Despre libertate

„Îi trebuie omului atât de puţin să fie fericit...”, spunea fostul actor Dragoş Pâslaru, acum părintele Valerian de la mânăstirea Pătrunsa. Omul, prin firea sa, însetează după libertate. Nu e, însă, uşor să o atingi. Libertatea poate deveni o fata morgana. În spaţiul între dorinţe şi împlinirea lor condiţionările se pot multiplica la nesfârşit. Îţi poţi dori să ai acces la anumite lucruri, a căror obţinere îţi restrânge drastic câmpul de acţiune şi chiar orizontul libertăţii. Mulţi oameni îşi doresc să aibă mai mulţi bani. Pe măsură ce îi câştigă, nivelul de comoditate creşte, devin dependenţi de cheltuieli şi datorii tot mai mari pentru adecvarea la context şi târziu îşi dau seama că pot gusta tot mai puţin din libertatea la care visau, că suferă, pe undeva, mai degrabă o înrobire, trecând prin stări sufleteşti greu de suportat. Urmărirea febrilă a unei cariere, de asemenea, poate diminua sentimentul de libertate, mai ales dacă ceea ce faci nu te împlineşte sufleteşte. Nici măcar o viaţă lejeră nu îţi asigură libertatea, pentru că poţi să ajungi stăpânit de plictiseală, de sentimentul unei acute sau cronice lipse de sens. Poţi să îţi satisfaci anumite dorinţe şi să devii dependent de satisfacerea lor în măsura în care îţi pierzi libertatea. Cum ar fi alcoolismul, drogurile, desfrânarea, lăcomia etc. După cum spun sfinţii părinţi, patimile îi micşorează omului gradul de libertate. Mai mult, omul din faţa ta riscă să devină, cel puţin în anumite momente, doar un instrument al atingerii anumitor satisfacţii, un parametru în ecuaţia urmăririi unui obiect al dorinţei insaţiabil. Ce este, în fond, libertatea? Dacă este disociată de dragostea duhovnicească, mai rămâne ceea ce este? În ce caz este libertatea tonificată de o anume dorinţă? Poţi câştiga anumite grade de libertate fizică, pierzând, în acelaşi timp, grade de libertate spirituală? Uneori, dacă renunţăm la anumite lucruri, câştigăm spaţiu sau timp, şi ne bucurăm de acest câmp de manifestare. Un spor de libertate se poate câştiga, astfel, şi prin renunţare. În contextul convulsiilor economice actuale, mulţi oameni redescoperă, paradoxal, gustul libertăţii în înfrânarea şi măsura lăudate încă din antichitate. Organizarea simplă a vieţii, fără lucruri de prisos şi cu o alimentaţie sănătoasă, cu măsură, ajunge să fie râvnită chiar de mulţi oameni înstăriţi. Chiar fiindcă sunt foarte ocupaţi cu anumite zone de activitate unii oameni îşi degajă restul zilei de orice complicaţii, pentru a se linişti şi a simţi adierea libertăţii. Mintea omului simte adesea apăsarea gândurilor, ce se multiplică la infinit odată cu grijile. Se simte încorsetată, ca în nişte chingi de neînlăturat. „Toată grija lumească să o lepădăm...”, se spune într-o cântare. Iată de ce clipele de rugăciune, în care mintea omului se înalţă spre cele dumnezeieşti, sunt o adevărată gustare din libertatea spiritului, prin punerea între paranteze a grijilor, sau prin încredinţarea de sine în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă ca tu însuţi să renunţi la a mai purta de grijă de cele ale vieţii cotidiene, ci să accepţi că mai presus de ele, şi chiar ceea ce le dă, implicit, valoare şi sens, este dragostea lui Dumnezeu, căreia dedicându-te simţi o libertate peste toate legăturile. Martirii au simţit această libertate în deplinătatea ei. Libertatea se nutreşte din cunoaşterea Adevărului: „Cunoaşteţi Adevărul şi El vă va face liberi”. Nu este, desigur, vorba doar de adevărul ca informaţie receptată, ci de Adevărul care străbate şi locuieşte fiinţa ca revelaţie a temeiului lumii în dragostea Sfintei Treimi. Căci libertatea presupune să-i eliberezi tu mai întâi pe ceilalţi în tine însuţi din legăturile neiubirii, din întunericul indiferenţei şi animozităţii. Libertatea e, în fond, spaţiul de manifestare a dragostei. Aşa cum „pomul se cunoaşte după roade”, libertatea se cunoaşte după „faptele dragostei”. Cu cât iubirea ta e mai slabă, cu atât spaţiul interior e mai precar şi atmosfera sufletească mai sufocantă. Libertatea nu stă, astfel, în multiplicarea posibilităţilor de manipulare a lumii, prin care poţi deveni tu însuţi o rotiţă din mecanismul de tocare a libertăţii umane, ci în dezlegarea ta treptată de acele condiţionări ce împiedică manifestarea iubirii.

Florin Caragiu

Florin Caragiu: "Contradicţie şi libertate" (revista "Ramuri", nr. 6/2010)

Referindu-se la experienţa estetică din perspectiva logicii dinamice a contradictoriului, pe care a inaugurat-o pe tărâm filosofic, Ştefan Lupaşcu a conceput experienţa artistică precum o „construcţie cuantică” (a se vedea Ştefan Lupaşcu, „La logique de l’art ou l’éxperience esthétique”, în: Logique et contradiction, Presses universitaires de France, Paris, 1947). „Cuantic” desemnează, în context, starea de coexistenţă antagonistă a unor orientări divergente, cum sunt viaţa şi moartea. Cine cunoaşte sistemul de gândire lupaşcian îşi poate aminti că una din noutăţile sale speculative, a cărei originalitate a remarcat-o Constantin Noica, o reprezintă desemnarea unui principiu major de existenţă cu termenul de „subiect”.

Astfel, viaţa, ca tendinţă de eterogenizare şi individualizare în sânul existenţei, este în sine un „subiect”, după cum moartea, în calitate de tendinţă opusă, către omogenizare şi uniformizare, este şi aceasta considerată tot un „subiect” ontologic, ambele, deşi contrare, având acelaşi drept de a fi în cetatea ontologiei generale. În această concepţie, devenirea, ca şi ideea de prevalenţă finală a vieţii asupra morţii (fundamentul oricărei axiologii) sunt negate, de vreme ce moartea se prezintă ca o tendinţă perenă ontologic, de tip „subiect”, având un sens egal favorizat de existenţă ca şi viaţa.

Pe lângă modul vieţii şi cel al morţii, Lupaşcu s-a referit la un al treilea mod de a fi al existenţei, care se regăseşte atât în sistematizările energetice de la nivelul fizicii cuantice, cât şi în sistemul psihic uman. „Cuanticul” nu reprezintă sinteza vieţii şi a morţii (imposibilă, după Lupaşcu), ci „mai curând lupta lor, conflictul de tip inhibitoriu între un antagonism şi o contradicţie ce se amplifică. Logica antagonismului, care nu poate cunoaşte devenirea şi regăsirea în identitate, această luptă neîmpăcată îşi află un model ideal de reprezentare în universul operei de artă, a afirmat Lupaşcu. Opera de artă este contradictorie tocmai „fiindcă se sustrage uneia sau alteia dintre devenirile care duc la noncontradicţie”. Coexistenţa incompatibilă a tezei şi a sintezei devine aici posibilă prin exacerbarea rupturii, printr-un paroxism al antagonismului.

După cum se poate observa, Lupaşcu a avut în vedere contradicţia de tip estetic, care este o realitate pregnant fenomenologică, căreia însă el i-a oferit o interpretare ontologică în sens „tare”. Ne întrebăm în ce măsură este îndreptăţit un astfel de demers, atât de direct şi de logicist?... Lupaşcu ţine cont de faptul că experienţa estetică atât de bulversantă răstoarnă – sau pare că răstoarnă – valorile utilitare, ce reprezintă reperele identicului, după filosoful citat. El aduce şi o dovadă „covârşitoare” în acest sens, punct de plecare al generalizărilor filosofice: ficţiunea artei este în esenţă dramatică şi tragică pentru că favorizează contemplarea durerii, găsind gust şi strălucire în crize, în tragedie. „În timp ce în viaţă se ocoleşte durerea, în artă ea este primită şi contemplată”, astfel încât, ne gândim, un compozitor precum Schubert ajunsese să spună, şi nu fără temei: „nu cunosc decât muzică tristă”.

„Algolagnia”, iată cum sună echivalentul noţional al aceluiaşi fenomen, transpus în universul erosului. În ceea ce ne priveşte, nu putem decât să semnalăm un neajuns major, constând în maniera de a interpreta denotativ, logicist, contradicţia de tip artistic. Apariţia imaginii contradictorii în artă nu e menită numaidecât să modifice extensiunea (identitatea) unui concept, ci mai degrabă determină intensiunea (calitatea) acestuia. Exprimarea prin contrariu subminează identitatea sau, din contră, o favorizează, fixând-o deziderativ şi calitativ?... Intuitiv, oricine poate realiza că „moartea fericită” a lui Tristan şi „chemarea nopţii” evocă nuntirea cu adevărata Viaţă, care este Lumină ascunsă în întuneric, într-un orizont în care orice antagonism steril dispare. Potenţarea expresivă a unui cuvânt poetic prin invocarea contrariului său pare mai degrabă menită să trezească la viaţă identitatea autentică după ce a trecut proba morţii.

În spaţiul dramei nu se ciocnesc doi subiecţi cu absolut aceeaşi valoare, caz în care predicatul ar avea el însuşi substanţa subiectului. De pildă, în romanul dr. Jekyll şi Mr. Hyde, axat pe tema antagonistă a dublului, valoarea de suspans artistic se întemeiază pe existenţa unui singur subiect, unic personal central, dominantă a calităţii, care este dr. Jekyll. Acesta trece prin tragedia dedublării (peripeţiile predicative ale subiectului). Mr. Hyde nu este un alt personaj central al romanului ci, asemenea predicatului în raport cu subiectul, el este ceea ce i se întâmplă doctorului Jekyll, acţiunea dramatică petrecută în raport cu el, reperul dominant. Dacă Mr. Hyde ar fi, la rândul său, subiect sau reper dominant, atunci orice tensiune artistică ar fi dezamorsată. Tensiunea artistică apare structurată, aşadar, asimetric, ca având o „miză”.

Trebuie menţionat că Lupaşcu identifică transcenderea necontradictorie (ori, ori) cu „sensul utilitar, acţional şi ştiinţific” al procesului psihic, care nu e de ordin artistic. Aici include şi etica. Voinţa de identitate în raport cu lumea, ni se explică, ar fi o consecinţă a nevoii biologice de a se orienta şi a se autoapăra – condiţie primordială pentru ca sistemul biologic să existe. În acest scop, arată Lupaşcu, spiritul ca un radar simplifică imaginea lumii, elimină din economia atenţiei amănuntele neutilitare şi, ca atare, nesemnificative.

Utilitarul e prin excelenţă necontradictoriu, de vreme ce menirea lui stă în a trasa „un fel de configuraţie, topografia duşmanilor şi a strategiei lor”. Dimpotrivă, vedem că ficţiunea artistică se deschide în mod liber nedeterminării, invaziei elementelor eterogene. Prin aceasta, putem înţelege, oare, în consens cu Lupaşcu, că din armonia sufletului oricum purificat prin artă cu adevărat a muşcat disperarea morţii?... Sau mai degrabă ar trebui să vedem în aparenta dizolvare a reperelor de tip utilitar o deschidere către posibilitatea plutirii, o descătuşare din robia nevoilor şi o odihnă fericită a atenţiei care a depăşit, în sine, conflictul?...

Este contradicţia artistică o exacerbare de antagonisme sau, din contră, o netemere în faţa năvălirii imaginilor din miezul cărora a fost dezamorsat răul psihologic şi care acum tind să se supună legilor frumosului, ce încadrează ca într-o ramă a luminii conţinuturile evocate?... Nu rezoluţia psihologică a tensiunilor, ci un fel de rezoluţie armonico-melodică, practic posibilă în orice tonalitate, minoră sau majoră, manifestă noul raport calitativ cu existenţa. Numai depăşind moartea o putem privi şi contempla. Acesta pare a fi mesajul eshatologic al marii arte.

O hermeneutică adecvată artei va sesiza, după cum a arătat Gilbert Durand, că eufemismul este în centrul trăirii estetice, ceea ce poate fi interpretat din punct de vedere creştin ca un mod de afirmare neperseverativă a identităţii, susţinută de Har. Viaţa ca Dar este viaţa cea dinainte de viaţa ca luptă. Deşi în spaţiul dramei artistice contradicţiile şi antagonismele par a exploda, în deplină libertate, ele sunt aici – să nu uităm – „fapte de poveste”, posibil trăite ca atare la modul ideal de un subiect transcendental nepătimitor.

Subiectul contemplativ nu oscilează timic, ci trăieşte în mod neantagonist antagonismul. În acest sens, sfinţii părinţi au vorbit de taina simţirii înţelegătoare. În mod ideal, într-o perspectivă iconică asumată, arta ne rezervă o privire a veşniciei revărsată asupra istoriei.

(text apărut în revista "Ramuri", nr. 6/2010)