Despre libertate

„Îi trebuie omului atât de puţin să fie fericit...”, spunea fostul actor Dragoş Pâslaru, acum părintele Valerian de la mânăstirea Pătrunsa. Omul, prin firea sa, însetează după libertate. Nu e, însă, uşor să o atingi. Libertatea poate deveni o fata morgana. În spaţiul între dorinţe şi împlinirea lor condiţionările se pot multiplica la nesfârşit. Îţi poţi dori să ai acces la anumite lucruri, a căror obţinere îţi restrânge drastic câmpul de acţiune şi chiar orizontul libertăţii. Mulţi oameni îşi doresc să aibă mai mulţi bani. Pe măsură ce îi câştigă, nivelul de comoditate creşte, devin dependenţi de cheltuieli şi datorii tot mai mari pentru adecvarea la context şi târziu îşi dau seama că pot gusta tot mai puţin din libertatea la care visau, că suferă, pe undeva, mai degrabă o înrobire, trecând prin stări sufleteşti greu de suportat. Urmărirea febrilă a unei cariere, de asemenea, poate diminua sentimentul de libertate, mai ales dacă ceea ce faci nu te împlineşte sufleteşte. Nici măcar o viaţă lejeră nu îţi asigură libertatea, pentru că poţi să ajungi stăpânit de plictiseală, de sentimentul unei acute sau cronice lipse de sens. Poţi să îţi satisfaci anumite dorinţe şi să devii dependent de satisfacerea lor în măsura în care îţi pierzi libertatea. Cum ar fi alcoolismul, drogurile, desfrânarea, lăcomia etc. După cum spun sfinţii părinţi, patimile îi micşorează omului gradul de libertate. Mai mult, omul din faţa ta riscă să devină, cel puţin în anumite momente, doar un instrument al atingerii anumitor satisfacţii, un parametru în ecuaţia urmăririi unui obiect al dorinţei insaţiabil. Ce este, în fond, libertatea? Dacă este disociată de dragostea duhovnicească, mai rămâne ceea ce este? În ce caz este libertatea tonificată de o anume dorinţă? Poţi câştiga anumite grade de libertate fizică, pierzând, în acelaşi timp, grade de libertate spirituală? Uneori, dacă renunţăm la anumite lucruri, câştigăm spaţiu sau timp, şi ne bucurăm de acest câmp de manifestare. Un spor de libertate se poate câştiga, astfel, şi prin renunţare. În contextul convulsiilor economice actuale, mulţi oameni redescoperă, paradoxal, gustul libertăţii în înfrânarea şi măsura lăudate încă din antichitate. Organizarea simplă a vieţii, fără lucruri de prisos şi cu o alimentaţie sănătoasă, cu măsură, ajunge să fie râvnită chiar de mulţi oameni înstăriţi. Chiar fiindcă sunt foarte ocupaţi cu anumite zone de activitate unii oameni îşi degajă restul zilei de orice complicaţii, pentru a se linişti şi a simţi adierea libertăţii. Mintea omului simte adesea apăsarea gândurilor, ce se multiplică la infinit odată cu grijile. Se simte încorsetată, ca în nişte chingi de neînlăturat. „Toată grija lumească să o lepădăm...”, se spune într-o cântare. Iată de ce clipele de rugăciune, în care mintea omului se înalţă spre cele dumnezeieşti, sunt o adevărată gustare din libertatea spiritului, prin punerea între paranteze a grijilor, sau prin încredinţarea de sine în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă ca tu însuţi să renunţi la a mai purta de grijă de cele ale vieţii cotidiene, ci să accepţi că mai presus de ele, şi chiar ceea ce le dă, implicit, valoare şi sens, este dragostea lui Dumnezeu, căreia dedicându-te simţi o libertate peste toate legăturile. Martirii au simţit această libertate în deplinătatea ei. Libertatea se nutreşte din cunoaşterea Adevărului: „Cunoaşteţi Adevărul şi El vă va face liberi”. Nu este, desigur, vorba doar de adevărul ca informaţie receptată, ci de Adevărul care străbate şi locuieşte fiinţa ca revelaţie a temeiului lumii în dragostea Sfintei Treimi. Căci libertatea presupune să-i eliberezi tu mai întâi pe ceilalţi în tine însuţi din legăturile neiubirii, din întunericul indiferenţei şi animozităţii. Libertatea e, în fond, spaţiul de manifestare a dragostei. Aşa cum „pomul se cunoaşte după roade”, libertatea se cunoaşte după „faptele dragostei”. Cu cât iubirea ta e mai slabă, cu atât spaţiul interior e mai precar şi atmosfera sufletească mai sufocantă. Libertatea nu stă, astfel, în multiplicarea posibilităţilor de manipulare a lumii, prin care poţi deveni tu însuţi o rotiţă din mecanismul de tocare a libertăţii umane, ci în dezlegarea ta treptată de acele condiţionări ce împiedică manifestarea iubirii.

Florin Caragiu

Despre boală

Boala e în general o pacoste, pentru cei mai curajoşi o provocare, pentru încă mai puţini o binecuvântare. Primii de obicei o provoacă, o atrag prin propriul lor mod de viaţă, cei curajoşi o înfruntă ca pe un obstacol, iar ultimii o folosesc ca remediu pentru suflet. Se spune că nu e uşor să stai în preajma unui om bolnav. Compasiunea afişată se consumă repede în faţa unei lupte de uzură cu boala. Afecţiunea noastră, a celor sănătoşi, e pusă la încercare. Iubirea umană, câtă este, se clatină. Avem sentimentul că viaţa merge înainte şi nu putem rămâne la nesfârşit în urmă cu bolnavul. Ne purtăm cu el mai expeditiv, mai tehnic, mai aspru chiar. Încercăm să ne dozăm forţele. În acest punct ne dăm seama că iubirea noastră e extrem de fragilă. Precară chiar. Dau năvală sentimente contradictorii. Un exerciţiu util este să realizezi ce aşteptări are bolnavul. Să simţi ritmul lui, diferit de cel normal, să-l respecţi, punându-te în locul lui. Şi reciproc, dacă eşti tu bolnavul, să te pui în locul celuilalt, să-i înţelegi greutăţile de adaptare. Aşa s-ar putea evita multe adversităţi care fac din boală un iad. În fond, suntem puşi la încercare. Boala este o încercare a unui om sănătos, aş spune, parafrazându-l pe Beethoven, care zicea că bătrâneţea este o încercare prin care trebuie să treacă un tânăr. Ne este, de regulă, foarte greu să săvârşim un „maraton” al binelui. După entuziasmul de început, ni se taie vlaga omenească. De aceea, o faptă bună fără ajutor dumnezeiesc e ca o apă al cărei curs nu mai e alimentat de la izvoare. Se risipeşte, e absorbită de cele din jur, bălteşte şi se evaporă în scurtă vreme. „Cel ce se roagă numai atunci când se roagă acela nu se roagă”, spunea un părinte. Fariseismul păcătuieşte prin neînţelegerea faptului că binele e tot ce poate fi mai firesc, în sens originar, pentru făptura creată, nedesprinsă de izvorul dumnezeiesc. Asta poate părea neverosimil, câtă vreme nu îndrăznim să gustăm din inefabilul credinţei. Credinţa este o punte luminoasă peste abisul impenetrabil între ceea ce este cu neputinţă la om şi harul lui Dumnezeu, cel atotputernic. Astfel, exerciţiul binelui are nevoie de o continuitate de fond, pentru a nu-şi pierde pe drum substanţa. Continuitatea de fond este dată de familiaritatea cu Dumnezeu. De aceea este atât de importantă rugăciunea. Şi taina în care respiră harul, inepuizabilul. A iubi pe un om bolnav, presupunând într-o anume măsură purtarea împreună cu el a greutăţilor, nu este uşor. Şi dacă nu găsim în noi resurse s-o facem, e pentru că n-am dobândit încă acea iubire despre care spune Hristos: „Să vă iubiţi unii pe alţii cu iubirea cu care Eu v-am iubit”. Orice astfel de încercare e un prilej care ni se oferă spre a o face. Însă această iubire se pogoară şi îşi face simţită cu adevărat prezenţa în inimile curăţite de patimi. O curăţire pe măsura aplecării dorinţei către cele dumnezeieşti. De aceea, îngrijirea unui bolnav se cere unită cu îngrijirea propriului suflet. După Evanghelie, purtarea neputinţelor celor slabi e o poartă de aur spre împărăţia cerurilor.

Florin Caragiu

Despre familie. Şansa unei întâlniri

O întâlnire e o şansă de a ieşi dintr-o capsulă a înstrăinării. De aceea, e resimţită ca o eliberare. Ca o ieşire în larg spre cucerirea de noi teritorii. Farmecul familiarizării e inegalabil. E resimţit ca o minune. Totul se dilată. Ochiul filtrează selectiv fenomenele, neînregistrând decât ceea ce este plăcut, marcat de erosul învăluitor. Semnificativ e numai ce face atingere cu această intimitate. Elementele negative sunt filtrate sau convertite. Mai devreme sau mai târziu, însă, urmează provocări serioase. Elementele trecute cu vederea, împinse în planul secund, tarele din memorialul genetic, îşi forţează intrarea pe scenă. Explozivităţile ascunse irump. Neconcordanţele, disonanţele, obişnuinţele, preferinţele exclusiviste, deprinderile rele şi stările proaste capătă relief şi provoacă fluctuaţii severe ale erosului. De ce oare multe relaţii care par la primă vedere ideale – poate realmente şi sunt pe moment – se distrug după o vreme? Unul din motive ar fi, după mine, ratarea sensului întâlnirii, care stă în extinderea dragostei sufleteşti, de la sine către persoana iubită şi de aici, sub acoperământul divin, continuată la toţi semenii. O familie care se baricadează afectiv faţă de cei din jur, care se mărgineşte la interesele casei sfârşeşte într-un circuit închis şi o atmosferă irespirabilă. Egoismul în doi e la fel de înfricoşător ca egoismul monist şi pregăteşte o nefericită cantonare în izolare. De aceea, o probă a reuşitei în viaţa de familie este capacitatea de extindere a dragostei sufleteşti către ceilalţi, către străini. Trufia, avariţia, gelozia, invidia etc. pun stavile acestei revărsări altruiste şi comunicative, iar desfrânarea, slava deşartă, lăcomia şi alte patimi o deformează, până la a-i conferi un caracter disolutiv. Drumul de la familie către „ceilalţi” trece printre Scylla şi Charibda. E, însă, singurul drum cu putinţă – posibil de străbătut fără vătămare prin despătimire – de a păstra o relaţie în prospeţimea noutăţii, pe calea spre împlinire. Familiile creştine din primele veacuri erau organisme deschise, vase comunicante, trăiau intens taina de a fi un trup, ca mădulare ale Trupului lui Hristos. Dacă atracţia faţă de persoana iubită face corp comun cu dragostea faţă de Dumnezeu, atunci minunea dragostei poate dura, pentru că abia atunci se sustrage plafonării. Iar suferinţa şi răbdarea necazurilor, purtarea neputinţelor celuilalt capătă sens, pentru că filtrul erosului primar e luat de discernământul duhovnicesc, pentru care fiecare om e înzestrat cu valoarea supremă, dată de pecetea chipului dumnezeiesc. Astfel, chiar dacă, după trecerea efectului de inflaţie afectivă, sporeşte luciditatea şi cel de lângă tine apare în culori mai puţin idilice – în mod realist, aşa cum este el, cu bune şi rele – dragostea lui Dumnezeu nu primeşte alături de ea adversitatea, scindarea erosului în zone de atracţie şi respingere, ci întoarce acest eros spre suflet şi filtrează raportarea antagonistă, astfel încât şocurile sunt atenuate de virtuţi precum blândeţea, răbdarea, neosândirea aproapelui, discernământul, iertarea etc. Selecţia suferă, astfel, o mutaţie, de la grila de atracţii şi respingeri ale omului lumesc la grila de fericiri şi pătimiri pentru dragostea lui Dumnezeu. În această ultimă grilă, trec în plan secund tocmai lucrurile, sau accidentele, care duc la rupturile ireversibile dintr-o familie. Cel mai important este faptul că responsabilitatea ajunge să nu mai fie formală, guvernată de „ce zice lumea”, de jocul de imagine, ci constituie o formă de exprimare firească a dragostei faţă de Dumnezeu, Care este purtătorul de grijă al tuturor şi a investit în cel de lângă noi – la fel ca şi în noi – cel mai de preţ lucru, însuşi chipul Său şi dragostea Sa. În această perspectivă, dragostea de Dumnezeu se manifestă prin dragostea de oameni şi reciproc.

Florin Caragiu

Cuvântul de la capătul lucrurilor

S-a afirmat că există un stadiu iniţial al evoluţiei ştiinţei, impregnat de filosofie, în speţă o filosofie a naturii. O asemenea fundare filosofică are ca motor al funcţionării ei, de regulă, principiul analogiei. Filosoful Descartes, de pildă, s-a folosit de modelul său ontologic mecanicist – abandonat, în timp – pentru a elabora ideea – în sine valabilă – de reflex condiţionat, înţeles ca o conexiune cauzală între senzaţie şi reacţie. Un psiholog tinde să recurgă la analogii sugestive cu manifestările energiei fizice pentru a descrie viaţa energiei psihice, deşi prin tot ceea ce face nu reuşeşte să dea o definiţie precisă acesteia. La fel procedează şi teologul, care, de multe ori, recurge la raţionamente analogice, pentru a-şi creiona concluziile menite să convingă. Exemplul clasic este binecunoscutul argument imaginativ potrivit căruia ceasul îl arată pe ceasornicar, iar natura pe Creator.
Tocmai asemenea mari propoziţii ontologice întemeiate experimental sunt străine de spiritul ştiinţei actuale. Philipp Frank, în filosofia ştiinţei, a arătat că până nu demult se proceda la deducerea principiilor ştiinţei din principii filosofice „inteligibile”, astfel încât un lanţ unic de raţionamente lega ştiinţa de filosofie. Cu totul altfel se prezintă situaţia lor actuală, când lanţul s-a sfărâmat, ştiinţa s-a autonomizat şi s-a separat de filosofie şi de o anumită tradiţie a fecundităţii gândirii, ce putea deschide lesne calea teologhisirii. Problema reunificării ştiinţei cu filosofia, a refacerii verigii pierdute, se pune în vremea actuală mai acut decât niciodată, considera Philipp Frank [1].
Obiectivul preconizat de Frank, însă, este literalmente irealizabil, cred alţii, după socotinţa cărora filosofia devine inutilă pentru ştiinţa ajunsă la un anumit stadiu de maturizare. De exemplu, V. I. Perminov afirma că „triunghiul ştiinţă-gnoseologie-ontologie se dezagregă inevitabil pe latura ştiinţă-ontologie, iar ştiinţa se separă de filosofie prin natura ideilor sale” [2]. Este imposibilă – se afirmă – întoarcerea la acea filosofie raţionalistă a naturii „care pretindea inferarea deductivă a legilor ştiinţifice din principii filosofice generale” (deşi, din câte ştim, Planck şi Einstein au putut crede, la vremea lor, altfel, n. n.).
Ceea ce din filosofie rămâne întotdeauna relevant pentru ştiinţă este, însă, gnoseologia, teoria cunoaşterii, critica gândirii. În acest sens, e important de remarcat, în direcţia recunoscută de gânditorul rus V. I. Perminov, că „aserţiunile gnoseologice au un anumit corelat ontologic, ele îşi găsesc suportul sau sancţiunea în reprezentări ontologice” [3].
Dar cât de steril poate fi un demers filosofic ca rezultat al exerciţiului reflexivităţii este o altă întrebare spinoasă, ce ne complică traseul înţelegerii. La ce concluzii poate ajunge o gândire care se repliază, care se priveşte şi se studiază pe sine şi, astfel, se ambiţionează să pună în discuţie temeiurile subiective implicate într-un act de cunoaştere pretins obiectivă? Abisul unei interogaţii de acest tip decurge dintr-un impas al circularităţii, al regresiei la infinit, întrucât gândirea care gândeşte asupra sa începe de la un punct încolo să se îndoiască şi de sine, dacă gândeşte corect sau nu atunci când se gândeşte pe sine, sau dacă e în măsură, prin propriile puteri, în speţă cele ale raţiunii, să se judece pe sine o dată cu lumea.


Întrebarea despre om

Prin exerciţiul util al reflexivităţii, atingem vrând-nevrând o problemă fundamentală a filosofiei, care e şi una de neignorat pentru ştiinţă: cea care priveşte omul. Cum să explici omul, care este totodată o parte, cât şi – nu mai puţin – un cuprinzător, prin conştiinţă, al universului? Omul este sistemul cu cel mai înalt grad de complexitate cunoscut în natură. Analizarea problemei simplului şi complexului, în cazul materiei, e în sine o chestiune destul de dificilă, pentru că există legi ale structurilor de diferite niveluri, deosebindu-se calitativ şi totodată legate între ele prin tranziţii. Trecerile de la un nivel la altul, treceri ale cantităţii în calitate şi invers nu sunt uşor de evidenţiat şi cu atât mai puţin de explicat. În cadrul unei ipoteze despre existenţa nivelurilor de realitate, s-au radicalizat afirmaţii în sensul că nimic nu ar explica trecerea de la un nivel la altul, negându-se totodată acţiunea unor posibili parametri ascunşi, consideraţi reminiscenţe ale unei tradiţii de gândire defunctă [4]. „A explica cele mai multe fenomene naturale este, într-adevăr, mai curând o caracteristică a metodei religioase decât a metodei ştiinţifice în acţiune” [5]. Relevantă pentru mentalitatea postmodernă ce a îmbrăţişat ideea de aleatoriu, metafizica probabilistă gândită de autorul menţionat se constituie, nu în ultimul rând, ca o atitudine de respingere a unei tendinţe mecaniciste a gândirii, care a dominat secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, dar care mai dăinuie într-o anumită măsură şi în fizica modernă. În istorie a existat un moment când ideile mecanicii au fost ontologizate şi când imaginea lumii s-a constituit printr-o explicare a complexului prin simplu şi, inevitabil, cu ajutorul unei operaţii de reducţionism ontologic. „Atomistica clasică este inseparabilă de negarea mecanicistă a salturilor calitative din dezvoltarea materiei”. Această dezvoltare este interpretată, în cele din urmă, numai şi numai ca o creştere cantitativă, iar complexul, ca o amplificare a simplului [6].
Modul în care respectivul mecanicism supravieţuieşte în fizica modernă ţine de ideea că traseul explicaţiei ce vizează proprietăţile şi comportarea unui sistem porneşte de la elementar la complex, adică de la studiul părţii, al protoparticulelor. Analiza acestora înseamnă a garanta cunoaşterea sistemelor cu orice grad de complexitate. Partea dă seama de întreg. „Dezvoltarea teoriei relativităţii şi a teoriei cuantice scot, însă, în evidenţă tendinţa contrară, aceea de a explica proprietăţile particulelor prin proprietăţile sistemelor constituite de ele”, adică microevenimentul prin macroeveniment (idem., p. 266). Apartenenţa la un întreg determină un alt comportament al părţilor sale integrante. Întregul tinde să devină criteriul explicativ [7].
Apărând ireductibilitatea unui nivel de realitate, ale cărui proprietăţi nu pot fi regăsite la alt nivel, P. Suppes neagă, pe această linie, posibilitatea de explicare fizicalistă a psihologiei: „Şi astfel aş vrea să susţin că nu există nici un fel de unitate a ştiinţei la nivelul creierului şi minţii. Vor exista, desigur, conexiuni, aşa cum există conexiuni între fizică şi hidrodinamica celulelor. Acele conexiuni nu reprezintă, însă, nimic de genul unei conexiuni reductive în sens tare. Istoria mintală vie şi interesantă a unui individ poate fi cunoscută numai pe căi mintale şi niciodată în toate amănuntele ei importante pe căi fiziologice. Chiar această linie de argumentare face din psihologie tot atât de fundamentală ca şi fizica. Cu diferite prilejuri, au fost susţinute păreri greşite despre reducţia psihologiei la fiziologie, sau, în termeni şi mai îndrăzneţi, a psihologiei la fizică” [8].
Corelarea multiplelor niveluri şi stări – potenţiale şi/sau factuale – de realitate îi apare lui Suppes un demers imposibil, fapt pentru care – în acord cu o stare de spirit, să-i spunem tipic postmodernă – el a aderat la teza inaccesibilităţii certitudinii în cunoaştere, care, însă, nu-i totuna cu agnosticismul. Conform tezei, incertitudinea nu ţine de lacunele în cunoaştere, ci de însăşi realitatea obiectivă, aşa cum a putut s-o surprindă mecanica cuantică. După cum se ştie, la acest nivel nu există identitatea particulelor devenite indiscernabile. Potenţialul şi factualul nu cunosc raportarea univocă, deterministă. Fenomenul se individualizează, scapă din undiţă, nu poate fi precizat dinainte. Pot avea loc salturi nerecurente, sau recurente neanunţate. Fizicieni importanţi (Dirac, Eddington) au identificat aici un temei sau un corelativ al libertăţii spirituale preexistent şi în materie. Din acest punct, totul începe să devină posibil. Deşi în aparenţă atât de rară şi de puţină, viaţa poate totuşi să fie privită – şi prin ochii ştiinţei – nu „ca o excepţie sau iregularitate în raport cu legile majore ale naturii” [9]. „Viaţa, un epifenomen al materiei – ca şi gândirea un epifenomen al vieţii” – tocmai împotriva acestei atitudini minimalizante trebuie luptat cu insistenţă, afirma acelaşi autor, convins fiind că viaţa nu e o anomalie bizară, înflorind sporadic la suprafaţa naturii: „Viaţa nu ca un epifenomen, ci ea însăşi esenţa fenomenului” [10].


Ochiul de la capătul realităţii

Acestea fiind zise, revenim la întrebarea despre om. În pofida sau, mai degrabă, din pricina a tot ce s-a spus, ea nu poate fi eludată. Teologia creştină a văzut în om o încununare a universului creat. Cosmosul se prezintă ca o structură ierarhică, mai mult, după creştini, ca o existenţă orientată, dăruită cuiva, un eveniment al donaţiei (Alexei Nesteruk).
Viaţa se prezintă experimental în faţa ştiinţei ca un efect material al Complexităţii, afirma Teilhard de Chardin. Tocmai acest efect de organizare, la nivel de macroeveniment, creează formele perceptibile, propriu-zis un univers al practicii umane, pe măsura omului. Există astfel un mister al existenţei perceptibile, fiindcă numai unul din modurile de a fi ale realităţii ajunge spontan la organele de simţ, la această gură a spiritului care ingurgitează tot ce convine metabolismului intern. Misterul calităţilor senzoriale (Εrwin Schrödinger) e precedat de o altă importantă taină: cea a materiei complexificate, ca o stofă cosmică – o numea Chardin – ce a fost croită după o tăietură spirituală, cea a formei şi a identităţii.
La capătul materiei există altceva decât tot o suprastructură materială, un alt nivel de realitate tot material, cum ar fi un şir infinit de păpuşi Maşenka, ce se înghit unele pe altele fără a şti unele de altele, într-un şir infinit de „existenţe pentru nimeni” [11]. Terminala universului material are o deschidere şi o destinaţie majoră: lumea spirituală. La capătul fagurelui molecular există un degustător, aşa cum la capătul oricărui alfabet e prezent un cititor şi, astfel, un punct de finalizare pentru tot ce există. La capătul lucrurilor stă Cuvântul, înglobant al lumii, un cuprinzător spiritual de cu totul alt ordin decât e legea ce dictează constituirea sistemelor de sisteme materiale. Conştiinţa reprezintă infinit mai mult decât un punct final al ascensiunii sistemice a materiei, prima e chiar receptorul de la capătul drumului, în raport cu întreg demersul constructiv de tip piramidal, aşa cum este valoarea scop atinsă în raport cu valorile mijloc.


O natură vorbind spiritului

Structurile complexificate ale materiei caută ochiul, rezonează în simţuri şi în spirit. Ele n-au un înţeles în afara fiinţei receptive şi, mai ales, în afara omului, dacă nu sunt, deci, puse în raport cu un corelativ spiritual, cu o imagine de acest fel. Mikel Dufrenne a identificat aici poein-ul naturii, fiinţa ei poetică intens formativă, ce se adresează spiritului şi chiar subtilităţii unei trăiri poetice. „Poeticul indică expresivitatea imaginilor în care se exprimă poein-ul naturii” [12]. „Puterea naturii este, în ultimă analiză, puterea de dezvăluire. Dar dezvăluirea se operează prin om” [13].
Este prea puţin zis că menirea omului ar fi de a da înţeles lucrurilor. Iniţiativa aparţine deopotrivă naturii. Lucrurile pregătesc, prin propria lor organizare, un înţeles pus de Logosul creator în ele. Bachelard vorbea, astfel, de un imaginar al materiei, de parcă materia ar trăi în sine felurite reverii, mişcându-se după tipare poetice, după intuiţii formale, identitare şi chiar de nuanţă spirituală. E ca şi când ea ar visa omul, pregătindu-i o lume în care spiritul să se poată regăsi pe sine ca acasă.
De regulă, fizicienii omit şi totodată recunosc implicit un fapt de o importanţă fundamentală, atunci când apreciază realitatea macroscopică drept o iluzie ce ţine mai degrabă de simţuri decât de natura materială. Ei remarcă aici un efect straniu al complexităţii acestei naturi, menit să inducă „iluzia” că legile spirituale acţionează deopotrivă din afară înăuntru, ca şi când identitatea ar fi prezentă în afară şi trimisă ca un mesaj spiritului.
De fapt chiar aşa şi este. Natura şi omul pot vorbi acelaşi limbaj de esenţă spirituală, profund inteligibilă. Algebra aridă a realităţii nu poate fi citită în sine, când poate părea fără sens, ca o carte rămasă pururi închisă. Partea se citeşte întotdeauna prin întreg, având ca o cheie hermeneutică intuiţia finalităţii. Această viziune despre existenţă văzută precum o Carte a Facerii constituie opera creştinismului. Înaintea omului şi spre om au fost create toate, spre a se împărtăşi de slava lui Dumnezeu. Recent, Alexei Nesteruk a elaborat cosmologia sa fenomenologică pe temeiuri creştine. Universul apare înţeles ca o donaţie cu sensul împlinindu-se în actul uman de a o primi [14]. Asistăm la un feed-back constituit de un răspuns iubitor consecutiv unei oferte. Putem vorbi, astfel, de reciprocitate şi, mai larg, de liturghia Darului cu deschidere cosmică, Putem vorbi, astfel, de reciprocitate şi, mai larg, de Liturghia Darului cu deschidere cosmică, prin lucrarea Sfintei Treimi.


Note:

[1] Philipp Frank, „Philosophy of Science”, New Jersey, 1958, p. 21.
[2] V. I. Perminov, „Cauzalitatea în filosofie şi ştiinţă”, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 163.
[3] Ibid., p. 167.
[4] A se vedea P. Suppes, „Metafizica probabilistă”, ed. Humanitas, 1995, pp. 89-90.
[5] Ibid., p. 97.
[6] M. E. Omeleanovski, „Dialectica în fizica modernă”, ed. Politică, col. „Idei Contemporane”, 1989, pp. 263-264.
[7] Recentele experimente făcute de cercetătorii japonezi au favorizat o concluzie uimitoare despre corespondenţa între calitatea gândului uman şi variaţia structurii moleculare a materiei, în acest caz apa.
[8] P. Suppes, op. cit., p. 231.
[9] Teilhard de Chardin, „Locul omului în natură”, Union Générale d’Éditions, Paris, 1950, p. 27.
[10] Ιdem.
[11] Vezi Mikel Dufrenne, „Pentru Om”, ed. Politică, Bucureşti, 1971.
[12] Mikel Dufrenne, „Poeticul”, ed. Univers, Bucureşti, 1971, p. 245.
[13] Idem, p. 222.
[14] Alexei Nesteruk, „Angajamentul Teologic în Cosmologia Modernă şi Demarcarea între Ştiinţele Naturale şi cele Umane în Cunoaşterea Universului II. De la Explicare la Cosmologia Existenţială” (trad. din lb. engleză de Florin Caragiu), revista „Sinapsa”, Nr. VIII/2011, p. 45.


(articol apărut în săptămânalul "Lumina de Duminică", rubrica "Religia, Filosofia şi Ştiinţele în Dialog", Duminică 21 August 2011)

„Poezia autentică – practică textuală abilă şi provocare pe verticală a sensului” (Eugen Serea în dialog cu Florin Caragiu)

Eugen Serea: În ce sens se mai poate vorbi astăzi de o poezie creştină? Nu este o contradicţie în termeni, aşa cum vor considera cei care, în mod tendenţios, separă menirea poeziei de exprimarea unui crez?

Florin Caragiu: În opinia mea, chiar şi o poezie numită a senzaţiei, aparent fără adâncime ideatică, nu poate exista ca atare. Psihologii au constatat, de altfel, existenţa unui raţionament inconştient, care dă gustul lumii, şi prin intermediul căruia, în absenţa interpretării conştiente a unui fapt, acest fapt e ca şi cum se interpretează singur, de la sine. Să încetăm să ne iluzionăm că a trăi în senzaţia oarbă înseamnă a trăi în afara ideologiilor, fără a alege. În orice moment omul face o alegere.

- Şi totuşi, ce rol au spiritualitatea şi adâncimea în poezie?

- Poezia autentică este simultan o practică textuală abilă şi o provocare pe verticală a sensului. Chiar şi în afara mecanismului simbolic explicit, poate numai prin captarea vagă a sugestiei, e ideal să se creeze o sincronicitate între micro- şi macrostructură, între viaţa formei şi viaţa înţelesului. O formă deschisă, cu un grad indefinit şi infinit de complexitate, corespunde cu o gândire şi cu o intuiţie deschisă, cu o metafizică inepuizabilă. Dacă retragem orice ecou metafizic din poezie, poezia moare pentru că moare inepuizabilul la orice nivel.

- Ce poeţi religioşi români vă reţin atenţia în actualitate?

- L-aş numi, între alţii, pe Paul Aretzu, cu a sa „Carte cu anluminură”. În acest caz, principiul sincronicităţii între macro- şi micro-structură, de care vorbeam, funcţionează, aş spune, cu măiestrie, după specificitatea poeziei pe care o scrie. Aici, unitatea dintre mişcarea agilă a formei şi acuitatea treziei spirituale, unitatea dintre senzaţie şi suflet, creează o imagine a omului întreg şi, mai mult, a unui univers schimbat la faţă, care e în translaţie continuă, în funcţie de poziţia omului.

- Care poate fi atuul, în câmp poetic, al unei scriituri creştine?

- Răspunsul meu este: personalismul. Erosul subtil, characteristic în mod fundamental poeziei, nu poate exista în afara acestui omagiu suprem adus formei întrupate, care este creştinismul. La urma urmei, poezia aspiră să fie o formă de dragoste, chiar şi atunci când poetul, poate dintr-o prea mare vulnerabilitate, preferă să facă pe curiosul şi pe subversivul.

- Ce este poezia mistică?

- Exemplul clasic îl constituie poemele scrise de sfântul Simeon Noul Teolog, pornind de la starea unei trăiri non-ordinare, unice. În acest caz, trăirile, în fenomenologia lor intimă, deplasează obişnuinţele, oarecum în felul în care tropii poetici deplasează sensurile comune. Asistăm la o continuă înnoire a minţii, la o perpetuă prefacere spirituală a raportului cu lumea şi cu corpul. S-ar spune că busola motivaţiilor adânci nu mai recunoaşte nordul, aşa cum în mod uzual şi utilitar acesta este recunoscut de făpturi. Apar investite cu valoare fapte şi detalii până nu demult aflate la periferia interesului. Pe urmele misticii, poezia aspiră către o stare de înnoire a receptării lumii şi, nu mai puţin, către o înnoire a lumii. La noi, poezie mistică de înaltă ţinută au scris, de pildă, Părinţii Daniil de la Rarău (Sandu Tudor) şi Ghelasie Gheorghe, de la Frăsinei.

- Ce a reprezentat pentru dvs. părintele Ghelasie Gheorghe?

- O călăuză, un părinte duhovnicesc, o insulă miraculoasă în mijlocul oceanului învolburat, care nu era înscrisă pe hartă. Era înclinat spre descoperiri vii, neintermediate de prejudecăţi. Aşa cum se cuvine, dogmele creştine îi lărgeau orizontul, nu îl împiedicau să privească pe fereastră. Comunica cu toate făpturile naturii, pentru că preţuia viaţa deschisă relaţionării duhovniceşti, în orice modalitate a sa.

- Cum apreciaţi – pentru legătura ei cu sufletul poetului – valorizarea biblică a copilului, făcută de Hristos Însuşi, când a condiţionat intrarea în Împărăţie de asemănarea cu aceşti micuţi?

- Copilul întruchipează, în primii lui ani, nevinovăţia şi prospeţimea, credinţa spontană în minuni, un suflet neros de îndoială, deschis către Paradis. Dar Evanghelia recurge la comparaţii într-o direcţie sufletească similară, a nevinovăţiei şi a blândeţii, a gingăşiei şi a prospeţimii, invocând imaginea făpturilor necuvântătoare, cum sunt porumbelul şi mielul, făcând din ele imagini ale purităţii spirituale. De aceea, cred eu, cărţile pentru copii sunt destinate la fel de bine lecturii omului matur, pentru că înţeleptul rămâne întotdeauna, în sufletul lui, şi un copil. Profit de ocazie pentru a readuce în atenţie un titlu uitat: Familia Roademult, scrisă de Florian Cristescu înainte de 1940, o carte despre aventurile şoriceilor din năzdrăvana familie Roademult. Autorul are o subtilă intuiţie a diferenţei specifice, prin care umanizarea necuvântătorului e văzută ca un proces, nu ca o finalitate, astfel încât dulceaţa şi adevărul acestor scrieri, duioşia şi umorul lor plin de seriozitate provin tocmai din folosirea naturală, cu inefabilă moderaţie, a funcţiei personificării artistice.

- La ce lucraţi în prezent?

- În prezentul imediat, ceea ce mă preocupă sunt o serie de comentarii literare despre cărţi recent apărute care sunt şi memorabile. Mă refer la „Cartea cu anluminură”, de Paul Aretzu, şi la „Cartea Alcool”, de Ion Mureşan. Totodată, volumul retrospectiv de poezii semnate de regretatul Mircea Ivănescu mi-a atras firesc atenţia, Ivănescu fiind unul dintre poeţii mei preferaţi şi care se cere constant recitit. De altfel, Marin Mincu a văzut în Ivănescu, deşi rămas unic ca poet, una din formulele modelizante în poezia română, o valoare perenă, un posibil modelator pentru urmaşi. Dorinţa de sincronizare cu mersul literaturii europene, nu scutită de excese, a adus la un moment dat în scena literaturii române tema textualităţii şi a intertextualităţii, a literaturii autoreferenţiale. Cei mai mulţi dintre optzecişti au văzut în livresc o opoziţie cu natura şi cu viul, o formă de alienare, de înstrăinare în mediul scriiturii, pe care au asemuit-o cu o golire de sânge şi cu un fel de zbatere de asfixiat în vidul alb al hârtiei. Ivănescu impune, pentru prima dată în poezia română, o altfel de percepere a livrescului. Livrescul este naturalizat în sens superior, adică este trăit cu un sentiment al naturii originare ca o întoarcere acasă în locul tainic unde natura şi cultura coincid, pentru că în acel moment, al triumfului cuvântului, sălbăticia şi aleatoriul încetează din existenţă, în modul reclamat de cea mai puternică nostalgie a omului. În acest sens, Ivănescu era un nostalgic şi un metafizician, pentru că a naturalizat livrescul, a redus înstrăinarea omului de cuvânt şi de existenţa desăvârşită.

- Ce au de învăţat oamenii de la încercările recente prin care au trecut, şi ale căror consecinţe par a fi incalculabile? Mă refer nu doar la criza economică, ci şi, mai ales, la catastrofa naturală, ecologică şi umanitară, din Japonia.

- Lumina în care credem şi în care nădăjduim nu lucrează împotriva naturii, ci împreună cu ea. Natura însăşi suspină întru nădejdea învierii, stă scris în Evanghelie. Mântuirea omului nu poate fi un act trăit în indiferenţă faţă de destinul comun, cosmic. Aceasta e grava lecţie pe care se cuvine să şi-o însuşească astăzi omenirea.



(text apărut în revista "Fereastra", Anul VIII, Nr. 4 [62], August 2011, p. 22)

De ce?

De ce există mâna ta care mângâie?
Imboldul de a spune un cuvânt care să tragă peste chip
Un văl de lumină, dincolo de care, mai limpede, te arăţi?
Fisură în vid e orice răspuns! Gustul de zarzăre strivite în gură,
Zâmbetul sperietoarei de ciori te fac să visezi
Un chip ce se-ntoarce îndepărtându-se. Neliniştit
Port în buzunarul de la piept pământ din colinele bântuite
De un copil, care a crescut şi m-a ajuns din urmă
Şi peste creştetul meu se înalţă. Câtă odihnă şi ritm
S-au strâns în grămăjoara de lut? În urma ta o arunc,
Pe pânza de soare ce ţine tălpile ridicate. Şi tu,
Privind înapoi, vei fi spus că dragostea care te face să suferi
Se desface în mii de umbre, ce însoţesc fiinţe şi lucruri
Fără să ştie, fără să ştii.

Florin Caragiu

(foto: Diana Popescu)

Adrian Munteanu. Octava Sângelui

Braşoveanul Adrian Munteanu se numără între cei mai remarcabili sonetişti ai literaturii noastre. Şerban Foarţă elogia frumuseţea acestor poezii, care îl „consolează de micile mizerii ale cotidianului”, admirând faptul că „maxima virtuozitate nu impietează asupra sentimentului, a emoţiei”. La rândul său, Marin Mincu observă, referindu-se la volumul „Femeie!...” („Minerva”, 2009), faptul că autorul „cultivă ardoarea erotică specifică acelui «dolce stil novo» despre care a vorbit Dante atunci când s-a referit la Guido Guinizzelli”.
În volumul „Orele tăcerii” (Dacia, 2010), Adrian Munteanu zugrăveşte fresca unei experienţe limită. „Aceste 83 de sonete au fost scrise în 69 de zile şi adună Teama, Necunoscutul, Răscrucea, Îndoiala, Spaima, Surprinderea, Rugăciunea, Speranţa, Dorinţa, Aşteptarea, Panica, Iubirea, Neajutorarea, Chinul, Întrebările, Uimirea, Nedumerirea, Seninătatea, Ţipătul, Risipa, Dsurerea, Credinţa trăite timp de zece ore, între două neaşteptate şi răvăşitoare experienţe pe patul de spital”, mărturiseşte autorul. Accidentul, operaţia, experienţa ieşirii din trup şi revenirea la viaţă susţinută de prezenţa umană, sunt treptele parcurse de suflul poetic în sincronicitate cu desfăşurarea evenimentelor.
Orele ce survin după accident aparţin tăcerii ce acompaniază zbaterea sângelui: „Nedumerite, orele tăcerii/ Din noaptea calmă răbufnesc şi ţipă./ Prea mult se zbate sângele în pripă/ Din rana mea. Pe unde-mi sunt străjerii// Ce îşi purtau credinţa pe aripă?” (Orele tăcerii). Trupul devine rană: „Din aşteptări se-ntinde-n pântec rana/ Ce s-a-ncleiat în sângele vâscos/ Şi-a devenit într-o clipire hrana/ Zvâcnirilor ce-ntretăiat mă cos” (Vidul). De aici, nostalgia zborului: „Aş vrea să fac cu sturzi plăpânzi rocadă/ Să simt cum cerul siniliu înnoadă/ Vibrări fecunde ce se iau la trântă” (Ascuţiş). Imaginaţia împrăştie aburul unor plăsmuiri fantastice: „Un abur moale strâns atent în plasa/ Eterului ca-ntr-un năvod de fluturi/ Pe care-ai vrea înflăcărat să-l scuturi/ Ca să acoperi cu polen crevasa” (Vis 2).
De după perdeaua de spaimă, se aude pulsul rugăciunii: „Alungă-mi spaima, dă-mi să beau absintul// Nădejdii mele-n rostuiri străvechi./ Întoarce-n sine glonţul ca argintul/ Ce mi-a trecut turbat pe la urechi” (Scânteia). O prezenţă învăluitoare susţine orientarea fragilă spre viaţă: „Atingi, iar ochii desluşesc în goană/ Că trece-un înger. Ca un fulg aţine/ O boare strânsă-n pumn, ca să aline/ Sfiala clipei ce îmi e icoană” (Fără cuvinte). O sprijină cu gestul fundamental al dragostei: „Alină-mă, aşa cum ştii că este/ Gravat în noi, nu rânduit în legi, / Chiar dacă-ncerc nedesluşit proteste” (Alaiul). Carnea răstignită în feşe păstrează nostalgia mitului, ca re-facere poetică a vieţii: „Legări şi dezlegări de feşe-n pripă/ Pe carnea răstignită de cuţit. / Dar nu-mi inspiră temeri lungi, nu ţipă// Ca un torent spre mare prăvălit. / Mi-e de ajuns că-şi va lăsa-n risipă/ Răgazul lui, ca să-l aşez în mit” (Chirurg). Însă, totodată, secretă imageria unei „pogorâri la iad”: „Severe paturi stau pe două rânduri; / Pe strâmb plafon un bec varsă uitare/ Ca un strigoi ce a scuipat licoare/ De-oţet sălciu pe frunte şi în gânduri” (Salonul).
Trupul imobilizat simte intrând în carne inelul morţii: „Îndeasă-n drenul şerpuind sub piele/ Vâscos lichid ce va spăla cu zel/ Scursurile cu izuri vagi şi grele. // Nu-mi mai răspunde trupul la apel. / Îl simt legat în funii şi atele/ Şi crud încins de-un ruginit inel” (Inelul). Modulaţia sensibilităţii descrie, sub spectrul abisului, un grafic inefabil: „Ce-ngaimă gura? Doar curbări de linii,/ Dar sunetul din piept n-a mai răzbit./ Ce să-nţeleg? Vor fi în floare crinii?// Sau umbre-adânci mă vor lăsa rănit?” (Sunetul); „...Un fir de iarbă răsucind eterul/ Cu sabia sclipind în curcubeu./ Va rugini între răstimpuri fierul// Tăişului desferecat cu greu” (Vis 7).
Urmează, fireşte, golgota mesei de operaţie: „E pusă-n centru masa de tortură, / Răvăşitorul pat al lui Procust, / Pentru acela care-n chin îndură// Să fie stors din truguri roşul must. / Îmi pun cu spaimă palma peste gură, / Dar tot va fi, înfrigurat, să-l gust” (Patul). Apoi suspendarea între viaţă şi moarte, cu o conştiinţă planând în văzduhul dintre propriul trup şi cer: „Ceva s-a rupt, s-a dezlipit de stare. / Sunt unde ştiu, dar nu deplin mi-e-ntinsul. / Mă recunosc mai mult în necuprinsul/ Mirărilor ce vor sfârşi-n uitare. // Încerc să văd în jur cu dinadinsul, / Dar toate-s doar un semn de întrebare/ Şi se compun din urme pieritoare/ Mă simt prin toate câte am învinsul” (Cranii). Îşi fac apariţia forme nelămurite, chemătoare spre alt tărâm: „Sunt încă-n aer zvârcoliri sihastre, / Chemări târzii spre dincolo. Firav, / Aud un zvon. Tălăzuiri albastre/ Îmi flutură cămaşa. Demn şi grav/ Alung cenuşa din uitate glastre/ Să pot primi un licărit suav” (Cenuşă).
Spiritul, ca desprins de trup, trăieşte prin flacăra credinţei: „În încleştare sunt izbit de flame, / Dar mustul tihnei în credinţă-l storc/ Chiar de s-au pus pe taina clipei scame” (Liman). Iar atracţia morţii e învinsă de chemarea oamenilor din preajmă, de transfuzia sufletească a dragostei lor ce pluteşte deasupra trupului periclitat şi îl încălzeşte: „Sunt oameni vii, inspiră şi frământă/ Dorinţe vii şi zbateri să exişti. / «Înghite»-mi spune glasul ce îmi cântă// Refrene dulci cu ochii ei cei trişti. / «Nu pot!», răspund. În gât mi se împlântă/ Tăişul bont. «Ba nu, ai să rezişti!»” (Dialog).
Trezirea survine ca o revelaţie a sinelui şi vieţii: „Cu palma mea desprinsă din strânsură/ Ating o mână. Forma ei o ştiu/ Cu fiecare unică nervură, / Cu moliciunea fiecărui pliu. / Îi simt căldura, o lipesc de gură. / Şi pot deschide ochii-n jur. Sunt viu!” (Aici).
După cum observă Virgil Borcan, „atmosfera onirică, de coşmar atroce punctat pe alocuri cu luminişuri însorite, impregnează textul până la a-i modifica referentul. Din lumea reală a patului de spital suntem purtaţi în lumea sublunară a vizionarismului poetic căruia cel mai bine, cred, i s-ar potrivi termenul antic enthousiasmos”. Ţesătura textuală respiră, însă, peste tot de autenticitatea şi melosul experienţei, în nodurile ei scânteind octava sângelui rugător, receptacul al unei mini-învieri.

Florin Caragiu

(În: "Trei Poeţi Braşoveni": Adrian Munteanu. Octava Sângelui; Eugen Axinte. Eden-tităţi; Claudiu Mitan. „Ştiinţa şi bucuria secretă” (Paralela 45, 1998), revista "Spaţii Culturale", Nr. 17/ Iulie-August 2011, pp. 74-76)

Developarea sufletului în trup, la Ileana Mălăncioiu

În poezia Ilenei Mălăncioiu se detaşează acele texte polarizate de confruntarea eului liric cu un alt personaj într-un pasaj ultim, în care fac atingere trupul şi sufletul, eul şi proiecţiile lui, lumea de aici şi cea de dincolo. În fapt, scânteile ieşite din aceste atingeri fruste alimentează tocmai acel halou enigmatic, misterios, ce face ca versul să nu se tocească, ci dimpotrivă, să se ascută de muchia timpului.
O figură memorabilă este cea a lui Ieronim. Cu trupul „luminat până la oase”, Ieronim stă în centrul unui tablou post-sacrificial, cauzele traumei părând ele însele a fi înghiţite de lumina ce digeră trupul: „Trupul dumneavoastră nu mai este decât/ Un contur de lumină aproape difuz/ Şi prin el vi se văd toate oasele frânte// Căci vă spun, în noaptea aceea prin trupul lui Ieronim/ Se vedeau bine toate oasele frânte/ Până la osul frunţii care sta aplecat/ Şi strălucea în partea de argint” (Noapte aproape albă).
Suntem în pragul de graţie al unei developări a sufletului în trup, ce-şi aşteaptă reversul: „ci iarăşi sufletul desprins de trup/ acea adiere nespus de uşoară pe care/ uneori în nopţile foarte lungi/ începem s-o vedem cum apare// ca prima jumătate a unui guştere/ care speră că îi va creşte iarăşi cândva/ coada în care încă mai simte când şi când/ o lovitură de pe când era.// o ce trist trebuie să fie atunci când te doare/ chiar parte ape care nu o mai ai şi când/ rănile-adânci care se simt în ea/ pot să se vindece numai în gând” (Şi totuşi cât aş vrea).
Se regăsesc, în imaginile cu Ieronim, trăsăturile unei pietà, a cărei privire curge pe spirala braţelor spre ochii lui ce capătă, la rândul lor, o patină de icoană: „Doarme Ieronim cu capul pe braţele mele/ Şi cu ochii deschişi, e târziu/ Şi mi-e frică să-i scot braţele de sub cap/ Şi e linişte şi m-aplec către el// Ai un ochi de sticlă, Ieronim/ E puţin mai albastru decât celălalt/ Şi puţin mai rotund şi puţin mai adânc/ Şi are valuri în el ca icoanele vechi” (Doarme Ieronim).
În acest peisaj post-cataclismic stăpânit de tăcere şi de o insistentă asimetrie ce ascunde fermentul unui dinamism citit într-o „perspectivă inversă”, corpul sfărâmat se adaugă el însuşi eului liric şi apare concatenat eului liric spre o ieşire, deloc facilă, în melosul plutind peste lumi: „Tare sunt eu legată de tine, Ieronim,/ Frică îmi e de tot ce-o să fie de-acum/ Oasele tale zdrobite îmi sunt/ Adăugate, ca să pot atinge clapa/ Pianului la care vreau să cânt//Şi tare greu pot să cânt, Ieronim,/ Şi tare des îmi vine să plâng/ Braţul tău drept, legat de al meu/ Mai scurt cu un lat de mână este/ Ca braţul tău stâng” (Către Ieronim).
În locul geometric al trupului sfâşiat, decelarea sufletului devine pretext al unor viziuni, mutaţii şi apropieri ce înregistrează vibraţiile învierii, cu reflexe ce preschimbă, la rândul lor, perspectiva asupra morţii: „Patul meu, Ieronim, cu stâlpi negri împrejmuit este/ Din greşeală m-am culcat în el în noaptea aceea,/ Încet îl trăgeau zece cai,/ Nimeni nu ştia încotro mă duceau/ Alăturea numai tu plângeai.// Dar eu nu vedeam, Ieronim, că tu stai lângă mine şi plângi/ Muget prelung de fiară mi se părea că aud,/ Să vină un om sfânt era marea mea rugă/ La simpla apropiere a lui/ Haita de animale să fugă. // Şi-abia atunci, nu ştiu ce s-a întâmplat, Ieronim,/ De mine te-ai apropiat atâta de sfâşiat încât/ Trupul tău din bucăţi făcut abia învia/ Ca apa vie sufletul se vedea cum le leagă/ Şi frică şi ruşine mi-a fost de moartea mea” (O aripă de vrabie).
După cum apa-suflet leagă, în apariţie, bucăţile de trup, apa-moarte face corp comun cu trupul, în dispariţie: „Parcă vroiai să te-acoperi şi nu ştiu cine/ Îţi furase hainele de pe mal/ Şi cum m-apropiam de tine/ De ruşine fugeai cu ape cu tot”, arătând învăluit spre o continuitate ce semnalizează prin semnele trupului: „în apa aceea prin care umblai/ Mari semne se vedeau pe trupul tău” (Apa morţilor).
Proiecţia iconică tăcută şi aureolată evocă legătura dragostei ce nu încetează a da, chiar ca „prezenţă în absenţă”, tonus vieţii: „Pe un perete sta fiul lui Ieronim/ Lipit de zid la mine se uita/ De ce te uiţi, fiul lui Ieronim, am strigat,/ Tăcere s-a auzit şi nimic altceva” (Fiul lui Ieronim); „Ieronim, galben este obrazul fiului tău de pe zid/ Că în noapte o aureolă de sfânt pare,/ Când singură cu el rămân pază somnului tău,/ Pe pietrele albe de la intrare” (Calea).
Pe „scara” aceloraşi „fresce cu Ieronim” – zugrăvite pe peretele ce desparte viaţa de moarte – jocul proiecţiilor sinelui descoperă decalajul între actualizările sinelui: „Cum stai tu lângă mine, Ieronim, şi cum crezi/ Că eu sunt moarta dinaintea mea” (Mă aud plângând) şi, în fapt, complexitatea indefinită a personalităţii umane, în care corpul, eul liric şi regina din capul scării frânte la jumătate se disting şi se identifică totodată: „Trupul meu, Ieronim, asemenea unei umbre/ Alături de tine nemişcat aşteaptă/ O scară nesfârşită-n faţa lui apare/ Regine se roagă pe ultima treaptă.// Nu te apropia iubitule, la jumătate/ Scara pe care stau e frântă, / Cântecul care ţi se pare că de la mine vine/ Femeia de lângă tine îl cântă”.// N-am cântat eu, Ieronime, şoptesc,/ Trupul meu de el atins să nu fie;/ Rău îmi pare că regina a-ncremenit/ În mantia ei cenuşie.// Mă apropii de scară şi-ncep să cobor/ Apăsată de o mare vină;/ Scara trosneşte şi vorbele abia se aud: Dumneavoastră aţi cântat, doamnă regină” (Scara).
Imaginea cuţitelor are darul de a scrijeli, prin contrast, o neputinţă provenită tocmai din întretăierea cu marginile vieţii: „A intrat în odaie pe-ntuneric/ ţinând în mâini două cuţite lucitoare/ ca două scrumbii/ care se-ndreaptă singure/ spre trupul celui ce moare. // Purta mănuşi străvezii/ lungi până la cot/ schimba cuţitele dintr-o mână în alta/ şi se făcea că le ascute/ dar părea să spună: nu pot” (A intrat în odaie pe întuneric). Este o slăbiciune ce subîntinde zona expusă dintre apăsare şi prăbuşire: „Nu ştiam cum se poate prăbuşi o casă/ ştiam cum poate apăsa întreagă/ asupra mea” (Nu ştiam cum se poate prăbuşi o casă).
De aici, filosofia lui „ca şi cum” face trecerea în alt registru existenţial – semn al unui surplus de conştiinţă, în prezenţa căruia se evaporă necesitatea sacrificiului brut: „Mă-nţelesesem bine cu călăul/ execuţia urma să aibă loc în zori/ şi fiindcă mergeam fără împotrivire/ urma să fie aduse şi flori.// Mai urma fără-ndoială să nu se ştie/ întrucât eram vinovată/ fiindcă fusesem de acord să mor/ înainte de-a fi condamnată.// Ca să simt durerea cât mai puţin/ îşi ascuţise toată ziua cuţitele/ şi le trecea prin foc în faţa mea/ ca atunci când înjunghia vitele.// (…) În zori s-a apropiat tremurând tot/ ţinea în mâini buchetul pregătit/ ia florile, mi-a spus, am uitat să aduc cuţitele/ dar o să fie totuşi ca şi cum ai murit” (Pact).
Revelaţia irumpe în rugul aprins ce hrăneşte şi se hrăneşte din simfonia ipostazelor: „Ba era un bărbat în toată puterea cuvântului/ ba era o flacără, ba era o stâncă/ ba era chipul surâzând al unui copil/ care nu se născuse încă.// Sta în flăcări ca-n pântecele maicii sale/ cel fără prihană/ şi se hrănea cu patru făpturi care ardeau/ şi le era hrană” (Revelaţie).
Metamorfoza lumii tranziente poate fi adăpostită de un loc domestic neaşteptat, chiar soba în care clocesc pitulicile: „Domnul Arthur şedea la gura sobei/ nu vă este urât singur, l-am întrebat/ nu sunt singur, m-a liniştit, sunt cu pitulicile/ şi-a deschis gura sobei de mi le-a arătat.// Nu te speria, mi-a spus, nu li se întâmplă nimic/ pitulicile sunt foarte rezistente la foc/ şi într-adevăr le-am văzut stând pe o grămadă de jar/ ca pe un ou clocit ajuns la soroc.// Ba chiar am auzit cum ciocneşte uşor/ în coaja de foc a oului/ şi am văzut aievea cum iese din el/ întâiul pui al noului// neam de păsări fără gheare/ şi fără creastă şi fără guşă/ care cântau în soba domnului Arthur/ pe un morman de cenuşă” (Domnul Arthur). Natura, nu este, astfel uitată, în evantaiul multiplelor apariţii şi convergenţe umane şi în holocaustul vieţii, desăvârşind prin notele ei cântecul inimii.
În arta poetică a Ilenei Mălăncioiu se face pregnant simţită, după cum autoarea mărturiseşte într-o conversaţie purtată cu Marta Petreu (publicată în revista „Apostrof”, nr. 1-2/1998) consubstanţialitatea între viaţa de aici şi cea de dincolo de ea, moartea nefiind decât o trecere misterioasă în care simţul artistic intuieşte esenţa spirituală a viului: „Vin de undeva de unde oamenii nu cred că mor, ci că trec în lumea cealaltă. Cu un sfert de oră înainte de a pleca, tata îi spunea mamei sã aibã grijã de casă, de gardul dinspre apus, care stă să se surpe, si să scoată din pământ prunii care s-au uscat, că încurcă locul degeaba. Când s-a despărţit de el, mătuşa mea îl ruga: dacă îl întâlneşti pe Ion al meu, să-i spui să-şi aducă aminte de mine, că m-a lăsat singură şi a plecat. Având în vedere consubstanţialitatea celor două lumi, despre care vorbeam, şi trecerea firească din una în cealaltă presupusă de aceasta, cred că este de la sine înţeles că revelaţia mea cu moartea este totodată şi revelaţia mea cu viaţa. Mai mult decât moartea, mă obsedează moartea psihică, pentru că nu pot îndura gândul de a fi morţi înainte de a muri. Ca şi credinţa, scrisul mi se pare prin el însuşi un fel de moarte a morţii şi de înviere a vieţii”.

Florin Caragiu

Ieşirea din sine

cu un deget în gura căţelului – ce-l strânge fericit –
aştept să cadă pelerina întunecată a soarelui.
în vale, îngerul peretelui îşi flutură aripile în părul moale de veveriţă
a trebuit să ne pierdem în ploaie ca să cădem de pe trupul păros
al lumii în iarba abia cosită şi să ascundem aici durerea
îndrăgostirii. e doar o pânză întinsă, în care suflă un copil.
poţi bate din palme când te trezeşti pe acoperişul oraşului.
la început, totul pare simplu, însă dragostea trece prin tine
şi te învăluie ca o apă în care nu cutezi să respiri. primul om întâlnit
te pune pe gânduri: oricine ar fi, îţi poartă sufletul la vedere.
şi bucuria lui îţi străbate ochiul, iar suferinţa, inima.

Florin Caragiu

Alexandros Papadiamandis, „Cântecele lui Dumnezeu” – prezentare de carte

În volumul „Cântecele lui Dumnezeu” (ed. Metafraze & ed. Sophia, 2011, trad. din lb. greacă pr. dr. Gabriel Mândrilă, ediţie îngrijită de Laura Mândrilă) sunt reunite unsprezece povestiri (scrise între anii 1890 şi 1908) ale cunoscutului scriitor grec Alexandros Papadiamandis. Este un autor special atât prin stilul său confesiv, aparte, lipsit de preţiozităţi, direct şi rafinat, prin care surprinde viaţa personajelor în atmosfera unei comunităţi, cât şi prin taina simţirii creştine ortodoxe care se revarsă ca o sevă dătătoare de viaţă din încrengăturile textuale. Povestirile cuprinse în acest volum sunt, în acest sens, o livadă înflorită în care duhul tresaltă. În mod fericit, avem parte de o traducere de valoare, efectuată de părintele Gabriel Mândrilă, care el însuşi este un excelent mânuitor al cuvântului şi un bun cunoscător al subtilităţilor stilistice şi de gândire, precum şi social-culturale, contextuale, ale vieţii scriitorului grec, în a cărei intimitate intrăm printr-o prefaţă consistentă, intitulată „Literatură şi sfinţenie”.

Într-una din povestiri, autorul ni se confesează cu privire la anumite acuze de demodare aduse de unii, vexaţi că autorul publică de Paşti şi Crăciun povestiri sau nuvele cu referire la aceste mari sărbători creştine. Papadiamandis adevereşte că motivaţia sa nu constă nicidecum în a „urmări vreun subiect sau vreo intrigă convenţională, ca să atragă curiozitatea cititorului”. Nu urmăreşte să atragă atenţia cititorului prin lucruri de scandal, şocante, mondene, ci povestirile sale manifestă într-un mod plăcut, captivant, dedicat, un fond religios a priori, ceea ce trezeşte aversiunea celor ce ar dori ca din literatură să fie eliminat orice caracter religios, în favoarea predominanţei imoralităţii, necredinţei şi pesimismului (nu doar prezentate ca fenomene, ci exaltate ca valori!). Alexandros Papadiamandis înfruntă cu nobleţe, fără ezitare, această îngustime de spirit, cu tendinţă aplatizantă: „Cât despre mine, atât cât voi trăi şi voi respira şi voi avea cugetul nevătămat nu voi înceta niciodată, mai ales în vremea acestor zile preastrălucite, să slăvesc cu evlavie pe Hristosul meu, să descriu cu iubire natura şi să zugrăvesc cu duioşie obiceiurile elene autentice”.

Titlul primei povestiri dă chiar titlul volumului. Trecând în revistă insuflatele imne bisericeşti, Papadiamandis, el însuşi un încercat psalt, surprinde mişcarea sufletului unor copile precum Toto şi Kúla, care le înţeleg şi le doresc cu simţirea, „numindu-le cu simţământ îngeresc drept cântecele lui Dumnezeu”. Micuţa Kúla se îmbolnăveşte, după o vreme, de febră tifoidă, având să simtă, la trecerea ei din această lume, o linişte înmiresmată o dată cu nostalgia aceloraşi cântări dumnezeieşti. Nu întâmplător, pentru sufletul ei curat, se trezeşte în părintele Nicola şi în Alexandros însuşi, pe negândite, imboldul de a rosti în sinea lor rânduiala înmormântării pruncilor.

Nu lipseşte umorul cald, care surprinde stângăciile, inadvertenţele unor oameni simpli, mişcaţi de entuziasm. Ni se arată, astfel, în povestirea „Psalt Pascal”, cum în Vinerea Mare, la slujba Prohodului, „dă năvală un întreg batalion de psalţi improvizaţi, care, ţinând câte o broşurică a [rânduielii] sfântului epitaf în mână, din spirit de generozitate, se oferă [ei înşişi, de bunăvoie] să psalmodieze encomiile, într-o parafonie sfâşietoare, stâlcind prin greşeli hazlii până chiar şi puţinele cuvinte, câte sunt tipărite corect în acele broşurele”. Chir-Constantós era aşteptat de părintele Daniéllos la paraclisul sfântului Ioan Înaintemergătorul, aflat pe o culme la trei ore depărtare de oraş, unde trebuia să ţină strana, ca psalt, la slujba Sfintelor Paşti. Sunt descrise cu un fin simţ al detaliului natura înconjurătoare, discuţiile între credincioşi de pe cale, aşteptarea înfrigurată a părintelui Daniéllos, al cărui psalt întârzie să vină şi ezitările lui Chir-Constantós, pe care îl apucă noaptea la mica mânăstire Sfântul Haralambie şi ale cărui strigăte de ajutor, după ce s-a rătăcit şi a căzut de pe o stâncă în nisip, au fost auzite. A fost, în cele din urmă, adus la bisericuţa Sf. Ioan, unde a cântat la toată Sfânta Liturghie, „cu toată căderea şi durerea lui”. Povestirea se încheie cu savuroasele schimburi de cuvinte între doi săteni ce aveau un litigiu legat de un teren, fapt care-i distrage atenţia lui Moş-Dimitris. Crezându-se neprivit, Yiannis taie bucăţi din mielul pus la frigare. Făcându-se că nu a observat, Moş Dimitris îl „pedepseşte” indirect, trimiţându-l după apă, la două mile depărtare, ca şi cum ar fi ieşit la sorţi, Yiannis având să rămână nemâncat şi să mai prindă, la întoarcere, doar resturi din festin, prin grija a două tuşi „iubitoare de fraţi”.

În „Paştile la ţară”, din cauza scufundării unei nave de mare viteză, creştinii de la Kalyvia se confruntă cu riscul de a rămâne fără liturghie în ziua de Paşte, căci părintele Vanghelie nu a mai putut ajunge. Între a se duce la oraş şi a chema aici pe unul din parohii de acolo, aleg, la insistenţa lui moş-Miliós, ultima variantă. Îl cheamă pe părintele Chiriacos, care însă pleacă cu bănuiala că Teodor Sfontylas, care slujea împreună cu el, îşi va însuşi necuvenit din veniturile pe acea zi ale enoriei. Îl pune pe fiul său, Zahos, să-l iscodească. Însă după ce ajunge la Kalyvia şi începe să slujească, tocmai înainte de a intra în slujba propriu-zisă a liturghiei, dă buzna Zahos, care îngaimă nişte cuvinte din care înţelege că „părintele Sfontylas, tovarăşul său de la parohie, furase prescurile, încredinţându-le pe acestea, pe uşa laterală a sfântului altar, în mâinile soţiei şi soacrei”. Părintele Chiriacos, răpus de mânie, n-a mai putut continua slujba, lăsându-i pe toţi din biserică nedumeriţi şi fugind la oraş să ceară socoteală părintelui Sfontilas. Le-a promis, totuşi, că se va întoarce înainte de răsăritul soarelui să săvârşească liturghia. Pe drum, însă, are o tresărire de conştiinţă, şi îşi dă seama de necugetarea gestului său, iertându-l anticipat pe Sfontilas şi cerând iertare lui Dumnezeu pentru păcatul său. La întoarcere, l-a apărat pe părintele Sfontilas de toate bănuielile, spunând că primise de la el partea cuvenită de la parohia lor şi că acela „a socotit că e bine să scoată pe uşa laterală a sfântului altar amândouă părţile, ca să nu intre la bănuieli unii dintre cei care gândesc superficial şi să trăncănească, zicând că preoţii au, pare-se, multe venituri”.

Moş-Pypis, „italian din Kerkyra, om simplu, dintr-o mamă de neam elin”, profund atras de Ortodoxie, ce cunoscuse oameni şi lucruri pe care „le descria cu farmec prietenilor săi”, dar cu cusurul că „tot ceea ce ura din prejudecată, fără a tolera vreo opinie sau vreun argument diferit, ura neîmpăcat”, e personajul principal din „Paştele romeic”. În drum spre Pireu, unde se ducea cu, o lumânare în mână, „să asculte Hristos a înviat” în biserica sfântului Spiridon, „să facă Paştele romeic şi să i se desfăteze sufletul său”, poposeşte pe lângă o grădină unde un paznic îl ia drept hoţ şi e gata-gata să-l împuşte. Aceluia nu-i vine a crede că vine din Athena tocmai la Pireu, de Înviere.

În povestirea „Paşte de copil” sunt zugrăvite chipurile unei familii în care se petrecuse o tragedie. Soţia lui Komnianos murise cu un an în urmă, lăsând doi prunci orfani, pe Mórfo, acum în vârstă de opt ani, şi pe Evanghelinós, frăţiorul ei în vârstă de patru ani. Trăiau cu bunica lor, căpitanul Komnianos fiind plecat cu goeleta sa. Bătrâna Komnianákena avea de gând să-l însoare pe fiul ei, însă avea patima iubirii de arginţi. Era ţintuită la pat de boală, avea bani puşi de o parte, dar nu primea pe nimeni s-o ajute, nu chema doctorul şi nici nu cumpăra medicamente, punând „anevoioasă corvoadă pe umerii lui Mórfo”. În ciudăţenia ei, deşi se plângea necontenit că o dor toate, bătrâna „de multe ori se scula dintr-o dată, venea până la uşă, arunca o privire la lumea de afară şi striga: «Ah, ce dulce-i viaţa!»”. Povestirea continuă cu amintirile despre mama ei ale micuţei Mórfo, din Paştile anului precedent. Micile întâmplări şi nevinovatele bucurii din preajma sărbătorii rămân să pâlpâie ca nişte candele pururi aprinse în jurul icoanei mamei sale, care murise la naşterea celui de-al treilea copil. Mórfo resimte „adânc absenţa mamei sale”, ştiind că nu are să o mai revadă aici, pe pământ: „Dulci zile de Paşti, maică a bucuriei! Dulce maică, întrupare a zilelor de Paşte!”

Tuşa Sofúla Konstantiniá avea mână bună la năşit („Ultima fină”). Copiii botezaţi de ea trăiau – se dusese vestea. Aşa a ajuns să aibă patruzeci de fini. „Semăna cu o grădinăreasă grijulie, care nu se mulţumea doar să răsădească florile, ci le şi îngrijea şi le uda. Îşi iubea copii duhovniceşti din tot sufletul, îi alinta, le făcea daruri şi se ocupa de creşterea lor”. Ultima dintre fini era micuţa Sofúla, pentru care naşa ei nutrea o afecţiune ce „depăşea orice putere de înţelegere”. În Joia Mare, pe când ceilalţi fini se jucau în curte, finuţa ce împlinise 2 ani a cerut voie să iasă să se joace afară. După multe stăruinţe, naşa sa a lăsat-o, punând-o pe o altă fină, Athenió, s-o supravegheze. Aceea, însă, s-a prins în discuţie cu nişte vecine, şi, mai mult, după ce a luat apă din fântână, a lăsat oblonul deschis. Micuţa Sofúla, văzând oblonul deschis, s-a apropiat şi, văzându-şi chipul în apă a zâmbit, aplecându-se, până ce a căzut în apă şi nu a mai putut fi salvată. „Cât a trăit, tuşa-Sofúla nu şi-a aflat mângâiere pentru acest accident groaznic. Chiar la ultima ei fină!...” În fiecare an, de Înviere, arunca în fântână pâinea şi colăcelul şi ouăle roşii „ale micuţei sale Sofúla”, cu încredinţarea că „o aromă nedesluşită răzbate atunci din apă, asemenea tămâii sufletului nevinovat care urcă la Ziditorul Dumnezeu-Omul”.

În centrul povestirii „Netămâiatul” stă un om ciudat, care locuia „la poalele muntelui, nu departe de ţărm”, „care de treizeci de ani nu mai coborâse în oraş, locuind singur într-o colibă, mai degrabă o peşteră, a cărei intrare o zidise cu mâna lui. Păştea câteva capre şi nu se întovărăşea cu nici un om, decât cu Barécos, cel mai mare crescător de capre de pe munte, care avea o turmă de o mie de capre. Acestuia îi dădea puţinul său lapte, luând în schimb câţiva pesmeţi, peşti săraţi şi câteodată vreo haină de purtat, din păr, sau vreun acoperământ de lână”. Tânărul Stamate povesteşte unor femei, întâlnite în drum, întâlnirea sa cu Netămâiatul. Le spune cum îl „tămâiase”, ca să-l „întărâte”, cu un ştergar plin de scoici. Acestea se întâmplă în ziua Sâmbetei Mari, la sfântul Ioan, în Aselino, unde se afla o mănăstire veche părăsită şi unde urma să vină părintele Garófalos Sosmenos, unul dintre preoţii din oraş, ca să facă Paştele. Oamenii ajunşi din timp se neliniştesc de întârzierea părintelui, care, însă, apare, însoţit de nepotul său, care îl ajuta, şi de moş Colia, care era chiar Netămâiatul. Acesta îl ajutase pe părintele Garófalos, care se rătăcise în pădure, să afle drumul. „Bătrânul părea un adevărat om-lup. Purta un fel de rasă de o culoare nedefinită şi un fes negru, avea plete lungi, încă negre şi o barbă creaţă înspicată”. Invitat să participe la slujba Învierii, deşi ar fi vrut să vină, moş Colia dă să plece, dar e reţinut de stăruinţele părintelui. Însă un lucru neobişnuit se întâmplă. Văzându-l pe Netămâiat, tuşa Molóta se tulbură şi nu vrea să intre în biserică, mărturisind într-un sfârşit că „«pe vlemea când elam o fetită, el voia să mă ia de soţie. Înainte de a mă îmbolnăvi şi a mi se stlica vocea, m-a aflat la fântână, la apusul soalelui, uliţioara îngustă, m-a…» (s-a aplecat la urechea lui Aféntra şi i-a şoptit cu un glas care abia se auzea) «m-a sălutat…» Aféntra şi-a înăbuşit un hohot adânc, cu rezonanţe ca de argint. Bătrâna a reluat: «Tata nu l-a vlut ginele. L-am luat pe altul. Am lămas văduvă. El, au spus, a plâns un of la inimă, s-a dus munte, s-a sălbăticit, nu a mai călcat biselică… Eu polt vina»”. Însă Aféntra i-a spus: „Ei, bine; iată că acum l-ai găsit, la Înviere. E ceasul îmbrăţişării. Este ora împăcării. Să-ţi ceri iertare, să te mărturiseşti părintelui şi te va lăsa să te împărtăşeşti”. Lucru care se şi întâmplă. La plecare, moş Colea, bătrânul pustnic, răspunde salutului pascal al lui Stamate: „Adevărat a înviat, bre! Nu sunt netămâiat!”.

În povestirea „Sfânt sărac” (numit aşa după obişnuita zicală: „sfântul sărac nu are Doxologie”) ni se istorisesc, după o tradiţie din insule, întâmplările ce au prilejuit martiriul unui păstor, care a salvat Castrul, oraşul vechi al unei insule, de năvala musulmanilor. După ce a reuşit să-i prevină pe locuitorii Castrului, păstorul a fost prins şi „a spălat cu sângele său florile şi ramurile verzi; şi un izvoraş cald [din trupul spintecat] a înroşit pământul care l-a primit îndurător, în timp ce adierea blândă a luat pe aripa ei suflarea sa; şi acolo a adormit somnul raiului, păstorul cel sărac de capre! care l-a urmat pe Păstorul cel Bun, Care îşi pune sufletul pentru oile Sale. Şi după acestea toate, cum să nu răspândească ţărâna aromă înmiresmată?”

Cristina Dăscăliţa, amăgită cu promisiuni false, trăia necununată cu Panaiotis Delikanás, care o amăgise cu promisiuni false: „Hai să trăim împreună, şi mai târziu o să mă cunun cu tine”. „Când?” „Peste câteva luni, peste jumătate de an, peste un an”... „De atunci au trecut ani şi ani, şi el avea încă părul negru, şi ea albise. Şi nu s-a cununat niciodată cu ea. Acela a schimbat-o cu alte amante. Şi a făcut copii cu ele. Săraca de ea, aflând, admonestând, protestând, aşteptând, răbdând, lua copiii nelegitimi ai bărbatului necununat cu ea, acasă la ea, îi încălzea la pieptul ei şi îi învăluia cu tandreţea ei maternă, îi compătimea. Şi îi creştea şi suferea ca să le dea o educaţie.” Nu a născut nici un copil, dar i-a luat şi i-a crescut cu dragoste pe copiii nelegitimi ai bărbatului ei, care au murit şi ei răpuşi de felurite boli, zburând „între florile raiului”. Plângându-şi copiii adoptaţi, smerita femeie nu avea curaj să se ducă de de Înviere la biserică, ci doar „în după-amiaza zilei de Paşti, la slujba Vecerniei iubirii, pe ascuns şi cu teamă se furişa la biserică ca să asculte «Ziua învierii»”. Dar, încheie Papadiamandis, „Acela Care a înviat «pentru necazul săracilor şi pentru suspinul nenorociţilor», Care a primit mirul femeii păcătoase şi lacrimile-i şi acel «pomeneşte-mă, Doamne» al tâlharului, va primi şi pocăinţa acestei sărmane şi-i va dărui un loc cu verdeaţă, desfătare şi odihnă, în Împărăţia sa cea veşnică”.

„Nepsalmodiat” moare năpraznic bătrânul Coţos, pe un cuter scufundat de o furtună năpraznică, după ce, fiind „din fire zeflemitor şi capricios în ce priveşte filosofia lui de viaţă, dobândită de la sine”, a izbucnit chiar în biserică, la o slujbă de înmormântare: „Ce îi [tot] cântaţi?... Ce, îi faceţi nani-nani?... Toţi ne-om duce la naiba!...”.

În ultima povestire, intitulată „Duhul din copac”, vedem un grup de copii din Vurlidia urmărit în fugă de un grup de copii mai mari de la oraş. Un copil dintre cei fugăriţi, pe nume Coţos, „care şchiopăta uşor cu piciorul stâng şi zăbovea, rămânând ultimul din tot cârdul”, a fost prins de un alt copil, Mihalis, din grupul urmăritor, care l-a lovit cu un băţ, încât a căzut şi s-a lovit la piciorul suferind. Bătrâna-Contonichena, bunica micului Coţos, „fără a cerceta amănunţit ce s-a întâmplat”, din dragostea şi grija ei pătimaşă pentru nepoţel, l-a blestemat pe Mihalis să se veştejească ca un copăcel spre care ea a arătat. Ceea ce avea să se-ntâmple a fost prefigurat de acea „mică pată în luminosul tablou pascal al primăverii şi al frumuseţii”, un trunchi de copac uscat, peste care trecuse aievea un duh ce l-a ofilit în plină înflorire. De Înviere, părintele Isihios, ascultând spovedania bătrânei, a oprit-o de la împărtăşire, povestindu-i şi alte cazuri în care blestemul rostit la mânie a frânt destine şi vieţi. Şi, într-adevăr, „pe la mijlocul săptămânii luminate a ajuns la Colibe vestea că Mihalis a lui Verghis căzuse pe neaşteptate la pat bolnav, din seara Sâmbetei Mari, şi, după o febră neîntreruptă vreme de trei zile, s-a sculat din pat palid, scheletic, fără vigoare şi respirând din greu. Pare-se că peste el trecuse un «duh» şi l-a veştejit. «Binecuvântaţi şi nu blestemaţi», a spus Domnul”.

Descrierile şi dialogurile din povestirile lui Alexandros Papadiamandis au o extraordinară naturaleţe şi forţă de evocare. Căderea şi pocăinţa sunt nodurile complexelor reţele de destin, din care pulsează în chipuri umbre şi lumini creatoare de infinite nuanţe. Conexiunile „orizontale”, în ordinea mundană, sunt întretăiate de iluminări ce deschid inima spre vederea tainei negrăite, dumnezeieşti, ce dă sens existenţei, şi fac lămurit faptul că fiecare gest, oricât ar părea de lipsit de relevanţă în ordinea spirituală, are greutatea lui, în timp, pentru un destin omenesc încărcat de vocaţia îndumnezeirii, sau a veşniciei trăite în dragostea lui Dumnezeu.


Florin Caragiu

Volumul se poate comanda de aici.

Nani, Nina!

Când a început totul, era spre sfârşitul programului. Două femei se certau pe hol, şi glasul lor strident sfredelea ca un burghiu liniştea încăperii de la etajul al treilea al clădirii proaspăt renovate a magazinului „Fame”. Ana îşi bea ceaiul visând. Se întâlnise pe drumul spre serviciu cu Nina, fata doamnei Marcela, fostă colegă de liceu, mutată de curând în acelaşi bloc cu Ana. Nina era cam scrântită, ziceau cei din cartier, dar Ana o vedea ca pe un înger. După ce părinţii ei se despărţiseră, copila fugise de acasă şi cand au găsit-o era schimbată. Mama ei, cu care rămăsese, nu se mai înţelegea cu ea. Se refugia în tăcere zile de-a rândul. Şi o puteai vedea făcând gesturi şocante: făcea metanii până la pământ în faţa câte unui om care trecea prin faţa ei, sau îl ocăra brusc pentru vreun presupus delict. Era imprevizibilă. A dus-o la neurologi, psihiatri, psihologi… nici un efect. Doar la biserică stătea într-un colţ al ei, nemişcată. Se întâmpla să-i dea câte cineva un covrig sau ceva de pomană, dar ea nu schiţa nici un gest şi respectivul era nevoit să renunţe. Apoi lumea s-a obişnuit cu ea. O tolerau, ferindu-se de ea cu o anume teamă secretă. Cu toate dificultăţile de adaptare, izbutise să termine de curând şcoala primară...
Cum au început să tremure paharele de pe mesele de sticlă, s-au auzit nişte ţipete şi oftaturi adânci, şi toţi erau în picioare, încordaţi ca un arc. Cutremur…! Angajaţii îmbrăcaţi la patru ace ai firmei păreau cu toţii schimbaţi la faţă. Cu ochii ieşiţi din orbite, învălmăşindu-se, de parcă nu ar mai fi văzut nimic în jur, au luat-o în masă spre casa scărilor. O doamnă s-a împiedicat şi a căzut, dar nimeni nu s-a aplecat să o ajute să se ridice. Panica era mai puternică decât orice sentiment uman, se pare. Au trecut unii chiar peste dânsa, călcându-o în picioare, şi dacă nu s-ar fi dat la o parte din uşă, rostogolindu-se, poate că ar fi păţit ceva mai grav decât vânătăile agonisite. Dosarele din rafturi cădeau lăsând să-şi ia zborul din colivii de carton păsări albe, de hârtie. Ana era la parter în acel moment, tocmai ieşise de la baie şi era chiar în faţa treptelor de marmură abia spălate. Cufundată în gândurile ei, nu realizase ce se întâmplă, deşi era limpede că pământul dansa şi lucrurile din jur se legănau în ritmul lui nebunesc.
De la baza scărilor, se vedea pur şi simplu o imagine de coşmar. Un vârtej de oameni mătura treptele somptuoasei clădiri. Brusc, luminile s-au stins şi orice mişcare în aer a încremenit. Nu se auzea nici măcar o respiraţie. După câteva momente, luminile s-au reaprins… Ana a putut să vadă iarăşi o imagine de coşmar: cei care compuneau tornada umană rămăseseră ficşi în poziţiile în care îi prinsese întreruperea de curent. Puteai surprinde un fel de construct sculptural viu, postmodern, în care figurile se agăţau şi se sprijineau între ele, mâinile unora erau prinse în părul altora şi mai presus de toate fixitatea privirilor cuprinse de panică dădea unitate şi forţă ansamblului. Asta a durat o clipă numai. Ana abia a avut timp să se tragă din calea vârtejului care, îndată ce s-au aprins luminile, a năvălit pe trepte spre ieşire. Mai târziu, colegii ei nu-şi mai aminteau nimic din toate acestea. Stranii aceste dezlănţuiri ale panicii, care fac din grupuri, de altminteri, civilizate de oameni, mase în erupţie.
Ana avea, la rândul ei, o calitate ce părea în ochii multora stranie. Pentru unii, era un semn de slăbiciune nepermisă, altora li se părea a fi un semn de nobleţe. Cert e că femeia cu ochi verzi albăstrui şi părul şaten închis, lung până la şolduri, cu obrazul traversat de gropiţe delicate, nasul drept şi subţire, cu degete lungi, arcuite şi cu un pas, ca şi surâsul, copilăresc, uşor strâmb, dar ferm, nu fusese auzită de nimeni niciodată vorbind de rău pe cineva. Când în jur, cineva era osândit pentru cine ştie ce fapte sau cuvinte, la un moment dat, se auzea glasul ei: „Ce om deosebit e cutare”, şi găsea, ca prin miracol, chiar motive concrete ale aprecierilor, în situaţii rămase altora neobservate, în gesturi care, oricât de nesemnificative, aparent, în conştiinţa ei desenau un profil aureolat. Şi emana atât optimism, încât motivaţia de a vorbi de rău se pierdea ca un firicel de fum în văzduh.
Trăia singură. Poate felul ei de a fi copilăros o predispunea spre un asemenea mod de viaţă. În seara de după cutremur, pe drumul spre casă, în timp ce privea frunzele arse de soare, a simţit cum o încearcă tristeţea. N-a mai văzut-o nici pe Nina, în locul obişnuit din colţul părculeţului de joacă, unde îi dădea de fiecare dată un pacheţel cu ceva bun de mâncare. Căţeluşul aciuiat pe acolo, căruia administratorul blocului îi făcuse un mic coteţ de lemn spre adăpost, scheuna încet. Ana i-a aruncat o felie de caşcaval, dar lui nu-i ardea de mâncare.
Din ziua trecută, senzaţia de dinainte de cutremur, când parcă ceva îi uruia în piept şi o sfâşia căutând să se materializeze în afară, îi rămăsese Anei ca o stare continuă. Obişnuia, înainte de culcare, să stea îndelung în bucătărie, cu ceaşca de ceai cu lapte în faţă, şi să retrăiască întâmplări, imagini din timpul zilei. O vedea într-un colţ cu ochii minţii pe mama sa, Teodora, poate cea mai tăcută fiinţă pe care a cunoscut-o. Îi urmărea gesturile, care desenau în spaţiu povestea unei femei care, în tinereţe, după o aventură de o noapte, se trezise cu un copil. A doua zi tânărul de care ea se îndrăgostise deja nu o mai băga în seamă. Din primul moment, a presimţit că va rămâne însărcinată. Când s-a adeverit, i-a spus aceluia doar atât: „Avem un copil. Sandu, eşti tată”, dar tânărul i-a râs în nas şi i-a zis să facă bine să avorteze, că el n-are chef să-şi nenorocească viaţa, ci vrea să o trăiască din plin, fără alte griji. Şi, oricum, nu-i mai place de ea, a adăugat. În Teodora, care era o fire volubilă şi vorbăreaţă, izvorul cuvintelor s-a împuţinat, ca o apă curgătoare în deşert.
Părinţii ei au încercat, la rândul lor, în fel şi chip, s-o determine să avorteze, mai cu rugăminţi insistente, mai cu ameninţări că o dau afară din casă dacă le va face ruşinea aceasta. Însă Teodora s-a adâncit în tăcere şi nu a cedat nici un pas. Când ai ei au dus-o la un medic, şi acesta i-a spus că pot apărea probleme la naştere şi ar sfătui-o să întrerupă sarcina, ea a dat din cap şi a plecat fără nici un cuvânt.
A doua zi de dimineaţă, părintele Dumitru, de la parohia din apropiere, a văzut-o de departe şezând pe treptele bisericii, cu bărbia pe genunchi. În acea zi s-a spovedit pentru prima oară Teodora, şi inima ei a văzut lucruri dincolo de perdeaua de vorbe care îl împing pe om să urmărească orbeşte interese lumeşti şi, încet-încet, să îşi piardă orice nădejde şi străvezime din suflet...
Pe jumătate adormită, Ana a tresărit, cu presimţirea unei primejdii nelămurite. În ajun, cineva îi furase, în autobuz, portofelul în care se aflau, pe lângă o sumă neimportantă de bani, buletinul ei şi cheia de la casă. Anunţase la poliţie şi intenţiona să schimbe iala, dar, cum avea şi un al doilea rând de chei la o vecină de încredere, pentru caz de urgenţă, şi, pe de altă parte, era destul de obosită, şi-a zis că poate lăsa pe a doua zi grija asta. Acum cineva tocmai încerca uşa de la intrarea apartamentului. Ana s-a ridicat cu inima bătându-i de teamă de la masa din bucătărie şi a pus drugul de fier în uşă. Zgomotul din broască a încetat brusc şi Ana a mai putut să vadă pe geam o umbră furişându-se felin pe sub ferestrele blocului. A chemat, chiar atunci, pe cineva să-i schimbe iala a doua zi, de dimineaţă devreme, însă a întârziat la serviciu.
Directorul era prost dispus şi i-a pus în vedere să nu se mai întâmple... doar ştie că restrângerile de personal sunt la ordinea zilei. Spre sfârşitul programului, au început pregătirile pentru sărbătorirea zilei unui coleg. Cum directorul plecase mai devreme cu nişte treburi, toţi s-au apucat să-i critice dispoziţia nesuferită cu care-şi călcase pe nervi aproape toţi angajaţii. Ana s-a trezit, ca de obicei, apărându-l pe cel pus la zid, fapt pentru care şi-a atras nişte căutături nu tocmai plăcute. Apoi s-au scos pe masă mâncarea şi băutura, şi s-au încins discuţiile. Ana era, în asemenea situaţii, pe jumătate absentă. N-o pasionau nici moda, nici maşinile, nici politica, nici starea bursei, nici bancurile proaste, care stârneau periodic valuri de hohote. Zâmbea cu o privire lipsită de participare. Unora li se părea, din acest motiv, o fiinţă plictisitoare şi neinteresantă, şi chiar o vorbeau pe la spate. Dar Ana nu putea altfel. Era, în fond, o fiinţă puternică, care nu stătea la mâna părerii unuia sau altuia, ci îşi urma îndemnul inimii, cum o făcuse încă din copilărie.
N-o mai văzuse pe Nina de trei zile, când a auzit că a avut un accident, pe când traversa strada. A însoţit-o pe mama fetei la spital. Când le-a văzut intrând în salon, Nina a scos un strigăt de bucurie. Marcela a plecat să vorbească cu medicul, iar Ana s-a aşezat pe marginea patului şi a luat-o de mână pe Nina, care o privea cu un zâmbet larg. „Ce-ai păţit?” „Nimic grav, doar nişte zgârieturi”, a răspuns Nina, ducând mâna la frunte. „Mă doare rău ochiul”. Ochiul drept era, într-adevăr, roşu şi parcă puţin ieşit în afară. „Ştii de ce e atâta secetă în lume?”, întrebă Nina. „Nu ştiu”. „Pentru că pe sub pământ curge un râu de sânge”, a spus micuţa, cu o grimasă de tristeţe, tocmai pe când mama ei intra în salon. Marcela era răvăşită, se vedea bine, după discuţia cu doctorul Păun, deşi încerca din răsputeri să-şi ascundă tulburarea. A luat-o pe Ana deoparte. „Nu ştiu ce să mai fac. Medicul mi-a spus că Nina nu are nimic de la accident, numai că la radiografie i s-a descoperit o tumoare care creşte şi îi împinge un ochi în afară”.
În noaptea aceea, Ana a visat o întâmplare dintr-o povestire a lui Papadiamandis, cu femeia bună la năşit, a cărei finuţă – ultima – pe care o iubea cu înfocare, s-a înecat într-o fântână lăsată descoperită din grădina casei. Dintr-o dată se făcea că ea, Ana, cobora în fântână şi căuta cu găleata corpul copilei, şi a dat peste ceva tare, care s-a ridicat încet la suprafaţă, şi era chipul Ninei ce apărea din apă, brăzdat de un zâmbet, şi cum lacrimile Anei au căzut pe faţa-i, cea moartă a deschis ochii... şi Ana s-a trezit din vis... Nu a putut, însă, să mai adoarmă... O presimţire încărcată de spaimă nelămurită o încerca, fără să-şi dea seama ce ar putea să însemne acest atac de panică.
Spre dimineaţă, s-a auzit un bubuit puternic care a zguduit blocul. Sărmana Marcela, frântă de plâns, durere şi oboseală, după ce făcuse de mâncare pentru a doua zi fetiţei, să-i ducă la spital, uitase focul aprins, aţipind pe un scaun. Mâncarea a dat peste margini şi focul s-a stins, iar gazele au continuat să umple încăperea până când femeia, trezindu-se, a aprins lumina şi a avut loc nefericita explozie. N-a mai putut fi salvată, trupul ei ars fiind dus la morgă. Marcela şi Nina nu mai aveau pe nimeni. Ana era singura prietenă a Marcelei şi imediat s-a dus cu gândul la Nina. Ce se va întâmpla de acum cu ea? Nu-şi putea stăpâni lacrimile. A sunat la serviciu să-şi ia trei zile de concediu, şi a plecat spre spital. Cum să-i spună fetiţei despre mama sa? A vorbit întâi cu medicul, care i-a spus că fetiţa trebuie de urgenţă operată, pentru a se scoate tumoarea ce apasă pe ochi. Fără nici cea mai mică ezitare, Ana a luat asupra sa toate costurile, deşi depăşeau cu mult micile sale economii. Va vedea ea cum se va descurca. Se va împrumuta, va ajuta Dumnezeu cumva...
Venind spre casă, Ana trăia o senzaţie de apăsare nelămurită, din care se năştea un uşor tremur intern, grav prevenitor, ca şi cum ar urma un cutremur în afară... Când a ajuns în faţa camerei apartamentului şi a dat să descuie uşa, a realizat cu groază că era deschisă. A dat să se întoarcă să fugă, dar din spate o mână puternică i s-a aşezat pe gură ca o piatră de mormânt, iar alta pe piept, trăgându-o fără zgomot înăuntru.
„Unde ţii banii”, a şuierat un bărbat spătos, cu faţa foarte ridată şi o crestătură în formă de şarpe pe obraz. Femeia a arătat cu spaimă spre un dulăpior din colţul sufrageriei. Erau acolo micile economii cu care spera să poată da un avans pentru operaţia Ninei. Un al doilea hoţ, uscăţiv, cu mustaţa întoarsă şi o faţă buhăită a început s-o înjure de mama focului, pentru că banii erau mult mai puţini decât speraseră ei. Un al treilea hoţ rămăsese cumva în umbră, la intrare. De unde se afla, Ana nu putea să-i vadă foarte bine faţa. Părea mai tânăr decât ceilalţi doi şi încercat de o luptă interioară. „V-am dat tot ce am”, bâigui Ana, „plecaţi”... „Mai ai ceva preţios, zâmbi cinic, cu subînţeles uscăţivul, privind spre trupul ei răvăşit ca spre o pradă sigură”.
Fata înţelese pe loc şi îşi dădu seama că orice încercare obişnuită de împotrivire ar fi fost zadarnică. Închise ochii şi începu să spună, cu voce tare: „Doamne Iisuse, miluieşte-mă, apără-mă, scapă-mă, Doamne”. Şi apoi, deschizând ochii, cu un calm nefiresc, către tâlharii încremeniţi de surprindere: „În numele lui Dumnezeu, vă rog să nu vă atingeţi de mine”. Spătosul, revenindu-şi, îi arse o palmă şi uscăţivul se porni pe un râs nervos, batjocoritor.
Însă de lângă uşă se auzi un glas: „Lăsaţi-o”. „Cum, ce vrei să spui?”, se întoarse vădit iritat uscăţivul. „V-am spus s-o lăsaţi în pace”, se auzi apăsat glasul unui tânăr ce înainta din umbră. „Vrei s-o păţeşti?”, interveni spătosul. „Nu o să-i faceţi nimic”, replică tânărul înalt, încruntat, îmbrăcat în blugi şi cămaşă înflorată. Uscăţivul avea deja mâna ridicată să-l plesnească, dar tânărul fu mai iute şi îl lovi fulgerător cu un croşeu sub bărbie. Nu fu însă suficient spre a se feri de lama unui cuţit pe care spătosul tocmai i-l înfipsese în spate. Îşi pierdu cunoştinţa, nu înainte de a mai auzi o înjurătură groaznică şi paşii grăbiţi ai celorlalţi doi tâlhari, cărora, pierindu-le orice chef de a-şi mai continua isprava, au recuperat cuţitul şi l-au lăsat pe fârtatul lor într-o baltă de sânge. Ana rămăsese pe bancheta unde căzuse, acoperindu-şi ochii cu mâinile şi rugându-se. Când a simţit că primejdia a trecut, s-a repezit la cel rămas pe podea, trăgându-l uşor de haină: „Doamne Dumnezeule... mai trăiţi?”...
Tânărul deschise încet ochii împăienjeniţi, şi îngăimă: „Mulţumesc, mulţumesc”... „Eu vă mulţumesc”, spuse Ana, „e gravă rana?”. Însă tânărul îşi pierduse iarăşi, între timp, cunoştinţa. Ana reuşi cu greu să-l târască în pat. Rana nu era foarte adâncă şi nu părea să fi fost atins ceva vital, aşa că o dezinfectă şi o pansă cum ştia mai bine. Avea deja în casă o trusă medicală destul de completă, făcuse şi nişte cursuri de prim ajutor şi acum, iată, putea să fie de folos tânărului care, neaşteptat, o salvase. Îi era în continuare teamă de el, dar nu o lăsa inima să sune la poliţie...
Ana aprinse candela şi nu dormi toată noaptea... Ce va face a doua zi? Bani nu mai avea pentru operaţie, îi era neînchipuit de greu să-i spună fetiţei despre moartea mamei ei, şi acest tânăr, care gemea în somn, cum se va trezi oare a doua zi... Nu putea decât să se lase moale în mâinile lui Dumnezeu... Spre dimineaţă, se întinse un pic, fără să adoarmă, murmurând încet rugăciuni... Când deschise ochii, privirea i se întâlni cu cea a tânărului, care îi zâmbea. „Am văzut îngerul tău”, îi spuse. Ana nu putu să rostească nici un cuvânt. Se simţea epuizată, prea multe lucruri i se întâmplaseră în ultimele zile. Voia să-i zică tânărului să plece, s-o lase în pace, dar pe gură îi ieşi: „Vino, te rog, cu mine la spital”... El aprobă dând din cap. Tot el repară uşa, înainte de plecare. „Ce s-o fi întâmplat cu viaţa lui, de a ajuns să se înhăiteze cu borfaşi?”, se întrebă Ana, pe când se apropiau de spital. De parcă i-ar fi ghicit gândul, Alin răspunse: „Sunt orfan. Am învăţat de mic că trebuie să fac orice ca să supravieţuiesc. Apoi, totul a devenit obişnuinţă. Însă acum câteva luni, am avut un accident, un tir angajat în depăşire a trecut efectiv peste maşina mea şi eu m-am trezit într-o masă amorfă de fiare viu şi nevătămat. Am simţit că o mână nevăzută mă ocroteşte. N-am mai vrut de atunci să mai merg la tâlhărit, dar am visat alaltăieri noapte pe cineva, care mi-a spus că de data asta trebuie să mă duc: cineva are nevoie de mine”. „Şi de ce ai zis că mi-ai văzut îngerul?”... „În spatele tău am văzut un copil în hăinuţe albe, strălucitoare”... Ana scoase un ţipăt: „Nina!”, şi grăbi pasul...
Doctorul Păun îi întâmpină pe cei doi la intrarea în secţia de chirurgie. „Aţi venit cu prietenul dvs.? Foarte bine. Aţi făcut rost de bani pentru operaţie?”. „Nu”, răspunse Ana, plecând capul. „Tumoarea evoluează fulgerător, trebuie acţionat de urgenţă”, spuse medicul, continuând: „oricum, cu ochiul afectat cred că Nina nu va mai putea vedea”. La intrarea în salon, Ana nu reuşi să-şi facă curaj să intre. Intră, singur, Alin. Nina avea un ochi acoperit de un bandaj mare. „Nina!” „Da”. „Trebuie să-ţi spun că mama ta a murit acum două zile. De asta nici n-a putut să vină. ”... Fata a tăcut, dar pe obraji au început să-i curgă pârâiaşe. „Azi-noapte mama a fost la patul meu să mă vadă”, spuse ea după o vreme, înghiţindu-şi lacrimile. „Ana e afară, să-i spun să vină?” „Da”... Alin deschise uşa. Ana îl trase afară: „I-ai spus?” „Da”. „Trebuie s-o salvez”, spuse Ana. „Stai aici cu Nina şi aşteaptă-mă două ore”, spuse Alin, şi plecă în grabă. Ana intră în salon. „Nina!” Fetiţa spuse: „Mama mă cheamă la ea?” „Nu, Nina, dacă ai vrea, te-aş lua eu, să fii ca şi copilul meu”. Şi o îmbrăţişă...
La nici două ore de când a plecat, Alin se întoarse cu un teanc de bani. „Ce-ai făcut?”, îl întrebă îngrijorată Ana. „I-ai... furat?” „Nu... Când am ieşit din sfărâmături, după accident, un bătrân înalt, elegant, a ieşit dintr-o maşină neagră şi s-a uitat la mine, m-a pipăit, nu-i venea să creadă... Cum se poate să fii viu? Să se facă fărâme fiarele şi carnea nu. 'M-am rugat zeci de ani să-mi arate, Dumnezeu, dacă există, un cât de mic semn... Mulţumesc, mulţumesc!' Şi a plecat, nu înainte de a-mi lăsa o carte de vizită. 'Oricând ai vreun necaz, caută-mă... mi-ai redăruit credinţa', au fost ultimele lui cuvinte. El ne-a ajutat cu banii pentru operaţie"...
„Alin”, spuse Ana, „nu vrei să o creştem împreună pe Nina?. Pentru prima oară în viaţă simt că pot fi împreună cu adevărat cu cineva”. „Nu-mi vine să cred, nu merit aşa ceva. Te iubesc, Ana!”... Ochiul liber al Ninei tocmai îi privea, de după uşa întredeschisă... „Ce faci, Nina?”, exclamă Ana. „Mă duc să fac nani”. „Nani, Nina!”

Florin Caragiu


(foto: Diana Popescu)

Jocul

pare revoltător că vrei să pierzi
chiar dacă e un simplu joc în mijlocul străzii
şi totul se mişcă fără să dea semne de oboseală
dar e un fel de a-ţi exprima dragostea
arunci un balast şi întristarea se şterge de pe faţă
o umbră dansează ştiu tu aştepţi bucuria celuilalt
e semnul de recunoaştere pentru o dorinţă
venită de foarte departe din fereastra deschisă cu greu
de o mână abia respirând
găseşti lumini pe feţe smolite
nu s-a găsit încă vreuna pe care să n-o vezi
abătută în frumuseţea cutremurului dintre noapte şi zi
asta îmi dă putere să ridic pasul din zăpada înaltă
spulberată ca o zi caniculară între două ploi iuţi
această clipă e ziua ta e numele nou
pe care-l simt pe buzele tale când închid ochii

Florin Caragiu



(fotografie preluată de pe blogul Elenei Popa)

Onir

Ai deschis un caiet în care ai scris: am adormit în picioare
pe când te legănam nopţile, în spitalele fără număr. Bobul
de năut eu ţi l-am pus în pulpă, să tragă mâlul din oase. Şi
din pământ am dezgropat icoana, am curăţit-o şi am pus-o
la căpătâiul tău, pe când tremurai de febră. Îţi ţineam foaia
când scriai despre moarte şi erai mai viu ca nicicând. Ţi-ai
adus aminte de mine! În acest ceas târziu, când străzile au
măsele de fier ce asmut piciorul temător asupra ierburilor,
am să-ţi spun despre întunericul în care strigai după ajutor
şi nu mai recunoşteai conturul obişnuit al lucrurilor. Visul
era un şir de picturi în ape, în care pulsau chipuri vii, şi tu
ai vorbit atunci despre floarea de aur a nopţii. Sub pământ
curgeau râuri de sânge şi ai despletit undele lor, ascultând
chemarea dragostei. Dar într-o zi ai înţeles că aceasta e un
spărgător al gheţurilor din carne. Ai luat o barcă spre larg
până ce ţărmul a dispărut din privire. Şi din valuri îngerul
a căutat spre tine. Nepământesc trupul lui pământiu a tras
la mal privirea ta şi ţi-a fost rău de lume şi pentru ea mult
te-ai rugat. În spatele şcolii pândea duhul rău şi tu păşeai
fără să atingi pământul spre peticul de iarbă din mijlocul
zăpezii. Un munte până la cer deodată în faţa ta a apărut.
Deja suit până în mijlocul lui te-ai trezit, în nodul crucii.
Izvorul de peste dealuri şi liliecii prinşi în gândurile tale
te-au făcut să lingi sarea sculptată în miezul stâncilor,
ca să ajungi la copilul ce are nevoie de tine, să-i ştergi
fruntea şi să-i dai să mănânce acest poem, cu ochi mari.

Florin Caragiu

(foto: Diana Popescu)

Poezia & Patria

Poezia e cuvântul care, în înaintarea sa, rămâne în graniţa inefabilă dintre abstract şi concret, dintre formal şi informal, dintre exprimabil şi inexprimabil, dintre taină şi descoperire... Patria e pecetea unei identităţi filiale a fiinţei întru comuniune, este memoria originilor, cu rădăcini deopotrivă în văzut şi nevăzut. Împletire de izvoare topologice şi genetice, patria e, aşadar, mărturia că fiinţa, mai mult decât un principiu abstract, este o fiinţă vie cu un chip amprentat de o anume filiaţie, în care respiră iconic, universalizant, însăşi taina Fiului lui Dumnezeu făcut trup.

Florin Caragiu

(în antologia "Mai am un singur doors", ed. Blumenthal, 2011, p. 37)

Sentic la Braşov - Imagini

Diana Laura Nohit

Adrian Munteanu

Sebastian Vârtosu

Florin Caragiu

Ovidiu Moceanu

Virgil Borcan