chemarea

nu-i nimic. gata.

pacientul mustește de viață,

e sătul de frecții la piciorul de lemn

și alte gaguri.

își ia-mpărăția și umblă

cocoșat de daruri,

rupt de milă

pentru mărul căzut de pe cracă.

râde-nfundat

de moartea asta caraghioasă

cu macaroana tăiată.

am înțeles.

gândul nu duce nicăieri,

rostu-i să te-ntoarcă

în oceanul de liniște,

căci nu te fac pe tine nevoile,

ci fericirile. 

anamneză

memoria-i casa

la care lucrezi toată viața.

fiecare ipostază

are camera ei, în care intri

și te regăsești cum ai fost:

bolnav, ispitit, rătăcit,

cotropit de-amăgire.

te-așezi lângă o imagine palidă,

ce caută spre tine cu tristețe;

vrea să te simtă în ea întreg,

ca pe un dar de dincolo de sine.

te rogi în tăcere și te-ntrebi 

dacă zâmbetul ce se-nfiripă

nu-i adierea unei amintiri

ce descinde din viitor,

închină și vindecă.

ia-ți libertatea și mergi

fără spaime, fără vergi.

slănic

ne amintim toate:

pielea arsă de soare, spaima înecului,

excursia peste dealuri până la izvorul rece,

seara cu lilieci,

grota miresei din muntele de sare,

nămolul ce strânge ușor pielea,  

răcoarea salinei.

timpul se recompune

ca o umbră mulată pe chip,

căreia-i sare muștarul.