marienplatz

clădirile înalte din jur ne feresc de vânt

turiștii fac încontinuu poze

încercând să fixeze în loc timpul

noi știm asta și ne oprim

simțim mângâierea soarelui de iarnă

accesul lui de blândețe revărsat peste fire

când ies din magazine

oamenii caută o viață care să le vină bine

se uită în jur și nu găsesc

dragostea m-așteaptă visând la fericirea mea

se lasă noaptea

deschid ochii și spun povestea lumii

până la capăt

până când văzutele se fac nevăzute

și nevăzutele văzute

până când lacrima străbate obrazul

până în zori

dau o lume pentru un trup

cu care să trec prin zidul de patimi

de ce ți-e frică nu scapi

doar îmblânzești ca pe-o fiară

pe care-o îngădui lângă tine

îi dai să mănânce din palmă

îi scoți spinii din labe

și osul de pește din gât

apoi te urmează pretutindeni

o privești dormind la soare

te-ncearcă un simțământ

pe care nu poți să-l definești

îl trăiești pur și simplu

este un fel de a fi

ce-ți colorează intrările și ieșirile

nu cum face o simplă obișnuință

ci o umplere de ceea ce te duce

mereu mai departe

trebuie să ne micșorăm

dincolo de durere și chin

este un loc al bucuriei

cei ce ajung în el

nu se mai plâng niciodată

îl simt ca pe un liman

în care le e dor să intre cu totul

ceva din ei rămâne pe dinafară

în negura densă

de aceea se strâng mereu în sine

micșorându-se

ca niște contorsioniști ai ființei

vine vremea și acum e

când vom călări vidul

rostogolind soarele cu un cuvânt

în care e atâta dragoste

cât să poarte suspinul la cer

la iad

în labirintul sângelui

pământul va tuși

scuipând giuvaere de carne

suntem pe un val uriaș – viața – 

pe creasta lui e liniște

plutim și văzduhul ne apasă plăcut