joi, 12 decembrie 2019

Gheorghe Simon, "Calea iubirii" (ed. Timpul, 2019)


Poezia e o cale, strâmtorată pentru a nu ne rătăci “prin pădurea de semne”, care te-ntâlnește cu tine, spre a-l întrezări pe Dumnezeu în crucea clipei”.
O clipă a întâmpinării”, în care “treimic se-mplinește totul și trăiești ceea ce nu ai trăit o viață”, momentul când “toate prind rost de întemeiere.
Valul care ajunge la țărm fără să se-nece e plânsul sufletului ce înțelege că nu există desăvârșire fără săvârșire.
Poezia lui Gheorghe Simon din volumul Calea iubirii (ed. Timpul, 2019) este o mărturisire despre dragoste, singura care poate să surprindă taina. Altfel, amăgirea ne fură chipul.
Liber pe măsura iubirii, poetul este vânătorul vânat de cutremurarea lacrimii nezute. Cuvintele sunt “o rană în durata fulgerului însoțitor al iluminării.
Punctul de fugă e tocmai apariția dragostei ce surpă nimiculși se revelează ca o carte vie”. Tăcerea-i un leagăn al înnoirii, ce dezvăluie realitatea sufletească din ascunzișuri fără de umbră”.
Peste tot irump prefigurări, într-o căutare febrilă a tonurilor rupte / din pictura lui van Gogh”, până ce “tot ce e parte / de întreg va avea parte, căci dincolo de noi înșine / e un chip spre îndurare / respirând aerul dintre cuvinte”.
 
Florin Caragiu





Niciun comentariu: