Isihasmul
iconic exprimă gestul fundamental de venire în fire a fiului risipitor,
trezirea conștiinței asupra filiației lumii și fiecărei făpturi în taina
întrupării Logosului dumnezeiesc. Sporirea în conștientizarea acestei relații
profunde cu Dumnezeu ce stă la baza existenței create constituie simultan o
oportunitate pentru om de a impropria grija Lui iubitoare, părintească, față de
făpturile Sale.
Ca
urmare, gestul fundamental de întoarcere a minții spre Dumnezeu este în mod
constant dublat de gestul de întâmpinare cordială a aproapelui. Gestul iconic
se aseamănă astfel unei respirații spirituale în care orientarea și deschiderea
față de Dumnezeu și cea față de aproapele apar indisociabile, corelative.
Ambele au caracteristică o stare de chenoză, o anume micșorare de sine proprie
dragostei spre a face loc în sine tainei celuilalt.
Nu
întâmplător, gestul străvechi de întâmpinare cu daruri de pâine și sare a
oaspetelui ce trece pragul curții sau casei capătă o semnificație aparte în
isihasmul carpatin. Esența gestului iconic se dezvăluie astfel în întâmpinarea lui
Dumnezeu și a aproapelui la cina euharistică a ființei, cu o părtășie la slava
divină ce se revarsă mai departe spre toată făptura. Este, în fapt, o
îmbrățișare a lui Dumnezeu și a lumii în sinele făcut altar intențional al
comuniunii de iubire ce ne modelează iconic după chipul Sfintei Treimi.
Practica
rugăciunii isihaste în forma ei clasică are menirea de a interioriza, de a
asimila metabolismului spiritual relația cu Domnul și Mântuitorul nostru Iisus
Hristos, invocat prin numirea Sa. În decursul timpului, a existat riscul de a
se scoate din context această practică, autonomizând-o de ansamblul mai vast al
trăirii creștine. Cu toate acestea, practica isihastă nu se poate reduce la o metodă
izolată de rugăciune și foloasele adoptării ei în contextul viu al experienței
liturgice a Bisericii sunt neprețuite.
De
aceea, în specificul iconic carpatin, rugăciunea minții capătă forma unui
ritual de prelungire a roadelor Liturghiei lui Hristos, de întrupare a vieții
și tainei dumnezeiești prin starea în închinare și gestul iconic ce se
constituie ca altar al închinării minții în inimă.
În
fapt, rostul rugăciunii isihaste este de a induce printr-o invocare discretă,
răbdătoare, o stare continuă a ființei de intimitate cu Dumnezeu. Și ce altceva
este gestul iconic decât esența acestei rugăciuni isihaste, reprezentate de
conștiința stării înaintea lui Dumnezeu, și, mai mult, de conștiința dragostei
filiale?
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu