii, în ciuda principiilor generoase enunţate în Prefaţa Patriarhului Daniel. În ceea ce priveşte prima condiţie – coerenţa – lacunele sunt evidente pe mai multe niveluri. În primul rând, colectivul de autori nu a reuşit să cadă de acord nici măcar asupra editurii la care urma să apară lucrarea. Gândită iniţial pentru a vedea lumina tiparului în cadrul colecţiei „Ştiinţă şi Religie“ de la Editura Curtea Veche – motiv pentru care a fost organizată inclusiv o întâlnire la Bucureşti, pe data de 24 septembrie 2008, organizată de polul Bucureşti şi numită „Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă“ – lucrarea a fost publicată în final la editura Basilica a Patriarhiei Române. După mai bine de o jumătate de an de pregătire a lucrării, 8 dintre cei 14 autori ai diferitelor texte, inclusiv coordonatorul, cereau retragerea volumului de la Curtea Veche. Apoi aceştia s-au răzgândit încă o dată, spunând că acceptă publicarea la Curtea Veche, dar cu două condiţii: eliminarea frazei standard care se pune pe coperta a patra a cărţilor din colecţie, precum şi scoaterea din volum a unei lucrări prezentate de grupul de la Ploieşti. Cum a doua condiţie nu a putut fi acceptată, s-a convenit să aibă loc o întâlnire de lucru pentru a fi lămurite aceste probleme, întâlnire care nu a mai avut loc niciodată. Şi, în final, volumul a apărut la o altă editură decât cea pentru care fusese pregătit, cu un conţinut sensibil modificat faţă de ceea ce se intenţionase iniţial şi cu o introducere de 60 de pagini pe care o semnează „Autorii“, deşi ne este greu să credem că 11 oameni au putut lucra împreună la un astfel de text”.
Răspuns:
În ce priveşte articolul dlui Marius Cristian Ene, este cel puţin neserioasă, patetică, dacă nu chiar ridicolă, insistenţa pe bucătăria apariţiei volumului, dat fiind că este evident motivul pentru care autorii au preferat publicarea la editura Basilica, neajungerea la un consens privind rolul mediator al transdisciplinarităţii (contestat de autori în mod argumentat) în ce priveşte tema volumului: reperele patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă. Nu exista nicio obligaţie pentru autori de a publica volumul la Curtea Veche, şi oricum ideea volumului nu îi aparţine dlui Basarab Nicolescu, ci lui Adrian Lemeni şi drept urmare autorii volumului de la Basilica, sub coordonarea aceluiaşi, aveau tot dreptul de a publica unde vor materialele lor şi de a alege formula unei perspective cât mai unitare. Nu există astfel nicio incoerenţă la nivel editorial, numai faptul neajungerii la un acord şi o alegere în consecinţă.
MCE: “Pe un alt nivel – acela al textului în sine – lipsa de coerenţă şi de continuitate cu sine însuşi în discurs este ilustrată perfect dacă alăturăm afirmarea chiar în primele pagini ale volumului a necesităţii „depăşirii unei poziţii reducţioniste bazate pe aroganţă şi pe autosuficienţă“, cu alte afirmaţii făcute în Introducere, de genul: „adevărul poate fi trăit, la modul cel mai intens şi plenar, doar în cadrul experienţei duhovniceşti, eclesiale“. Superb exemplu de autosuficienţă, condamnată drastic cu numai 15 pagini mai devreme, în aceeaşi carte!”
Răspuns:
Marius-Cristian Ene se grăbeşte cu concluziile sau pare incapabil să înţeleagă faptul că îţi poţi asuma credinţa creştină fără aroganţă sau autosuficienţă, căci faptul că „adevărul poate fi trăit, la modul cel mai intens şi plenar, doar în cadrul experienţei duhovniceşti, eclesiale“ ţine pur şi simplu de credinţa creştină în plenitudinea revelaţiei, a experienţei şi a cunoaşterii luminate de har, fără a exclude prezenţa adevărului, a “scânteilor de adevăr”, prin iconomia dumnezeiască, în diferite grade, peste tot. Nu se pot însă nivela, în sens patristic, cunoaşterea din afară cu cea revelată, şi acest lucru ţine de statutul ontologic al distincţiei între necreat şi creat şi nu de arogarea vreunui privilegiu de către cineva. Astfel, consecvenţa faţă de viziunea creştină este perfect compatibilă, date fiind valorizările iconomice ale adevărului dăruit, şi nu posedat, cu necesitatea „depăşirii unei poziţii reducţioniste bazate pe aroganţă şi pe autosuficienţă“.
MCE: “A doua condiţie care ţine de propria pregătire pentru un dialog – cea de a fi capabil să vii cu propria opinie – are de suferit chiar ca urmare a faptului că Introducerea nu este semnată, sau mai precis, autorul ei se ascunde în spatele sintagmei „autorii“. Astfel, o introducere de 60 de pagini la o lucrare despre dialogul dintre ştiinţă şi religie are pretenţia de a avea un autor colectiv şi anonim, la fel ca o doină populară în care un tânăr aude cântecul cucului şi, emoţionat, începe să cânte din fluier despre mândruţa lui dragă. Opiniile din Introducere nu sunt, aşadar, asumate, şi nu putem şti cui îi aparţin cu adevărat”.
Răspuns:
Această obiecţie nu are nicio consistenţă, dat fiind că singurul lucru care contează este dezbaterea pe probleme de fond, lucru neglijat cu totul de contestatarii volumului “Repere patristice”. Singurul lucru pe care îl pot face este să extragă nişte expresii şi să se hazardeze în deducţii nefondate, prin acuze melodramatice, răstălmăcind intenţia auctorială.
MCE: “În ceea ce priveşte condiţiile de pregătire a unui dialog care ţin de propria persoană, am remarcat inconsecvenţe crase, cereri de modificare a unei structuri care fusese iniţial acceptată, dorinţa de a exclude lucrări din volum, schimbarea editurii, afirmarea unor principii pentru a le încălca după zece pagini, ascunderea unui autor în spatele unui grup de 11 persoane”.
Răspuns:
Dl. Ene invocă iarăşi probleme de bucătăria demersurilor editoriale, sau face afirmaţii fără acoperire, nefiind deloc clar de ce principiile enunţate ar fi încălcate, mai degrabă avem de-a face cu interpretări abuzive din partea criticului nostru, care ar face mai bine decât să se grăbească a da verdicte să reflecteze mai consecvent asupra cadrului de abordare al volumului, şi anume cel dat de reperele patristice. Tocmai necesitatea consecvenţei faţă de acest cadru a impus schimbarea intenţiei iniţiale în privinţa formei finale a volumului, şi implicit precizările din Introducere, ca o distantare necesara fata de o pozitie ce sustine inflexibil unicitatea medierii prin transdisciplinaritate a raportului teologie-stiinta.
MCE: “Condiţiile care ţin de relaţia cu celălalt – posibilul partener de dialog –
presupun respectul pentru ceea ce acesta are de spus şi convingerea că o discuţie poate fi constructivă. Altfel, dialogul se transformă în două monologuri perfect paralele, fără nici un fel de legătură între ele”.
Răspuns:
Respectul faţă de dl. Profesor Basarab şi atitudinea constructivă nu exclud o poziţie critică pe problema de fond a intrebarii asupra adecvării transdisciplinarităţii la rolul de mediator în dialogul ştiinţă-teologie ortodoxă, din perspectivă patristică. Asta am şi încercat să argumentăm, că nu considerăm adecvată o situare absconsă în afara teologiei şi ştiinţei, pentru a media dialogul. În fond, dacă ar fi să fim mai exacţi, dialogul este între persoane ce deţin ele însele un orizont ştiinţific şi unul teologic, şi în a căror gândire cele două abordări funcţionează întrepătrunse. În cazul autorilor volumului, majoritatea au dublă calificare. A vedea adevărul în lumina credinţei nu înseamnă deci a absorbi ştiinţa în teologie, ci a le vedea întrepătrunse, fără prefacere a specificurilor, într-o relaţie în care conţinutul existenţial al cunoaşterii şi conştiinţa limitelor sunt potenţate calitativ (!) de intensitatea unei relaţii cu Dumnezeu, despre care dă seama teologia. Aş fi sincer interesat de poziţia dlui Basarab faţă de critica la adresa filosofiei lui Lupaşcu adusă, din perspectivă creştină (!), în capitolul despre energii create şi necreate. E timpul să lăsăm deoparte bărbăteşte mania persecuţiei şi să ne limităm la problemele de fond. Curajul de a-ţi spune opiniile nu trebuie confundat cu intoleranţa, habotnicia, fanatismul. Accept că există şi alte păreri şi nu fac din asta o problemă, însă nu înseamnă că trebuie, de dragul unei curioase corectitudini politice, să renunţ la simţul critic de substanţă creştină. Dacă există erori de fond în lucrare, rămâne să se vadă în dezbateri civilizate şi aplicate, din partea unor oameni care chiar stăpânesc problemele şi caută să înţeleagă intenţia autorilor. Luat si de valul euforiei unei izbanzi facile, mizand pe forta sincronizarii cu alti critici la fel de neinspirati sau superficiali ai volumului (carora le voi raspunde separat), Dl. Ene a reuşit în mod strălucit să fie „pe lângă” subiectul volumului. Nu m-a convins deloc ca stapaneste cunoasterea lui (nici macar ca l-a parcurs, daramite inteles!). Ca s-o faca, trebuie sa dovedeasca o capacitate de aprofundare, sa muste mai putin din persoane si mai mult din text si context, fara sa-si sparga dintii. Nu pot decat sa ii urez prieteneste succes!
MCE: „„Respectul“ autorului colectiv şi anonim al Introducerii faţă de ştiinţă este ilustrat de alte două afirmaţii: citatul din Cuviosul Paisie Aghioritul, prezentat drept concluzie la un subcapitol: „Ştiinţa ajută mult, dar şi tulbură mult“, dar şi îndemnul de „a nu te aventura în speculaţii, cu o îndrăzneală necuvenită, cu privire la ceea ce depăşeşte puterile de înţelegere, cum ar fi, de exemplu, taina Treimii în teologie, taina creaţiei lumii din nimic, sau a originii lumii în cosmologie, a începutului vieţii în bioetică sau a veacului viitor“. Cu alte cuvinte, întreaga cercetare din domenii precum fizica, astronomia sau biologia este taxată drept o „îndrăzneală necuvenită“, o obrăznicie care depăşeşte flagrant limitele fixate de teologie”.
Răspuns:
O altă neînţelegere provine din interpretările tendenţioase ale unor afirmaţii, pe idea predeterminată că autorii ar vrea să favorizeze teologia în disputa ei cu ştiinţa. Or pentru autorii, repet, cu dublă calificare, problema nu este de a favoriza teologia ca domeniu, ci de a respecta o ordine a priorităţilor care, singura, face ca cele două cunoaşteri, ştiinţifică şi teologică, să se acordeze într-un mod deschis experienţei lui Dumnezeu, relaţiei cu Dumnezeu care, în Hristos şi Biserică, potrivit reperelor patristice, atinge un punct culminant nu pentru vrednicia oamenilor ci pentru darul lui Dumnezeu împărtăşit de Sus. Faptul că ştiinţa poate genera tulburări nu înseamnă o lipsă de respect faţă de ştiinţă, ci un fapt care reflectă dificultatea trecerii de la aspectul cantitativ la cel calitativ, de la afirmatiile stiintifice la fundamentele si interpretarile metastiintifice. La fel, îndemnul de „a nu te aventura în speculaţii, cu o îndrăzneală necuvenită, cu privire la ceea ce depăşeşte puterile de înţelegere, cum ar fi, de exemplu, taina Treimii în teologie, taina creaţiei lumii din nimic, sau a originii lumii în cosmologie, a începutului vieţii în bioetică sau a veacului viitor“ nu are de-a face cu interpretarea aberantă a dlui Ene care îl traduce prin faptul de a taxa întreaga cercetare din fizică, astronomie sau biologie drept „îndrăzneală necuvenită“. S-a vrut a se atenţiona asupra riscurilor ideologizării ştiinţei prin diverse forme de scientism, care uită de caracterul condiţionat al afirmaţiilor ştiinţifice şi practic nesocotesc limitele metodologice ale ştiinţei însăşi, care nu are mijloacele de a enunţa afirmaţii sigure asupra unor tipuri de realităţi neexperimentabile instrumental, neverificabile cu mijloacele ei, dat fiind caracterul calitativ apofatic al existenţei personale şi generale. Deci este un apel la o conştiinţă a limitelor ontologice în raport cu realitatea transcendentală şi cea transcendentă (pe care nu teologia le fixează, ea doar le poate recunoaşte) care face posibil dialogul, şi nicidecum un totalitarism al teologiei în raport cu ştiinţa. Nu este vorba nici de prioritatea unui mod teologic de cunoaştere teoretică asupra unui alt mod teoretic de cunoaştere ştiinţifică, ci de prioritatea relaţiei cu Adevărul întrupat dincolo de interpretările noastre teoretice. Acest Adevăr, în sens patristic, a fost revelat drept Cuvântul întrupat, Fiul lui Dumnezeu, care are o existenţă de sine, ca Unul din Treimea Dumnezeiască, şi nu depinde de interpretările teologiei sau ştiinţelor academice. Taina întrupării Lui fundamentează şi raţionalitatea lumii.
MCE: “Ori, cu un astfel de partener obraznic nu porţi un dialog, ci doar îi ţii prelegeri despre buna purtare şi îl pui la punct pentru că nu se conformează principiilor tale. Şi exact acest lucru se întâmplă în Introducere. Bohme este condamnat ca eretic, ştiinţa este denunţată ca obraznică, transdisciplinaritatea este pusă la zid pentru că doreşte un dialog real, în care fiecare partener de discuţie îşi respectă partenerul, şi nu un dialog al surzilor, în care partenerii să se comporte ca nişte personaje ale lui Ionesco.
Răspuns:
Cu riscul de a-l dezamăgi pe domnul Ene, în volumul de Repere patristice nu este vorba nici de a ţine prelegeri despre buna purtare şi de o punere la punct pentru neconformarea la principiile autorilor. Faptul că gândirea lui Bohme are devieri eretice nu este decât o consemnare istorică, pe care o remarcă şi dl Basarab, deci nu putem fi nicicum acuzaţi noi de condamnarea lui, ci rostul observaţiilor privitoare la Bohme este de a atenţiona asupra riscului anexarii gandirii cu accente panteiste a lui Bohme drept culme a gandirii crestine. Nu a fost contestata fertilitatea gandirii lui Bohme, ci proasta pozitionare a ei de catre dl Basarab. La fel, nu s-a intentionat a contesta transdisciplinaritatea ca abordare filosofica, ci relevanta ei scazuta si chiar inadvertenta ei in cadrul temei acestui volum. Daca argumentele din volum nu par a fi suficiente, il rog pe dl Ene sa treaca de la etichetari facile la problemele de fond, ce necesita o aprofundare a subiectului, aprofundare de care deocamdata nu da dovada.
MCE: „Ştiinţa a întins o mână teologiei, dar aceasta din urmă a demonstrat că nu poate depăşi poziţia absorbţiei ştiinţei contemporane în teologia ortodoxă. Din toate aceste motive, credem că un titlu mai potrivit pentru volumul apărut la editura Basilica a Patriarhiei Române este „Repere patristice împotriva dialogului dintre teologie şi ştiinţă“.
Răspuns:
"Desfiintatorul" volumului este incapabil sa iasa din tiparul personificarii stiintei si teologiei. In fapt, stiinta nu poate intinde o mana teologiei, ca n-are asa ceva. Problema este modul in care fuzioneaza in campul personal cele doua perspective astfel incat omul sa nu capete o atitudine schizoida si sa ramana deschis dialogului fertil cu alte persoane. Un dialog care isi asuma riscuri, admite reflectie critica, polemica, lucru pe care l-am incercat si noi, de dragul adevarului, cu o anume fermitate care se pare ca a deranjat, insa fara a impune nimanui nimic, si cu tot respectul cuvenit dlui Basarab. Şi încă ceva: ca unul care am fost olimpic naţional la matematică, bursier în Germania şi cadru universitar suficienţi ani, nu am niciun complex vizavi de relaţia ştiinţă-teologie, ci mai degrabă ambele îmi sunt familiare în specificul lor.
http://egophobia.dap.ro/revista/?tag=basarab-nicolescu
peste un articol al lui Marius Cristian Ene, intitulat: „Repere patristice împotriva dialogului dintre teologie şi ştiinţă”. M-a amuzat vehemenţa lui „proletară” impotriva volumului, mai precis impotriva Introducerii, critica lui de o superficialitate perfect compatibilă cu lipsa oricărei abordări serioase a problemelor de fond. Din respect faţă de el, acceptând posibilitatea unei diferenţe de păreri, si trecand cu vederea etichetarile copilaresti, care totusi nu il onoreaza, ale domniei sale, îi răspund aici punctual. Pasajele intre ghilimele sunt ale sus-numitului domn Ene.
Iata cum isi incepe diatriba:
MCE: “Înainte de a deveni capabil să porţi un dialog, trebuie să îndeplineşti cel puţin două condiţii, dintre care una ţine de relaţia cu sine, iar cealaltă de relaţia cu celălalt. În primul rând, trebuie să exişti ca partener de dialog. Adică să ai o opinie clar formulată despre ceea ce urmează să spui (altfel, dacă în propria gândire există contradicţii, trebuie mai întâi să porţi un dialog cu tine însuţi, pentru a le rezolva şi a deveni coerent), iar această opinie să îţi aparţină în totalitate (dacă te prezinţi la dialog susţinând opinia altcuiva, prezenţa ta acolo devine inutilă, deoarece nu aduce nimic nou). Lucrarea „Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă“, redactată de un colectiv de zece autori, avându-l drept coordonator pe Adrian Lemeni, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi apărută la Editura Basilica a Patriarhiei Române chiar în acest an, încalcă flagrant aceste condiţii, în ciuda principiilor generoase enunţate în Prefaţa Patriarhului Daniel. În ceea ce priveşte prima condiţie – coerenţa – lacunele sunt evidente pe mai multe niveluri. În primul rând, colectivul de autori nu a reuşit să cadă de acord nici măcar asupra editurii la care urma să apară lucrarea. Gândită iniţial pentru a vedea lumina tiparului în cadrul colecţiei „Ştiinţă şi Religie“ de la Editura Curtea Veche – motiv pentru care a fost organizată inclusiv o întâlnire la Bucureşti, pe data de 24 septembrie 2008, organizată de polul Bucureşti şi numită „Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă“ – lucrarea a fost publicată în final la editura Basilica a Patriarhiei Române. După mai bine de o jumătate de an de pregătire a lucrării, 8 dintre cei 14 autori ai diferitelor texte, inclusiv coordonatorul, cereau retragerea volumului de la Curtea Veche. Apoi aceştia s-au răzgândit încă o dată, spunând că acceptă publicarea la Curtea Veche, dar cu două condiţii: eliminarea frazei standard care se pune pe coperta a patra a cărţilor din colecţie, precum şi scoaterea din volum a unei lucrări prezentate de grupul de la Ploieşti. Cum a doua condiţie nu a putut fi acceptată, s-a convenit să aibă loc o întâlnire de lucru pentru a fi lămurite aceste probleme, întâlnire care nu a mai avut loc niciodată. Şi, în final, volumul a apărut la o altă editură decât cea pentru care fusese pregătit, cu un conţinut sensibil modificat faţă de ceea ce se intenţionase iniţial şi cu o introducere de 60 de pagini pe care o semnează „Autorii“, deşi ne este greu să credem că 11 oameni au putut lucra împreună la un astfel de text”.
Răspuns:
În ce priveşte articolul dlui Marius Cristian Ene, este cel puţin neserioasă, patetică, dacă nu chiar ridicolă, insistenţa pe bucătăria apariţiei volumului, dat fiind că este evident motivul pentru care autorii au preferat publicarea la editura Basilica, neajungerea la un consens privind rolul mediator al transdisciplinarităţii (contestat de autori în mod argumentat) în ce priveşte tema volumului: reperele patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă. Nu exista nicio obligaţie pentru autori de a publica volumul la Curtea Veche, şi oricum ideea volumului nu îi aparţine dlui Basarab Nicolescu, ci lui Adrian Lemeni şi drept urmare autorii volumului de la Basilica, sub coordonarea aceluiaşi, aveau tot dreptul de a publica unde vor materialele lor şi de a alege formula unei perspective cât mai unitare. Nu există astfel nicio incoerenţă la nivel editorial, numai faptul neajungerii la un acord şi o alegere în consecinţă.
MCE: “Pe un alt nivel – acela al textului în sine – lipsa de coerenţă şi de continuitate cu sine însuşi în discurs este ilustrată perfect dacă alăturăm afirmarea chiar în primele pagini ale volumului a necesităţii „depăşirii unei poziţii reducţioniste bazate pe aroganţă şi pe autosuficienţă“, cu alte afirmaţii făcute în Introducere, de genul: „adevărul poate fi trăit, la modul cel mai intens şi plenar, doar în cadrul experienţei duhovniceşti, eclesiale“. Superb exemplu de autosuficienţă, condamnată drastic cu numai 15 pagini mai devreme, în aceeaşi carte!”
Răspuns:
Marius-Cristian Ene se grăbeşte cu concluziile sau pare incapabil să înţeleagă faptul că îţi poţi asuma credinţa creştină fără aroganţă sau autosuficienţă, căci faptul că „adevărul poate fi trăit, la modul cel mai intens şi plenar, doar în cadrul experienţei duhovniceşti, eclesiale“ ţine pur şi simplu de credinţa creştină în plenitudinea revelaţiei, a experienţei şi a cunoaşterii luminate de har, fără a exclude prezenţa adevărului, a “scânteilor de adevăr”, prin iconomia dumnezeiască, în diferite grade, peste tot. Nu se pot însă nivela, în sens patristic, cunoaşterea din afară cu cea revelată, şi acest lucru ţine de statutul ontologic al distincţiei între necreat şi creat şi nu de arogarea vreunui privilegiu de către cineva. Astfel, consecvenţa faţă de viziunea creştină este perfect compatibilă, date fiind valorizările iconomice ale adevărului dăruit, şi nu posedat, cu necesitatea „depăşirii unei poziţii reducţioniste bazate pe aroganţă şi pe autosuficienţă“.
MCE: “A doua condiţie care ţine de propria pregătire pentru un dialog – cea de a fi capabil să vii cu propria opinie – are de suferit chiar ca urmare a faptului că Introducerea nu este semnată, sau mai precis, autorul ei se ascunde în spatele sintagmei „autorii“. Astfel, o introducere de 60 de pagini la o lucrare despre dialogul dintre ştiinţă şi religie are pretenţia de a avea un autor colectiv şi anonim, la fel ca o doină populară în care un tânăr aude cântecul cucului şi, emoţionat, începe să cânte din fluier despre mândruţa lui dragă. Opiniile din Introducere nu sunt, aşadar, asumate, şi nu putem şti cui îi aparţin cu adevărat”.
Răspuns:
Această obiecţie nu are nicio consistenţă, dat fiind că singurul lucru care contează este dezbaterea pe probleme de fond, lucru neglijat cu totul de contestatarii volumului “Repere patristice”. Singurul lucru pe care îl pot face este să extragă nişte expresii şi să se hazardeze în deducţii nefondate, prin acuze melodramatice, răstălmăcind intenţia auctorială.
MCE: “În ceea ce priveşte condiţiile de pregătire a unui dialog care ţin de propria persoană, am remarcat inconsecvenţe crase, cereri de modificare a unei structuri care fusese iniţial acceptată, dorinţa de a exclude lucrări din volum, schimbarea editurii, afirmarea unor principii pentru a le încălca după zece pagini, ascunderea unui autor în spatele unui grup de 11 persoane”.
Răspuns:
Dl. Ene invocă iarăşi probleme de bucătăria demersurilor editoriale, sau face afirmaţii fără acoperire, nefiind deloc clar de ce principiile enunţate ar fi încălcate, mai degrabă avem de-a face cu interpretări abuzive din partea criticului nostru, care ar face mai bine decât să se grăbească a da verdicte să reflecteze mai consecvent asupra cadrului de abordare al volumului, şi anume cel dat de reperele patristice. Tocmai necesitatea consecvenţei faţă de acest cadru a impus schimbarea intenţiei iniţiale în privinţa formei finale a volumului, şi implicit precizările din Introducere, ca o distantare necesara fata de o pozitie ce sustine inflexibil unicitatea medierii prin transdisciplinaritate a raportului teologie-stiinta.
MCE: “Condiţiile care ţin de relaţia cu celălalt – posibilul partener de dialog –
presupun respectul pentru ceea ce acesta are de spus şi convingerea că o discuţie poate fi constructivă. Altfel, dialogul se transformă în două monologuri perfect paralele, fără nici un fel de legătură între ele”.
Răspuns:
Respectul faţă de dl. Profesor Basarab şi atitudinea constructivă nu exclud o poziţie critică pe problema de fond a intrebarii asupra adecvării transdisciplinarităţii la rolul de mediator în dialogul ştiinţă-teologie ortodoxă, din perspectivă patristică. Asta am şi încercat să argumentăm, că nu considerăm adecvată o situare absconsă în afara teologiei şi ştiinţei, pentru a media dialogul. În fond, dacă ar fi să fim mai exacţi, dialogul este între persoane ce deţin ele însele un orizont ştiinţific şi unul teologic, şi în a căror gândire cele două abordări funcţionează întrepătrunse. În cazul autorilor volumului, majoritatea au dublă calificare. A vedea adevărul în lumina credinţei nu înseamnă deci a absorbi ştiinţa în teologie, ci a le vedea întrepătrunse, fără prefacere a specificurilor, într-o relaţie în care conţinutul existenţial al cunoaşterii şi conştiinţa limitelor sunt potenţate calitativ (!) de intensitatea unei relaţii cu Dumnezeu, despre care dă seama teologia. Aş fi sincer interesat de poziţia dlui Basarab faţă de critica la adresa filosofiei lui Lupaşcu adusă, din perspectivă creştină (!), în capitolul despre energii create şi necreate. E timpul să lăsăm deoparte bărbăteşte mania persecuţiei şi să ne limităm la problemele de fond. Curajul de a-ţi spune opiniile nu trebuie confundat cu intoleranţa, habotnicia, fanatismul. Accept că există şi alte păreri şi nu fac din asta o problemă, însă nu înseamnă că trebuie, de dragul unei curioase corectitudini politice, să renunţ la simţul critic de substanţă creştină. Dacă există erori de fond în lucrare, rămâne să se vadă în dezbateri civilizate şi aplicate, din partea unor oameni care chiar stăpânesc problemele şi caută să înţeleagă intenţia autorilor. Luat si de valul euforiei unei izbanzi facile, mizand pe forta sincronizarii cu alti critici la fel de neinspirati sau superficiali ai volumului (carora le voi raspunde separat), Dl. Ene a reuşit în mod strălucit să fie „pe lângă” subiectul volumului. Nu m-a convins deloc ca stapaneste cunoasterea lui (nici macar ca l-a parcurs, daramite inteles!). Ca s-o faca, trebuie sa dovedeasca o capacitate de aprofundare, sa muste mai putin din persoane si mai mult din text si context, fara sa-si sparga dintii. Nu pot decat sa ii urez prieteneste succes!
MCE: „„Respectul“ autorului colectiv şi anonim al Introducerii faţă de ştiinţă este ilustrat de alte două afirmaţii: citatul din Cuviosul Paisie Aghioritul, prezentat drept concluzie la un subcapitol: „Ştiinţa ajută mult, dar şi tulbură mult“, dar şi îndemnul de „a nu te aventura în speculaţii, cu o îndrăzneală necuvenită, cu privire la ceea ce depăşeşte puterile de înţelegere, cum ar fi, de exemplu, taina Treimii în teologie, taina creaţiei lumii din nimic, sau a originii lumii în cosmologie, a începutului vieţii în bioetică sau a veacului viitor“. Cu alte cuvinte, întreaga cercetare din domenii precum fizica, astronomia sau biologia este taxată drept o „îndrăzneală necuvenită“, o obrăznicie care depăşeşte flagrant limitele fixate de teologie”.
Răspuns:
O altă neînţelegere provine din interpretările tendenţioase ale unor afirmaţii, pe idea predeterminată că autorii ar vrea să favorizeze teologia în disputa ei cu ştiinţa. Or pentru autorii, repet, cu dublă calificare, problema nu este de a favoriza teologia ca domeniu, ci de a respecta o ordine a priorităţilor care, singura, face ca cele două cunoaşteri, ştiinţifică şi teologică, să se acordeze într-un mod deschis experienţei lui Dumnezeu, relaţiei cu Dumnezeu care, în Hristos şi Biserică, potrivit reperelor patristice, atinge un punct culminant nu pentru vrednicia oamenilor ci pentru darul lui Dumnezeu împărtăşit de Sus. Faptul că ştiinţa poate genera tulburări nu înseamnă o lipsă de respect faţă de ştiinţă, ci un fapt care reflectă dificultatea trecerii de la aspectul cantitativ la cel calitativ, de la afirmatiile stiintifice la fundamentele si interpretarile metastiintifice. La fel, îndemnul de „a nu te aventura în speculaţii, cu o îndrăzneală necuvenită, cu privire la ceea ce depăşeşte puterile de înţelegere, cum ar fi, de exemplu, taina Treimii în teologie, taina creaţiei lumii din nimic, sau a originii lumii în cosmologie, a începutului vieţii în bioetică sau a veacului viitor“ nu are de-a face cu interpretarea aberantă a dlui Ene care îl traduce prin faptul de a taxa întreaga cercetare din fizică, astronomie sau biologie drept „îndrăzneală necuvenită“. S-a vrut a se atenţiona asupra riscurilor ideologizării ştiinţei prin diverse forme de scientism, care uită de caracterul condiţionat al afirmaţiilor ştiinţifice şi practic nesocotesc limitele metodologice ale ştiinţei însăşi, care nu are mijloacele de a enunţa afirmaţii sigure asupra unor tipuri de realităţi neexperimentabile instrumental, neverificabile cu mijloacele ei, dat fiind caracterul calitativ apofatic al existenţei personale şi generale. Deci este un apel la o conştiinţă a limitelor ontologice în raport cu realitatea transcendentală şi cea transcendentă (pe care nu teologia le fixează, ea doar le poate recunoaşte) care face posibil dialogul, şi nicidecum un totalitarism al teologiei în raport cu ştiinţa. Nu este vorba nici de prioritatea unui mod teologic de cunoaştere teoretică asupra unui alt mod teoretic de cunoaştere ştiinţifică, ci de prioritatea relaţiei cu Adevărul întrupat dincolo de interpretările noastre teoretice. Acest Adevăr, în sens patristic, a fost revelat drept Cuvântul întrupat, Fiul lui Dumnezeu, care are o existenţă de sine, ca Unul din Treimea Dumnezeiască, şi nu depinde de interpretările teologiei sau ştiinţelor academice. Taina întrupării Lui fundamentează şi raţionalitatea lumii.
MCE: “Ori, cu un astfel de partener obraznic nu porţi un dialog, ci doar îi ţii prelegeri despre buna purtare şi îl pui la punct pentru că nu se conformează principiilor tale. Şi exact acest lucru se întâmplă în Introducere. Bohme este condamnat ca eretic, ştiinţa este denunţată ca obraznică, transdisciplinaritatea este pusă la zid pentru că doreşte un dialog real, în care fiecare partener de discuţie îşi respectă partenerul, şi nu un dialog al surzilor, în care partenerii să se comporte ca nişte personaje ale lui Ionesco.
Răspuns:
Cu riscul de a-l dezamăgi pe domnul Ene, în volumul de Repere patristice nu este vorba nici de a ţine prelegeri despre buna purtare şi de o punere la punct pentru neconformarea la principiile autorilor. Faptul că gândirea lui Bohme are devieri eretice nu este decât o consemnare istorică, pe care o remarcă şi dl Basarab, deci nu putem fi nicicum acuzaţi noi de condamnarea lui, ci rostul observaţiilor privitoare la Bohme este de a atenţiona asupra riscului anexarii gandirii cu accente panteiste a lui Bohme drept culme a gandirii crestine. Nu a fost contestata fertilitatea gandirii lui Bohme, ci proasta pozitionare a ei de catre dl Basarab. La fel, nu s-a intentionat a contesta transdisciplinaritatea ca abordare filosofica, ci relevanta ei scazuta si chiar inadvertenta ei in cadrul temei acestui volum. Daca argumentele din volum nu par a fi suficiente, il rog pe dl Ene sa treaca de la etichetari facile la problemele de fond, ce necesita o aprofundare a subiectului, aprofundare de care deocamdata nu da dovada.
MCE: „Ştiinţa a întins o mână teologiei, dar aceasta din urmă a demonstrat că nu poate depăşi poziţia absorbţiei ştiinţei contemporane în teologia ortodoxă. Din toate aceste motive, credem că un titlu mai potrivit pentru volumul apărut la editura Basilica a Patriarhiei Române este „Repere patristice împotriva dialogului dintre teologie şi ştiinţă“.
Răspuns:
"Desfiintatorul" volumului este incapabil sa iasa din tiparul personificarii stiintei si teologiei. In fapt, stiinta nu poate intinde o mana teologiei, ca n-are asa ceva. Problema este modul in care fuzioneaza in campul personal cele doua perspective astfel incat omul sa nu capete o atitudine schizoida si sa ramana deschis dialogului fertil cu alte persoane. Un dialog care isi asuma riscuri, admite reflectie critica, polemica, lucru pe care l-am incercat si noi, de dragul adevarului, cu o anume fermitate care se pare ca a deranjat, insa fara a impune nimanui nimic, si cu tot respectul cuvenit dlui Basarab. Şi încă ceva: ca unul care am fost olimpic naţional la matematică, bursier în Germania şi cadru universitar suficienţi ani, nu am niciun complex vizavi de relaţia ştiinţă-teologie, ci mai degrabă ambele îmi sunt familiare în specificul lor.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
