de fiecare dată când răsare soarele
îți amintești clar faţa tatălui
zâmbind soartei părăsite,
aşa cum stă întins pe pat –
ascultând, dar neputând vorbi,
simţind, dar neputând mişca.
ți-ar plăcea să umbli dimineaţa desculţ
pe pietre de râu, în albia mângâiată de ape,
străpungând cu privirea
zalele de lumină ale văii-nverzite.
şi, bucurându-te de răcoare,
să uiți alergarea oarbă a lumii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu