vineri, 27 noiembrie 2009

Erată la "Sentic"

UPDATE: din fericire, numai jumătate din tiraj a fost tipărit, aşa că cealaltă jumătate va apărea corectată, în câteva zile. :)


Îmi cer scuze pentru erorile de tehnoredactare, motivate prin faptul că ultima parte, „sentic”, cel mai recent alcătuită, a fost ataşată si predată în grabă, sub presiunea timpului, fără o corectură riguroasă. Astfel s-au strecurat greşeli de tehnoredactare, care pot afecta calitatea textului. Comunic această erată în speranţa că cititorii mei vor relua lectura. Totodată intenţionez să fie adăugată în cel mai scurt timp o pagină de erată la sfârşitul volumului şi să fie publicată o ediţie revizuită a acestei cărţi, în timp proxim posibil.

Textul corectat al ciclului de poezii intitulat "sentic" se găseşte pe pagina mea de pe poezie.ro, accesând linkul

http://agonia.ro/index.php/poetry/13915528/Sentic_-_partea_a_V-a_a_volumului_cu_acela%C5%9Fi_nume


Iată corecturile necesare:

p. 31, par. 5, rd. 3, în loc de „încredere” trebuie „îndrăzneală”

p. 94, par. 1, rd. 11, în loc de „el ne arată, şi învârtindu-se că” trebuie şi „el ne arată, şi învârtindu-se, că”

p. 96, par. 2, rd. 7, în loc de „Henri d’Effiat de Cinq-Mais” trebuie „Henri d’Effiat de Cinq-Mars:”

p. 97, par. 1, rd 3, în loc de „taie rezistenţa oricui” trebuie „taie răsuflarea oricui”

p. 100, par. 2, rd. 8, în loc de „aripi întinse” trebuie „aripe întinse”

p. 103, par. 2, rd. 2, în loc de „tot ţine în dreapta spada” trebuie „tot cu dreapta ţine spada”

p. 106, par. 1, rd. 2, în loc de „îşi pune” trebuie „îşi puse”

p. 109, par. 1, rd. 12, în loc de „ar face, ea, hocus-pocus”, trebuie „ar face, ia, hocus-pocus”

p. 109, penultimul rând, în loc de „Ca să-i facă loc” trebuie „ca să-i facă loc”

p. 109, ultimul rând, în loc de „de loc” trebuie „deloc”

p. 112, par. 4, rd. 2, în loc de „naşul Trosselmeier” trebuie „naşul Drosselmeier”

p. 113, par. 1, rd. 5 în loc de „de unde” trebuie „pe unde”

p. 113, par. 3, rd. 4, în loc de „opera consensualităţii” trebuie „operă a consensualităţii”

p. 114, par. 1, rd. 5, în loc de „d-l-p-uri” trebuie „de-le-pe-uri”

p. 114, par. 1, rd. 5 în loc de „palatale lichide şi labiale” trebuie „palatale, lichide şi labiale”

p. 115, nota 1, rd. 1, în loc de „Piatra Scris”, trebuie „Piatra Scrisă”.

p. 118, par. 1, rd. 6, în loc de „neîmplint” trebuie „neîmplinit”.

joi, 26 noiembrie 2009

De ce "sentic"?

M-a atras acest concept, „sentic”, graţie complexităţii lui, care poate fi exploatată în cele mai diverse moduri. Calitatea emoţiei de tip sentic constă în joncţiunea instantanee, în cuprinsul ei, între sens, senzaţie şi sentiment. În mod curent, în trăirile comune, acestea tind spre disociere, nu spre unitate. Apoi, „sentic” valorifică sentimentul curăţit de încărcătura lui de resentiment, reliefând emoţia inteligibilă, contemplativă. Este vorba, după cum am precizat în asterixul anexat poeziei cu acelaşi nume, de faptul că „sentic” se referă la emoţia care nu subjugă. Iar în sensul patristicii creştine este vorba de o „simţire înţelegătoare”.

Referindu-se tot la „sentic”, marele violonist şi dirijor Yehudi Menuhin remarca însuşirea structurilor muzicale la nivelul impactului lor de a face joncţiunea instantanee între judecată şi sentiment, fără intermedierea verbalizării şi a raţiunii discursive. Cum se exercită judecata în muzică? În primul rând prin „fiat”-ul sau prin consimţământul tonal. Ne amintim de unii comentatori romantici ai lui Beethoven care au văzut în muzica acestuia legătura între morală şi tonul pur. Muzica şi în general arta modelează prnind de la participarea noastră, de la dispoziţia noastră de a vedea în chip neobişnuit anumite lucruri. În acest sens, „sentic” numeşte emoţia creatoare, emoţia creatoare de lumi, de viziuni. Ciclul „sentic” preia din muzică ideea de dezvoltare şi de fuziune a modurilor, în procesul de tranziţie a stărilor sufleteşti. În muzică, minorul şi majorul, modul trist şi cel tonic, moartea şi învierea coexistă în unitatea armonioasă a „tabloului” trăirii. Întreaga gamă a emoţiilor este potenţializată pe durata unei singure note muzicale, de aceea se spune că partea circulă întregul.

„Sentic” poate fi aplicat şi la psihologie, întrucât germenii emoţiei creatoare se regăsesc într-o atitudine general umană înclinată spre joc, spre participare dramatică, spre fantezie simulativă. Reflexul gestic simulativ este înţeles ca o participare reflexă a corpului însuşi la o lume proiectată prin fantezie şi a cărei realitate o garantează chiar această conduită neurală. Ultima secţiune a volumului „sentic”, scrisă în colaborare cu sora mea, Carmen Caragiu-Lasswell, a încercat să arate tocmai că e nevoie de o schimbare a paradigmei emoţiei pentru a produce forme vii, forme care trăiesc în artă.

Pe de altă parte, volumul „Sentic” are şi o miză spirituală mai explicită, o miză, aş zice, duhovnicească. Ciclul „sentic”, afirma dr. Clynes, cunoaşte o dezvoltare a emoţiilor într-un crescendo care culminează cu o stare de aşezare a omului în faţa Transcendenţei. Se spune că memoria muzicii nu e în urma, ci înaintea ei, nu e în trecut, ci în viitor. Sensul ei nu e resentimentul, ci devenirea pură. În orice punct al „ciclului sentic” ne-am afla, acesta este plin de tensiunea finală pe care o anunţă în chip tainic. Dacă n-ar exista această necesitate a devenirii emoţionale către un punct culminant transcendent omului, muzica s-ar opri de la primul sunet, căci n-ar mai fi motivată să continue, sau s-ar reduce la un zgomot repetitiv. În perspectiva sentic, emoţia îşi recapătă libertatea şi îşi regăseşte sensul originar, acela al motivaţiei de a fi. În sens creştin, lumea există prin motivaţia ei de a fi, adică prin iubirea lui Dumnezeu faţă de lume. Şi arta există prin motivaţia ei de a fi, căci lumea imaginată fiind creată, este o existenţă motivată uman, şi de aceea are şi forţa viziunii cu care se impune.

sâmbătă, 14 noiembrie 2009

Tudorel Urian şi Daniel Cristea Enache, despre un grupaj de poeme dezvoltat în cursul alcătuirii volumului "Sentic"

„Mă întreb dacă ar fi o poezie de analizat sau de apreciat, aşa, ca o incantaţie, pentru că totul pare a debuta sub forma unui poem filosofic, după care urmează o cascadă de imagini aproape suprarealiste în multe alte poeme. Multe dintre asociaţii sunt foarte surprinzătoare şi nu în linia logică în care te aştepţi să urmeze. Este limpede că există o tăietură a frazei de poet adevărat şi versurile au şi putere de imagine şi de expresie. Cred că este o poezie ce merită studiată în linişte şi recitită pentru a o putea diseca aşa cum se cuvine” (Tudorel Urian, Cenaclul de la Muzeul Literaturii, 17. 12. 2008)


„Şi pentru mine a fost o surpriză destul de plăcută şi mă bucur, uite, că în cenaclul nostru apar poeţi de care nu ştim, de care nu ştiam, şi mai tineri şi mai copţi, care au ceva de spus. Şi cred că Florin Caragiu, în mod evident, are ceva de spus. Pentru el, poezia nu este un regim al minorului, este un regim grav, al expresiei şi al meditaţiei, care este prezentă aproape în fiecare din texte. Tudorel vorbea foarte bine despre un poem aşa-numit filosofic. Toate textele lui sunt meditative, pun probleme, joacă, după părerea mea, şi în planul substanţei şi în planul expresiei. Aş cita nişte versuri care mi-au plăcut în mod deosebit: „iar timpul e o înţepătură de ac ce trage cu sine/ prin pielea lor tăbăcită un fir de sânge închegat”; „lipesc o bucată de atrii/ pe visul aruncat în sus la prima cădere”. Versurile lui au ceva enigmatic, spun sau sugerează mai mult decât stă scris pe hârtie, ceea ce, iarăşi, este un sindrom de poezie autentică. „Numele tău e un ochi ascuns în mine, ori de câte ori/ mă trezesc aruncat la fiare de o lumină blândă”; „te uiţi cum mâncarea iese din inerţie şi îţi străluceşte/ în gura flămândă, în timp ce te arunci la pământ”; „noaptea a supt laptele din tulpini”; „patria se împarte în bucăţi de privire”; „din războiul acesta nu vom ieşi cu trofee, / ci cu ştiinţa plutirii”; „pielea tăiată mai sus de claviculă/ îi ajută pe cei înecaţi în propria voinţă/ să poată respira// din pânza unui tablou viu”. Sigur că la o a doua lectură, mai atentă, o să găsim şi alte lucruri bune.

Mi se pare că avem aicea şi un risc. Poemele sunt puţin destructurate, joacă puţin centrifugal, se duc în prea multe direcţii. Nu există o gradaţie, începutul şi sfârşitul şi mijlocul şi părţile sunt la un acelaşi nivel de tensiune. După părerea mea, cred că ar trebui să-ţi construieşti textele puţin mai dramatic, mai dens, cu o mai mică dispersare în direcţii diferite, să fie puţin mai centripete, să-ţi alegi o imagine dominantă şi să-ţi plasezi restul în registrul ei. Cumva versurile nu coagulează, nu se încheagă împreună, ci fiecare stabileşte o secvenţă care are legături mai firave cu celelalte. Şi cu această observaţie cred că poţi fi chiar un poet foarte bun, nu numai la nivelul acestei generaţii, ci şi la nivelul poeziei scrise după ’89.

Se dovedeşte încă o dată stupiditatea tezei conform căreia scriitorii tineri, poeţii şi prozatorii, nu au proiecte majore şi nu au încredere în posibilităţile literaturii. Se spun despre literatura tânără tot felul de grozăvii, că nu există proiect, nu există miză, că [scriitorii tineri] nu au percepţia trecutului, că nu au sentiment religios, că totul este numai sex şi dezmăţ şi visceralitate şi corporalitate şi abjecţie. Tot ce am ascultat la cenaclu aici, 90 la sută din ce am ascultat, nu intră în această schemă caricaturală. Şi vedem de la o şedinţă la alta cât de diferiţi sunt aceşti poeţi. Nu fac parte dintr-o aceeaşi pagină de caiet sau de manual, aşa cum ce scrie Florin Caragiu e complet diferit de ce scrie Cătălina Cadinoiu sau Aida Hancer sau domnul acesta simpatic pe care l-am văzut la premii şi a citit nişte versuri foarte interesante, Adrian Diniş. Vedem live, ascultăm texte şi texturi complet diferite una de cealaltă. Şi asta ne ajută să vedem până la urmă polifonia şi diversitatea, varietatea acestei generaţii.

Eu îl felicit pe Florin Caragiu pentru nivelul textelor lui şi aştept să le îmbunătăţească, nu neapărat la sugestiile mele, şi poate va citi peste o vreme, peste câteva luni, un ciclu nou, nu?, invitaţie valabilă pentru toţi ceilalţi cititori ai cenaclului” (Daniel Cristea Enache, Cenaclul de la Muzeul Literaturii, 17. 12. 2008).

vineri, 6 noiembrie 2009

prim Semnal: SENTIC - noul meu volum de versuri, ce va fi lansat la ed. Vinea, în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus



În data de joi, 26 noiembrie 2009, orele 18,00-19,00, la Standul Editurii Vinea: 44 – Pavilionul 17, va avea loc lansarea noului meu volum de poezie intitulat Sentic. În acelaşi interval de timp se va lansa la editura Vinea şi volumul de versuri al poetei Eliza Macadan, intitulat În autoscop.


Pe lângă criticii care vor vorbi despre poezie, aşteptăm să fim onoraţi la lansare de prezenţa actriţei Manuela Hărăbor şi a actorului Cristi Iacob, care vor recita din poezii.


"Poezia din Sentic pierde din hieratismul volumului anterior al autorului, căpătând mai multă flexibilitate, intimitate. (...) Poezia este densă, cu o mişcare moderată, cu ascunzişuri, cu o frumuseţe care trebuie căutată".

Paul ARETZU


"În Sentic, Florin Caragiu actualizează gestul ritualic în miezul unei lumi plămădită parcă din principii contrare naturii lui. Cântecul, un fel de a fi al rostirii, e în pericol de a se neantiza, pentru că nu e susţinut prin cuvinte. Mai întâi e cântec bolborosit. Comunică ceva, dar mesajul pare bruiat încă de la început. Şi atunci, cum ar putea poetul să refacă armonia pierdută dintre sine şi lume, altfel decât privind-o cu înţelegere, altfel decât reînvăţând semnificaţia lucrurilor simple?"

Şerban AXINTE


"Ce acrobat poetic! Mereu în formǎ maximǎ! Schimbǎ ringul, variazǎ jocul de picioare, doar croşeele sunt cam aceleaşi. Poemele din Sentic s-au mai extins, mai ales pe orizontalǎ, s-au mai relaxat, au mai luat ceva balast. Din ce în ce mai contemporan, poetul menţine doar unele simboluri ale dragostei creştine: soarele, inima, drumul etc. Strategia: modernizarea continuǎ a formei şi rafinarea aceluiaşi conţinut.
Altfel, e mereu plin de surprize. Produce acum şi poeme simfonice, instrumentaliste. Omul creştin orfic, artist pânǎ-n dinţi, venind din cartier, este eroul lui Florin Caragiu. Un aristocrat popular şi un cǎlugǎr cenaclist. Paradoxal şi prin asta foarte viu".

Felix NICOLAU

"Sentic marchează deplina maturitate a unui poet român remarcabil. Prin această carte Florin Caragiu intră, nu am nici o îndoială în această privinţă, în competiţie onestă cu tot ceea ce s-a creat mai valoros în poezia ultimului deceniu la noi. Discursul lui este unul care se dovedeşte a fi, în sens estetic, fericit complicat. Zone de limpezime de cristal stau în coasta unor „blocuri” textuale masive unde germinează durerile fără leac. Gesturi diafane se complică organic în zone în care agonia inimii lumii noastre cea de toate zilele este regină întunecată şi neînduplecată.
Florin Caragiu vrea mult pentru că poate mult. Majoritatea poemelor sale sunt, concomitent, îmbrăţişare şi ciocnire de sensuri multiple, nu o dată nu numai disparate, ci chiar adverse unele faţă de altele. Pretutindeni însă este perceptibilă o concentrare pregnant personală a sinelui, care devine marcă a unei sensibilităţi profunde şi recognoscibile. Florin Caragiu este de la un capăt la altul al volumului său Florin Caragiu. Este, în fond, izbânda majoră a oricărui poet care contează (şi pe care se poate conta) şi pentru care poezia a devenit nu unul din modurile posibile de a fi, ci unicul mod de a fi".

Nicolae TZONE


"Florin Caragiu se prezintă – în Sentic – ca un surprinzător poet postdouămiist. Deşi a frecventat Cenaclul Euridice, el s-a ferit să practice poetica minimalistă, propunând un tonus destins, fără derapajele visceralizante specifice generaţiei sale. Discursul acestui poet autentic se caracterizează printr-o sobră surdinizare stilistică, deşi nu lipsesc acele energii lingvistice dejective atribuite de obicei douămiismului canonic. În straturile de profunzime ale textului se notează o „transfuzie” mistică firească, fără să distoneze în acest context receptiv atât de heteroclit. Sunt convins că despre Florin Caragiu se va mai vorbi de acum înainte, aşa cum se cuvine".

Marin MINCU



Vă aştept pe toţi cei interesaţi la lansare!

miercuri, 4 noiembrie 2009

Grupaj de poezii publicat în Revista "Convorbiri Literare"

trei şi jumătate

e frig şi se apropie dimineaţa. nu lupt cu răul, sunt prea tăbăcit
de tristeţea caişilor tăiaţi. liniştea cu care privesc beţigaşele plutitoare
lasă în mine frica de venirea ta neaşteptată. sunt gata să lupt
înainte de a adormi, dar nicio provocare nu ajunge până aici. lupt
pentru tine, pentru negrul de fum cheltuit cu zgârcenie.

mă retrag atunci când victoria mă năuceşte. abia atunci văd
cât am pierdut dintr-o răsuflare şi înţeleg că lucrurile îmi scot
la suprafaţă gândul. apa ţine minte rotirea constantă
şi vidul rămas la plecarea ta subită. o beau cu aceeaşi sete
cu care mă lovesc de cuvinte, când sprijinul se retrage
şi îngrop în grădină imaginea ta, pentru mai târziu,
când n-o va mai ameninţa lepădarea. mă îmbrac încet,
păstrând intactă căldura buzelor. nu mă auzi, dar te porţi
ca şi cum ai asculta un îndemn venit de aproape. şi noi acum
suntem la sute de kilometri distanţă, dar e bine să ai spaţiu
când iubeşti. numărul nu calculează decât forţa izbirii
de parapeţi, când trupul este deja pe jumătate în pământ
şi numai cântecul ce iese din el te ţine în viaţă.


expediţie

dimineaţa,
ferestrele sunt cabrate pe ochii tăi,
dornici de o mănuşă
care să scoată din sobă
hărţile teritoriilor cucerite.

e mai simplu să porneşti o expediţie
decât să alungi vise.
ele te mişcă în cerc
şi te scutură de cuvinte,
însă tu îţi acoperi umerii
şi cu graţie deturnezi lucrurile
spre o grădină în care timpul
nu are tăieturi.

lumea aceasta e a ta
şi te vrea elice,
trupul nu-i al tău
şi înghiţi lumină
cu primul salt în gol.

te opreşti în aer
şi guşti din miezul copacilor
cât e nevoie
pentru a rezista accidentelor.
Dumnezeu te scoate din ele
cu o durere care dizolvă deznădejdea.

rugăciunea e cuţitul ce ne păstrează forma,
când ieşim afară
prin oraşul pierdut în ceaţă.


transplant

măreţia omului este atât de vizibilă,
încât ea rezultă din însăşi mizeria lui

(B. Pascal, Pensées, II, 8)


oriîncotro mă îndrept,
pe bulevardul încins în care oamenii trec unul pe lângă altul
fără să se cunoască,
singura formă de atracţie
rămâne o înclinare insesizabilă a capului.

mă gândesc cum fiecare dintre aceştia
ar putea să se ciocnească întâmplător de mine
şi să mă cheme pe nume
în felul unui dumnezeu ce-şi descoperă chipul.

le sunt tot mai îndatorat
cu fiecare zbatere care îmi vorbeşte de tine,
cum aminteşte copilul de mamă.

am învăţat să pierd şi jocul e atât de frumos,
încât numai un sacrificiu îl face să nu se termine,
în intersecţiile în care aşteptarea nu are preţ
şi hainele de piele alunecă de pe oase.

dar nu mă îndrept nicăieri,
pentru că Dumnezeu creează un spaţiu inseparabil
din punctele de întoarcere.

în general, îndrăgostiţii prelungesc,
prin diverse tertipuri, petrecerea împreună,
pentru că nu vor să se elibereze
şi văzul e un transplant de lumină
ce salvează corpul de culorile murdare
din paletele părăsite ale maeştrilor.


(poezii de Florin Caragiu)


Grupaj apărut în Revista „Convorbiri Literare”, iulie 2009, nr. 7 (163), p. 53.

luni, 17 august 2009

Pledoarie pentru unitate

(variantă în curs de publicare)

moto:
muzica devine muzică prin atracţia dominantei

Articolul „Teologie sau Ştiinţă?”, apărut în revista „Convorbiri Literare” (iulie, 2009) şi semnat de Florin Crîşmăreanu este o mostră de cum nu ar trebui să se scrie un text. Autorul pare cumva străin sau în mod superficial infuzat de problematica pe care o abordează, iar tonul vehement, acuzator, apare, în acest context, deplasat.

Referirea exclusivă şi tendenţioasă la Introducere e, în opinia mea, o mostră de lipsă de deontologie profesională (filosofică). De exemplu, dă impresia că ţinteşte dezinformarea şi, mai mult, manipularea unui cititor care, foarte probabil, nu cunoaşte conţinutul cărţii apărute la Basilica şi nici conţinutul cărţii lui Alain Besançon. Analiza lui Besançon pe care am folosit-o in Introducere (exact în sensul lui Besançon) viza originile intelectuale (!) ale materialismului de tip marxist-leninist, ajungând să identifice – printr-un set de observaţii pe atât de originale pe atât de pertinente – legătura de ordin foarte subtil dintre ideologie şi gnoză. Cum bine se ştie, Marx filosoful este un nume preferat între referinţele postmodernilor.

Legătura dintre ideologia marxist-leninistă şi gnoză (aici e loc şi de Böhme) nu e nicidecum direct politică (aşa cum a sugerat că noi credem) ci ţine de anumite „scheme foarte generale ale gândirii”, de o foarte specifică „stare de spirit”, precum afirma Besançon. De altfel, acesta afirmă răspicat şi argumentat: „Mai multe trăsături în gnoză trimit fără tăgadă spre ideologia sovietică”. Nu este afirmaţia noastră. Şi încă, arată Besançon, „ideologia ar putea fi o formă adoptată de atitudinea gnostică în prezenţa ştiinţei moderne”. Ni s-au atribuit, iată, rupte din context, şi eludându-se substanţa unei referinţe notorii (Besançon), anumite idei care, oricum, nu ne aparţin (deşi suntem de acord cu ele, ca fiind produsele minţii unui rafinat gânditor). La fel, istoria doctrinelor conexe conceptului de reich nu se reduce la „nazism”, şi este ridicol reproşul că autorii îl fac pe Böhme „nazist”.

Ceea ce e pe undeva comic şi, oricum, consolator pentru cei unsprezece autori este faptul că d-l Crîşmăreanu îşi manifestă acordul şi socoteşte pertinentă distincţia din următorul pasaj care rezumă în fapt Introducerea, scopul ei declarat: „Din perspectiva «Tradiţiei patristice şi eclesiale, se evidenţiază faptul că metodologia transdisciplinară se arată mai curând inadecvată pentru mijlocirea unui dialog între teologia ortodoxă şi ştiinţă. Ea riscă să mijlocească cel mult un dialog scolastic, purtat în termenii discursului analitico-descriptiv între ştiinţă şi teologie»”. Şi atunci, dacă este de acord cu rostul declarat al acestei Introduceri, cel de a indica o poziţionare improprie de către d-l Basarab a transdisciplinarităţii şi a unor anumite concepţii conexe în cadrul, oferit de reperele patristice, al dialogului dintre teologie ortodoxă şi ştiinţă, cadru impus chiar de titlul volumului, cum se susţine afirmaţia d-lui Crîşmăreanu că adepţii transdisciplinarităţii sunt citaţi doar pentru a fi blamaţi? E o gravă neînţelegere! Este evident că Introducerea nu îşi propune o evaluare globală a persoanelor sau operelor lui Basarab Nicolescu sau Jakob Böhme, ci, ironia sorţii, tocmai ceea ce am văzut mai sus că Florin Crîşmăreanu socoteşte pertinent!

A trimite în considerarea relaţiei teologie-ştiinţă la citatul din Tertullian: „cele care nu sunt ale lui Dumnezeu nu pot fi decât ale diavolului” este cu totul deplasat în context, ca şi citatul care vorbeşte despre faptul că nu poate exista asemănare între un filosof, discipol al Greciei, şi un creştin, ucenic al cerului. O relaţionare creştină, intra muros, a ştiinţei, filosofiei şi teologiei, raportare care le priveşte în întrepătrundere, nu poate porni de la premizele unor ireconciliabile opoziţii mutuale. Din păcate, delimitările făcute de d-l Crîşmăreanu nu ajută la o „înţelegere mai bună a raportului dintre teologie şi ştiinţă”. Prin excesul lor dualist riscă să producă chiar o deformare a înţelegerii acestui „dialog”. Separările radicale şi etanşe între trăire şi gândire, raţiune şi credinţă, spirit şi materie, teologie şi ştiinţă nu sunt viabile în câmpul conştiinţei creştine, al antropologiei iconice indicate de reperele patristice.
Departe de a situa teologia în opoziţie cu ştiinţa şi filosofia, volumul amintit cuprinde multiple valorizări ale ştiinţei şi filosofiei, în acord cu reperele patristice. Mai mult, unitatea sau scindarea corpului cunoaşterii reflectă în viziunea creştină unitatea sau scindarea persoanei care o ipostaziază!

O altă neînţelegere regretabilă apare, după cum am mai arătat, în ce priveşte poziţia noastră faţă de d-l Basarab Nicolescu ca persoană şi faţă de opera sa. Nici nu poate fi vorba despre o lipsă de respect faţă de dânsul, sau de o contestare a valorii recunoscute de comunitatea internaţională (recunoaştere care, oricum, nu are a face cu reperele patristice!). Dimpotrivă! Însă critica adusă unor aspecte ale operei unui gânditor este un lucru cât se poate de firesc într-un climat cultural civilizat, în care opiniile critice nu sunt privite cu oroarea încălcării unui tabu, ci sunt recunoscute ca un factor de progres şi incitare la dialog.

Că „ştiinţa îşi propune să cerceteze domeniul material”, iar teologia „se ocupă de cele spirituale” („simplist spus”, recunoaşte autorul) este o abordare depăşită în creştinism, care valorizează regimul întrepătrunderii şi comunicării însuşirilor între material şi spiritual. Iar când Florin Crîşmăreanu afirmă că „teoreticieni ai ştiinţei susţin că unul din obiectivele fundamentale ale acesteia se referă doar la producerea de reprezentări ale realităţii”, trebuie să ştim că „producerea de reprezentări ale realităţii” implică, prin orizontul hermeneutic deschis, o bătaie metafizică extrem de lungă „cercetării domeniului material”. Lucrurile nu se pot disocia cât ai bate din palme. Trăirea şi gândirea fac corp comun, sunt inseparabile, întrepătrunse, tocmai de aceea a şi fost depăşită paradigma separării stricte între regimul subiectiv şi cel obiectiv.

Aici se desprinde, în opinia mea, un punct critic al constructului transdisciplinar. Teoria nivelelor de realitate manifestă un viciu de metodă prin ratarea înţelegerii unui termen cheie în gândirea patristică: întrepătrunderea (perihoreza). Întrepătrunderea (perihoreza), comunicarea însuşirilor, principii cheie în creştinismul ortodox apar a fi înlocuite de o „încopciere” prin terţul ascuns a unor niveluri de realitate separate. Acest lucru este cerut şi de necesitatea eludării principiului identităţii via „logica contradictoriului” à la Lupaşcu, apoi a axiologiei şi ierarhiei aferente, cerută de pretenţia relativizantă, egalizantă şi totalizatoare a medierii transdisciplinare cu al său „terţ ascuns”, ce mediază „dialogul” prin conservarea antagonismului.

A media între orice şi orice implică totuşi o neasumare, fie şi metodologică (însă cine mai poate susţine, după atâtea secole de cercetare a fundamentelor gândirii, mitul neutralităţii unei metodologii metaştiinţifice, lipsa de opţiune fiind ea însăşi o opţiune, ascunzând fie şi o pretenţie uniformizatoare sau un angajament relativist) a nimic, şi aici cred că e miezul „crizei axiologice” a transdisciplinarităţii propuse de d-l Basarab.

Criticul nostru ne impută de asemeni confuzia între spiritul ştiinţific şi cunoaşterea raţională. La aceasta îi răspundem că, dat fiind contextul polemicii introductive din Repere…, care a ales – în mod necesar – să fie transdisciplinaritatea unul din termenii ei de referinţă, autorii au ştiut – mai degrabă – să „dejoace” miza ascunsă a raportului dintre spiritul ştiinţific şi cunoaşterea raţională, acea miză care ţine de fondul ideologic al transdisciplinarităţii. Şi în acest caz, Florin Crîşmăreanu ne oferă observaţii şi obiecţii de tip „rebus”, cu multe căsuţe goale, ca nişte „curse” în care aşteaptă impacientat să-şi prindă interlocutorii. În opinia noastră, care nu putem ignora parte din adevărul lecţiei hegeliene, când Hegel a arătat că metoda reflectă mişcarea realului, transdisciplinaritatea nu face decât să reia, sub aparenţa neutralităţii metodologice, logica antagonistă a lui Ştefan Lupaşcu. Aceasta, după cum se ştie, respinge axa vertebrală a raţionalităţii de tip tradiţional european, care este logica identicului, dar şi logica ierarhiei axiologice, ori cea a absolutului afectiv, care subscriu, ambele, principiului identităţii.

Respingând logica terţului exclus, ca fiind o logică ficţională a identicului, Lupaşcu a propus în loc logica antagonistă a realului, al cărei model absolut este logica cuantică. Interpretarea dată de Lupaşcu logicii cuantice – şi extrapolată la domeniile vieţii spirituale – ţine de ceea ce transdisciplinaritatea ar putea numi spirit ştiinţific, al cărei domeniu transcende logica, frizează chiar iraţionalul, şi impune o abordare pe măsură.

Cunoscând în detaliu această distincţie fundamentală de tip lupaşcian, am şi preluat-o ca pe o temă de fond a dezbaterii din Repere... Astfel, se dovedeşte încă o dată că autorii cunosc diferitele contexte în care se poate da curs unei operaţii teoretice de disociere între spiritul ştiinţific şi cunoaşterea raţională. Precizăm că Sfânta Tradiţie apără raţionalitatea, că trăirea în Sfânta Tradiţie nu înseamnă iraţional. Ceea ce resping Sfinţii Părinţi este acea raţiune unilaterală care în exercitarea ei devine iraţională, ca o pseudoraţiune totalitară. Precizăm că în măsura în care apărăm logica identităţii nu suntem împotriva raţionalităţii, dimpotrivă. Considerăm că aceeaşi logică a identicului prezidează şi trăirea orientată axiologic, acea trăire pe care Lupaşcu consimţea, el însuşi, să o califice ca pe o „singularitate” incomprehensibilă pentru el şi neintegrabilă niciunei paradigme explicative: este vorba despre „absolutul afectiv”.

Pe de altă parte, revenind la observaţia lui Florin Crîşmăreanu că, după unii teoreticieni, ştiinţa se reduce în principal la producerea de reprezentări ale realităţii, deşi recunoscând aici clişeele (deja ale) filosofiei de tip wittgensteinian, nu suntem de acord totuşi cu implicaţiile lor cu bătaie lungă: conform acestora, trăirea este exilată într-o zonă a tăcerii absolute, în care totul se „arată” şi nu se poate spune nimic. Opoziţia radicală dintre trăire şi limbaj nu poate fi asumată în spiritul filosofiei creştine.

Pe scurt, recenzia d-lui Florin Crîşmăreanu se limitează la Introducerea volumului, spre a se poziţiona polemic, însă argumentele, deşi pe alocuri zgomotoase, sunt relativ inconsistente; ba, mai mult, criticul nostru se declară în principiu de acord cu concluzia Introducerii. Păcat că nu se abţine să vadă intenţii răutăcioase acolo unde nu sunt!

duminică, 16 august 2009

Pledoarie pentru unitate

moto:
muzica devine muzică prin atracţia dominantei


Într-o societate în care se întâmplă ca tupeul să pară a da măsura valorii, nu m-a mirat intervenţia d-lui Florin Crîşmăreanu. Articolul „Teologie sau Ştiinţă?”, apărut în revista „Convorbiri Literare” (iulie 2009) este o mostră elocventă a unui acces (sper, trecător!) de ignoranţă, rea-voinţă şi lipsă de profesionalism în abordarea unor teme cu prezumţia atotcunoscătorului şi dătătorului de verdicte.

După ce face o distincţie între teologia în înţelesul sfinţilor Părinţi şi teologia academică, Florin Crîşmăreanu decretează: „teologia ca ştiinţă rămâne total străină Părinţilor Bisericii”. Pentru el distincţia respectivă spune că „teologia teologilor nu poate avea niciun raport cu ştiinţele în ce priveşte metodologia. Doar teologia academică, din dorinţa de a rămâne în cadrul cercetării ştiinţifice, utilizează metodologia ştiinţifică”. Cu alte cuvinte, teologia teologilor e ca ruptă de lume. Exemplul Părintelui Profesor şi Academician Dumitru Stăniloae cred că l-ar pune aici în vădită încurcătură.

Afirmaţiile d-lui Crîşmăreanu au, posibil, în substrat o idee riscantă, o variantă de maniheism, în fond, care susţine că trăirea şi gândirea nu prea pot avea nimic în comun. Or, observaţia, ordonarea, clasificarea, sinteza, de pildă, sunt procese ale intelectului teoretic pe care le regăsim în scrierile duhovniceşti ale Părinţilor Bisericii. Cu toate că nu se înregimentau vreunei metode ştiinţifice, Părinţii trăiau şi gândeau deopotrivă, putând lua în considerare, în caz că socoteau necesar, potrivit unei ordini a priorităţilor, probleme ce ţineau de ştiinţa timpului lor. Aş aminti aici, ca un exemplu, „Dogmatica” Sfântului Ioan Damaschin, autor şi al unui tratat de „Logică”.

Mi se pare cel puţin hilară afirmaţia d-lui Crîşmăreanu că „Părinţii Bisericii nu au avut probleme în ce priveşte relaţia teologiei cu ştiinţa. Nici nu-şi puneau o astfel de problemă, pentru că altul era înţelesul ştiinţei de atunci”. Păi evident că îşi puneau problema dacă se raportau, fie şi sumar, în scop duhovnicesc, la ştiinţa vremii lor... cum altfel?! Ce-ar fi vrut d-l Crîşmăreanu, să se fi raportat părinţii din vechime la ştiinţa vremii noastre?!? Rezon!

Cu alte cuvinte, d-l Crîşmăreanu sugerează nu numai că între trăire şi gândire nu poate fi un raport (poate cel mult un terţ ascuns, insondabil, după cum se riscă în altă parte d-l Ion Buduca să le încopcieze, în bună tradiţie transdisciplinară, ca niveluri de realitate diferite, separate, despre care, totuşi, se recunoaşte, că nu pot exista unul fără altul), ci reperele patristice însele apar în context irelevante, pentru că „s-a schimbat înţelesul ştiinţei”.

Curios lucru pentru un filosof, d-l Florin Crîşmăreanu ignoră organicitatea şi continuitatea istorică a demersului filosofic cu privire la fundamentele trăirii şi gândirii. El este sedus, se pare, de gustul unui dualism radical (un maniheism cel puţin metodologic) care, în opinia mea, nu poate „corespunde propunerilor de sens provenind din datul biblic” (Paul Ricoeur) – şi, adaug, patristic, pentru că înţelegerea Scripturii are loc de la bun început în interiorul Bisericii şi Tradiţiei –, fapt definitoriu pentru „răspunsul în faţa cuvântului Scripturii” (ibid.).

Acest, să-i spunem, maniheism metodologic, posibilă racilă scolasticistă, îl face pe Florin Crîşmăreanu să postuleze că „ştiinţa îşi propune să cerceteze domeniul material”, iar teologia „se ocupă de cele spirituale” („simplist spus”, recunoaşte autorul). Este o abordare depăşită de creştinism, care valorizează regimul întrepătrunderii şi comunicării însuşirilor între material şi spiritual. Oricum, autorul articolului este neglijent, pentru că se contrazice cumva pe sine, dat fiind că afirmă, doar cu puţin înainte, că „teoreticieni ai ştiinţei susţin că unul din obiectivele fundamentale ale acesteia se referă doar la producerea de reprezentări ale realităţii”. Trec peste construcţia defectuoasă a frazei. „Producerea de reprezentări ale realităţii” poate implica, şi implică, prin orizontul hermeneutic deschis, o bătaie metafizică extrem de lungă „cercetării domeniului material”. Lucrurile nu se pot disocia cât ai bate din palme. Trăirea şi gândirea fac corp comun, sunt inseparabile, întrepătrunse, tocmai de aceea a şi fost depăşită paradigma separării stricte între regimul subiectiv şi cel obiectiv.

Aici se desprinde, în opinia mea, un punct critic al constructului transdisciplinar. Teoria nivelelor de realitate manifestă un viciu de metodă prin ratarea înţelegerii unui termen cheie în gândirea patristică: întrepătrunderea (perihoreza). Întrepătrunderea (perihoreza), comunicarea însuşirilor, principii cheie în creştinismul ortodox apar a fi înlocuite de o încopciere prin terţul ascuns a unor niveluri de realitate separate. Acest lucru este cerut şi de necesitatea eludării principiului identităţii via „logica contradictoriului” à la Lupaşcu, apoi a axiologiei şi ierarhiei aferente, cerută de pretenţia relativizantă, egalizantă şi totalizatoare a medierii transdisciplinare cu al său „terţ ascuns”.

A media între orice şi orice implică totuşi o neasumare, fie şi metodologică (însă cine mai poate susţine, după atâtea secole de cercetare a fundamentelor gândirii, mitul neutralităţii unei metodologii metaştiinţifice, lipsa de opţiune fiind ea însăşi o opţiune, ascunzând fie şi o pretenţie uniformizatoare/nivelatoare sau un angajament relativist) a nimic, şi aici cred că e miezul crizei axiologice a transdisciplinarităţii propuse de d-l Basarab (nu discut aici despre alte feluri de transdisciplinaritate).

Delimitările făcute de d-l Crîşmăreanu nu sunt, după cum am arătat mai sus, defel evidente şi, din păcate, nu ajută la o „înţelegere mai bună a raportului dintre teologie şi ştiinţă”. Prin excesul lor separatist/dualist riscă să producă chiar o deformare a înţelegerii acestui „dialog”. Separările stricte şi etanşe între trăire şi gândire, raţiune şi credinţă, spirit şi materie, teologie şi ştiinţă, a căror unitate e lăsată, în transdisciplinaritate, scindată în nivele, la „latitudinea” unui ipotetic „punct” ascuns, nu sunt viabile în câmpul conştiinţei creştine, al antropologiei iconice indicate de reperele patristice.

Terţul ascuns implică în anterioritatea lui presupoziţională, existenţa unor nivele de realitate ireconciliabile (nu ne putem opri să ne gândim la o revenire a maniheismului gnostic pe uşa din dos). În acest context, terţul ascuns e menit să joace rolul de mediator, medierea neînsemnând sinteză sau integrare ierarhică, întrucât nivelele de realitate, incompatibile axiologic, se conservă şi perpetuează un antagonism fără dominantă identitară.

Este întristător modul iresponsabil în care d-l Crîşmăreanu se referă la autorii volumului „Repere patristice în Dialogul dintre Teologie şi Ştiinţă”, acuzându-i pe aceştia de neasumarea Introducerii, pe care o semnează „Autorii”. Păi indiferent de contribuţia fiecărui autor, este evident că toţi şi-au asumat cele scrise, chiar asta vrea să spună sintagma „Autorii”. Şi dacă singura problemă este faptul că un posibil critic nu poate vorbi cu 11 oameni deodată, mă ofer personal, ca unul dintre autori, să răspund cu plăcere şi bună dispoziţie, după ştiinţa şi putinţa mea, unor posibile nelămuriri sau obiecţii. Nu e nevoie să se genereze isterie, printr-o atitudine tabuizantă, înfierând o critică argumentată ca pe un atac răuvoitor! Să ne luăm timpul unui schimb civilizat de opinii.

Se pare că domnul Crîşmăreanu nu este un comentator neavizat numai în ce priveşte ştiinţa, ci şi în ce priveşte teologia ortodoxă atunci când socoteşte că un raport între ştiinţa modernă şi tradiţie nu prea are a face cu raportul dintre ştiinţă şi teologia ortodoxă. Şi chiar dacă au a face, revine el, afirmaţia despre rolul privilegiat al transdisciplinarităţii în raportul ştiinţă-teologie ortodoxă „este o simplă părere a autorului, pe care o putem accepta sau nu”. Aşa e, însă fapt e că autorii nu au acceptat-o, şi aceasta e părerea lor, pe care o putem accepta sau nu. Unde e problema?

Ceea ce e pe undeva comic şi, oricum, consolator pentru cei unsprezece autori este faptul că d-l Crîşmăreanu îşi manifestă acordul şi socoteşte pertinentă distincţia din următorul pasaj care rezumă în fapt Introducerea, scopul ei declarat: „Din perspectiva «Tradiţiei patristice şi eclesiale, se evidenţiază faptul că metodologia transdisciplinară se arată mai curând inadecvată pentru mijlocirea unui dialog între teologia ortodoxă şi ştiinţă. Ea riscă să mijlocească cel mult un dialog scolastic, purtat în termenii discursului analitico-descriptiv între ştiinţă şi teologie»”.

Şi atunci, dacă este de acord cu rostul declarat al acestei Introduceri, cel de a indica o poziţionare improprie de către d-l Basarab a transdisciplinarităţii şi a unor anumite concepţii conexe în cadrul, oferit de reperele patristice, al dialogului dintre teologie ortodoxă şi ştiinţă, cadru impus chiar de titlul volumului, cum se susţine afirmaţia răutăcioasă a d-lui Crîşmăreanu că adepţii transdisciplinarităţii sunt citaţi doar pentru a fi blamaţi? E o neînţelegere aberantă! Este evident că Introducerea nu îşi propune o evaluare globală a persoanelor sau operelor lui Basarab Nicolescu sau Jakob Böhme, ci, ironia sorţii, tocmai ceea ce am văzut mai sus că d-l Crîşmăreanu socoteşte pertinent!

Eu cred că de o lipsă de respect foarte întristătoare dă dovadă el însuşi când îi numeşte pe autorii volumului „legiune” (legat de episodul demonizatului din Scriptură)” (dacă autorii sunt „legiune”, mă întreb, cine o fi pentru domnia sa Patriarhul Daniel, cel care a prefaţat acest volum, susţinând poziţia critică a autorilor din Introducere?) şi, de asemeni, ne pune în cârcă „o interpretare răuvoitoare, care miră cu atât mai mult cu cât vine şi de la oameni ai Bisericii (strecuraţi între cei 11 autori)”.

După ştirea mea, toţi autorii sunt oameni ai Bisericii, iar dacă se referă la faptul că unii dintre autori sunt preoţi, e cu atât mai întristător că d-l Crîşmăreanu îşi permite să-i numească „strecuraţi între autori”. Amintesc că e vorba despre părinţi profesori, majoritatea cu activitate semnificativă în câmpul de care vorbim şi cu duble specializări. Domnul Crîşmăreanu, în schimb, nu numai că nu este nici om de ştiinţă, nici teolog, ci în opinia mea nu dă dovadă că stăpâneşte în profunzime nici măcar sub raport filosofic problematica actuală a raportului ştiinţă-teologie.

Referirea exclusivă şi foarte tendenţioasă la Introducere e, în opinia mea, o mostră perfectă de lipsă de deontologie profesională (filosofică). Tendenţionismul acestui demers ţinteşte dezinformarea şi, mai mult, manipularea unui cititor care, foarte probabil, nu cunoaşte conţinutul cărţii apărute la Basilica şi nici conţinutul cărţii lui Alain Besançon. Analiza lui Besançon pe care am folosit-o in Introducere exact în sensul lui Besançon viza originile INTELECTUALE (!) ale materialismului de tip marxist-leninist, ajungând să identifice printr-un set de observaţii pe atât de originale pe atât de pertinente – legătura de ordin foarte subtil dintre ideologie şi gnoză. La fel, istoria doctrinelor conexe conceptului de reich nu se reduce la „nazism”, şi Florin Crîşmăreanu e pueril când afirmă că autorii îl fac pe Böhme „nazist”.

Cum bine se ştie, Marx filosoful este un nume preferat între referinţele postmodernilor. Dacă d-l Crîşmăreanu ar fi cunoscut şi ar fi respectat contextul ideatic în care Besançon şi-a desfăşurat afirmaţiile şi argumentările, ar fi înţeles şi ar fi recunoscut în mod onest că legătura dintre ideologia marxist-leninistă şi gnoză (aici e loc şi de Böhme) nu e nicidecum direct politică (aşa cum a sugerat că noi credem) ci ţine de anumite „scheme foarte generale ale gândirii”, de o foarte specifică „stare de spirit”, precum afirma Besançon.

De altfel, acesta afirmă răspicat şi argumentat: „Mai multe trăsături în gnoză trimit fără tăgadă spre ideologia sovietică”. Nu este afirmaţia noastră. Şi încă, arată Besançon, „ideologia ar putea fi o formă adoptată de atitudinea gnostică în prezenţa ştiinţei moderne”.

Manipularea pe care a practicat-o criticul nostru ţine de evidenţă. Ne-a atribuit, iată, rupte din context, şi eludând substanţa unei referinţe notorii (Besançon) anumite idei care, oricum, nu ne aparţin (deşi suntem de acord cu ele, ca fiind produsele minţii unui rafinat gânditor).

Un alt reproş ţine, după cum am mai amintit, de poziţia sa în sine inconsecvent filosofică. Filosofia înseamnă, oricum, metapoziţionare. A discuta în termeni de un obiectiv al ştiinţei care se limitează la un mic domeniu înseamnă deja a eluda punerea filosofică a problemei: ce înseamnă a te limita şi a delimita? Te poţi oare „limita” doar la materie ignorând alte posibile implicaţii? Conexiunea extrem de simplistă: ştiinţă = raportare la materie, teologie = raportare la spirit, nu mai e viabilă de mult, e deja un clişeu.

Domnul Crîşmăreanu nu pare să discearnă unde sunt evidenţele. Autorii volumului editat la Basilica văd teologia, ca şi ştiinţa, vorbind despre cele ale lui Dumnezeu, pentru că lumea creată, capacităţile fiinţelor create şi pecetea lucrării divine din creaţie sunt toate „ale lui Dumnezeu”. Valorizarea ştiinţei în lumina reflecţiei teologice este unul din scopurile declarate ale lucrării. Aşa că a raporta relaţia teologie-ştiinţă la citatul din Tertullian: „cele care nu sunt ale lui Dumnezeu nu pot fi decât ale diavolului”, reflectă, posibil, maniheismul, de astă dată ontologic, al domniei sale. La fel, este cu totul deplasat în context citatul care vorbeşte despre faptul că nu poate exista o asemănare între un filosof, discipol al Greciei, şi un creştin, ucenic al cerului, unul umblând după glorie şi celălalt, după mântuire.

O raportare creştină, intra muros, a ştiinţei, filosofiei şi teologiei, raportare care le priveşte în întrepătrundere, nu poate porni de la asemenea premize. D-l Crîşmăreanu cunoaşte faptul că aproape toţi autorii au dublă specializare. Eu personal am studiat atât matematica, cât şi teologia, şi doresc să valorizez ştiinţa şi teologia ortodoxă în mod unitar. Însă domnia sa, care pare a avea ca scop discreditarea volumului nostru, se face că nu observă obiectul criticii noastre, şi anume contestarea rolului privilegiat al trasdisciplinarităţii propuse de d-l Nicolescu, şi o situare improprie în contextul dat de titlul volumului a unor autori precum Jakob Böhme. El încearcă să inducă în eroare opinia publică, gândind că nu e rău să ne arunce în cap pe filozofi şi oamenii de ştiinţă, sugerând că noi am susţine că teologia este împotriva filosofiei şi a ştiinţei. Dimpotrivă, din paginile volumului amintit se desprind multiple valorizări ale ştiinţei şi filosofiei, în acord cu reperele patristice. Mai mult, unitatea sau scindarea corpului cunoaşterii reflectă în viziunea creştină unitatea sau scindarea persoanei care o ipostaziază!

O altă neînţelegere regretabilă apare, după cum am mai arătat, în ce priveşte poziţia noastră faţă de d-l Basarab Nicolescu ca persoană şi faţă de opera sa. Nici nu poate fi vorba despre o lipsă de respect faţă de dânsul, sau de o contestare a valorii recunoscute de comunitatea internaţională (recunoaştere care, oricum, nu are a face cu reperele patristice!), cum insinuează Florin Crîşmăreanu. Dimpotrivă! Însă critica adusă unor aspecte ale operei unui gânditor este un lucru cât se poate de firesc într-un climat cultural civilizat, în care opiniile critice nu sunt privite cu oroarea încălcării unui tabu, ci sunt recunoscute ca un factor de progres şi incitare la dialog.

Un alt reproş pe care ni-l face criticul nostru este acela când ne impută confuzia între spiritul ştiinţific şi cunoaşterea raţională. La aceasta îi răspundem că, dat fiind contextul polemicii introductive din Repere…, care a ales – în mod necesar – să fie transdisciplinaritatea unul din termenii ei de referinţă, autorii au ştiut – mai degrabă – să „dejoace” miza ascunsă a raportului dintre spiritul ştiinţific şi cunoaşterea raţională, acea miză care ţine de fondul ideologic al transdisciplinarităţii.

Ca de obicei, şi în acest caz, Florin Crîşmăreanu ne oferă observaţii şi obiecţii de tip „rebus”, cu multe căsuţe goale, ca nişte „curse” în care aşteaptă impacientat să-şi prindă interlocutorii. În opinia noastră, care nu putem ignora parte din adevărul lecţiei hegeliene, când Hegel a arătat că metoda reflectă mişcarea realului, transdisciplinaritatea nu face decât să reia, sub aparenţa neutralităţii metodologice, logica antagonistă a lui Ştefan Lupaşcu. Aceasta, după cum se ştie, respinge axa vertebrală a raţionalităţii de tip tradiţional european, care este logica identicului, dar şi logica ierarhiei axiologice, ori cea a absolutului afectiv, care subscriu, ambele, principiului identităţii.

Respingând logica terţului exclus, ca fiind o logică ficţională a identicului, Lupaşcu a propus în loc logica antagonistă a realului, al cărei model absolut este logica cuantică. Interpretarea dată de Lupaşcu logicii cuantice – şi extrapolată la domeniile vieţii spirituale – ţine de ceea ce transdisciplinaritatea ar putea numi spirit ştiinţific, al cărei domeniu transcende logica, frizează chiar iraţionalul, şi impune o abordare pe măsură.

Cunoscând în detaliu această distincţie fundamentală de tip lupaşcian, am şi preluat-o ca pe o temă de fond a dezbaterii din repere. Astfel, se dovedeşte încă o dată că autorii cunosc diferitele contexte în care se poate da curs unei operaţii teoretice de disociere între spiritul ştiinţific şi cunoaşterea raţională. Precizăm că Sfânta Tradiţie apără raţionalitatea, că trăirea în Sfânta Tradiţie nu înseamnă iraţional. Ceea ce resping Sfinţii Părinţi este acea raţiune unilaterală care în exercitarea ei devine iraţională, ca o pseudoraţiune totalitară. Precizăm că în măsura în care apărăm logica identităţii nu suntem împotriva raţionalităţii, dimpotrivă. Considerăm că aceeaşi logică a identicului prezidează şi trăirea orientată axiologic, acea trăire pe care Lupaşcu consimţea, el însuşi, să o califice ca pe o „singularitate” incomprehensibilă pentru el şi neintegrabilă niciunei paradigme explicative: este vorba despre „absolutul afectiv”.

Pe de altă parte, revenind la observaţia lui Florin Crîşmăreanu că, după unii teoreticieni, ştiinţa se reduce în principal la producerea de reprezentări ale realităţii, deşi recunoscând aici clişeele (deja ale) filosofiei de tip wittgensteinian, nu suntem de acord totuşi cu implicaţiile lor cu bătaie lungă: conform acestora, trăirea este exilată într-o zonă a tăcerii absolute, în care totul se „arată” şi nu se poate spune nimic. Opoziţia radicală dintre trăire şi limbaj nu poate fi asumată în spiritul filosofiei creştine.



Florin Caragiu



(răspuns la articolul Teologie sau ştiinţă?, Convorbiri Literare, Iulie 2009, nr. 7 (163), semnat de Florin Crâşmăreanu.)