marți, 17 mai 2016

Frumusețea lucrurilor ultime (6)




Care este turnura fenomenologică prilejuită de așezarea gestului iconic în centrul practicii isihaste? Reflecția creștină pleacă de la constatarea unei intrări a minții sub atracția patimilor într-un câmp deviant de la ținta originară a unui simțământ de plenitudine lăuntrică trăit în comuniunea dragostei. În încercarea de a reactiva forțele sale lăuntrice risipite în afară ființa umană a dezvoltat tehnici de interiorizare, care în anumite demersuri au dus până la devalorizarea lumii exterioare identificate cu cugetul pătimaș. 
Cu toate acestea, în sens creștin împlinirea umanului nu are loc prin vreo reducție spirituală, prin reducerea la vreo formă canonică a interiorității destrupate. De aceea, interiorizarea reprezintă numai un moment al actului duhovnicesc, care vizează împlinirea integrală a unei interiorități îmbrăcate în haina de nuntă a unei exteriorități transfigurate.
Gestul iconic are rostul de a echilibra tocmai acest raport dintre interioritate și exterioritate care riscă să alunece fie spre un spiritualism descărnat, fie spre o angajare până la uitarea de sine și de valorile lăuntrice în aderența la atracțiile sau îndatoririle lumii exterioare.
Cum reușește acest lucru? Prin faptul că pleacă de la o orientare centrală a conștiinței nu spre latura spirituală, nici spre cea materială a ființei umane, ci spre taina chipului care constituie pecetea integralității făpturii.
Gestul iconic cuprinde în sine un raport intențional cu chipul care in-formează integralitatea alcătuirii umane și a relațiilor ei, un raport care nu îngăduie nici o reducere a vreunui termen (spiritual sau material) în vederea tonificării unui altuia, din iconomia devenirii umane.
Intenționalitatea euharistică a gestului iconic face ca, odată atinsă experiența interiorității, să fie împărtășită, revărsată în afară, și, reciproc, odată cu experiența unei lucrări exterioare gestul dăruirii de sine care o însoțește să genereze o prelungire tainică în simțământul de plinătate, mulțumire, liturghisire lăuntrică.
Evitând schemele simplificatoare, plecând de la chipul integralității “ființei întru comuniune” spre dinamica părților, experiența umană nu mai operează reductiv, ci holist, integrativ, aderent liturgic la frumusețea și slava lucrurilor ultime, din universul eshatologic.  

Florin Caragiu



Niciun comentariu: