Antropologia iconică reflectată în opera Părintelui Dumitru Stăniloae
Editura Sophia, 2008, Bucureşti. Prefaţă de Conf. dr. Adrian Lemeni.
A se vedea şi Florin Caragiu and Mihai Caragiu: "Elements of Iconic Anthropology at Fr. Ghelasie Gheorghe and Fr. Dumitru Stăniloae".
Se afișează postările cu eticheta Antropologia iconică. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Antropologia iconică. Afișați toate postările
joi, 26 august 2010
sâmbătă, 26 iunie 2010
Florin Caragiu: "Contradicţie şi libertate" (revista "Ramuri", nr. 6/2010)
Referindu-se la experienţa estetică din perspectiva logicii dinamice a contradictoriului, pe care a inaugurat-o pe tărâm filosofic, Ştefan Lupaşcu a conceput experienţa artistică precum o „construcţie cuantică” (a se vedea Ştefan Lupaşcu, „La logique de l’art ou l’éxperience esthétique”, în: Logique et contradiction, Presses universitaires de France, Paris, 1947). „Cuantic” desemnează, în context, starea de coexistenţă antagonistă a unor orientări divergente, cum sunt viaţa şi moartea. Cine cunoaşte sistemul de gândire lupaşcian îşi poate aminti că una din noutăţile sale speculative, a cărei originalitate a remarcat-o Constantin Noica, o reprezintă desemnarea unui principiu major de existenţă cu termenul de „subiect”.
Astfel, viaţa, ca tendinţă de eterogenizare şi individualizare în sânul existenţei, este în sine un „subiect”, după cum moartea, în calitate de tendinţă opusă, către omogenizare şi uniformizare, este şi aceasta considerată tot un „subiect” ontologic, ambele, deşi contrare, având acelaşi drept de a fi în cetatea ontologiei generale. În această concepţie, devenirea, ca şi ideea de prevalenţă finală a vieţii asupra morţii (fundamentul oricărei axiologii) sunt negate, de vreme ce moartea se prezintă ca o tendinţă perenă ontologic, de tip „subiect”, având un sens egal favorizat de existenţă ca şi viaţa.
Pe lângă modul vieţii şi cel al morţii, Lupaşcu s-a referit la un al treilea mod de a fi al existenţei, care se regăseşte atât în sistematizările energetice de la nivelul fizicii cuantice, cât şi în sistemul psihic uman. „Cuanticul” nu reprezintă sinteza vieţii şi a morţii (imposibilă, după Lupaşcu), ci „mai curând lupta lor, conflictul de tip inhibitoriu între un antagonism şi o contradicţie ce se amplifică. Logica antagonismului, care nu poate cunoaşte devenirea şi regăsirea în identitate, această luptă neîmpăcată îşi află un model ideal de reprezentare în universul operei de artă, a afirmat Lupaşcu. Opera de artă este contradictorie tocmai „fiindcă se sustrage uneia sau alteia dintre devenirile care duc la noncontradicţie”. Coexistenţa incompatibilă a tezei şi a sintezei devine aici posibilă prin exacerbarea rupturii, printr-un paroxism al antagonismului.
După cum se poate observa, Lupaşcu a avut în vedere contradicţia de tip estetic, care este o realitate pregnant fenomenologică, căreia însă el i-a oferit o interpretare ontologică în sens „tare”. Ne întrebăm în ce măsură este îndreptăţit un astfel de demers, atât de direct şi de logicist?... Lupaşcu ţine cont de faptul că experienţa estetică atât de bulversantă răstoarnă – sau pare că răstoarnă – valorile utilitare, ce reprezintă reperele identicului, după filosoful citat. El aduce şi o dovadă „covârşitoare” în acest sens, punct de plecare al generalizărilor filosofice: ficţiunea artei este în esenţă dramatică şi tragică pentru că favorizează contemplarea durerii, găsind gust şi strălucire în crize, în tragedie. „În timp ce în viaţă se ocoleşte durerea, în artă ea este primită şi contemplată”, astfel încât, ne gândim, un compozitor precum Schubert ajunsese să spună, şi nu fără temei: „nu cunosc decât muzică tristă”.
„Algolagnia”, iată cum sună echivalentul noţional al aceluiaşi fenomen, transpus în universul erosului. În ceea ce ne priveşte, nu putem decât să semnalăm un neajuns major, constând în maniera de a interpreta denotativ, logicist, contradicţia de tip artistic. Apariţia imaginii contradictorii în artă nu e menită numaidecât să modifice extensiunea (identitatea) unui concept, ci mai degrabă determină intensiunea (calitatea) acestuia. Exprimarea prin contrariu subminează identitatea sau, din contră, o favorizează, fixând-o deziderativ şi calitativ?... Intuitiv, oricine poate realiza că „moartea fericită” a lui Tristan şi „chemarea nopţii” evocă nuntirea cu adevărata Viaţă, care este Lumină ascunsă în întuneric, într-un orizont în care orice antagonism steril dispare. Potenţarea expresivă a unui cuvânt poetic prin invocarea contrariului său pare mai degrabă menită să trezească la viaţă identitatea autentică după ce a trecut proba morţii.
În spaţiul dramei nu se ciocnesc doi subiecţi cu absolut aceeaşi valoare, caz în care predicatul ar avea el însuşi substanţa subiectului. De pildă, în romanul dr. Jekyll şi Mr. Hyde, axat pe tema antagonistă a dublului, valoarea de suspans artistic se întemeiază pe existenţa unui singur subiect, unic personal central, dominantă a calităţii, care este dr. Jekyll. Acesta trece prin tragedia dedublării (peripeţiile predicative ale subiectului). Mr. Hyde nu este un alt personaj central al romanului ci, asemenea predicatului în raport cu subiectul, el este ceea ce i se întâmplă doctorului Jekyll, acţiunea dramatică petrecută în raport cu el, reperul dominant. Dacă Mr. Hyde ar fi, la rândul său, subiect sau reper dominant, atunci orice tensiune artistică ar fi dezamorsată. Tensiunea artistică apare structurată, aşadar, asimetric, ca având o „miză”.
Trebuie menţionat că Lupaşcu identifică transcenderea necontradictorie (ori, ori) cu „sensul utilitar, acţional şi ştiinţific” al procesului psihic, care nu e de ordin artistic. Aici include şi etica. Voinţa de identitate în raport cu lumea, ni se explică, ar fi o consecinţă a nevoii biologice de a se orienta şi a se autoapăra – condiţie primordială pentru ca sistemul biologic să existe. În acest scop, arată Lupaşcu, spiritul ca un radar simplifică imaginea lumii, elimină din economia atenţiei amănuntele neutilitare şi, ca atare, nesemnificative.
Utilitarul e prin excelenţă necontradictoriu, de vreme ce menirea lui stă în a trasa „un fel de configuraţie, topografia duşmanilor şi a strategiei lor”. Dimpotrivă, vedem că ficţiunea artistică se deschide în mod liber nedeterminării, invaziei elementelor eterogene. Prin aceasta, putem înţelege, oare, în consens cu Lupaşcu, că din armonia sufletului oricum purificat prin artă cu adevărat a muşcat disperarea morţii?... Sau mai degrabă ar trebui să vedem în aparenta dizolvare a reperelor de tip utilitar o deschidere către posibilitatea plutirii, o descătuşare din robia nevoilor şi o odihnă fericită a atenţiei care a depăşit, în sine, conflictul?...
Este contradicţia artistică o exacerbare de antagonisme sau, din contră, o netemere în faţa năvălirii imaginilor din miezul cărora a fost dezamorsat răul psihologic şi care acum tind să se supună legilor frumosului, ce încadrează ca într-o ramă a luminii conţinuturile evocate?... Nu rezoluţia psihologică a tensiunilor, ci un fel de rezoluţie armonico-melodică, practic posibilă în orice tonalitate, minoră sau majoră, manifestă noul raport calitativ cu existenţa. Numai depăşind moartea o putem privi şi contempla. Acesta pare a fi mesajul eshatologic al marii arte.
O hermeneutică adecvată artei va sesiza, după cum a arătat Gilbert Durand, că eufemismul este în centrul trăirii estetice, ceea ce poate fi interpretat din punct de vedere creştin ca un mod de afirmare neperseverativă a identităţii, susţinută de Har. Viaţa ca Dar este viaţa cea dinainte de viaţa ca luptă. Deşi în spaţiul dramei artistice contradicţiile şi antagonismele par a exploda, în deplină libertate, ele sunt aici – să nu uităm – „fapte de poveste”, posibil trăite ca atare la modul ideal de un subiect transcendental nepătimitor.
Subiectul contemplativ nu oscilează timic, ci trăieşte în mod neantagonist antagonismul. În acest sens, sfinţii părinţi au vorbit de taina simţirii înţelegătoare. În mod ideal, într-o perspectivă iconică asumată, arta ne rezervă o privire a veşniciei revărsată asupra istoriei.
(text apărut în revista "Ramuri", nr. 6/2010)
luni, 28 decembrie 2009
Perspectiva iconizatoare a antropologiei, recenzie de Nicolae Răzvan Stan, apărută în revista "Ramuri", nr. 11/2009
Definirea persoanei umane, sub aspectul constituţiei ontologice şi al dimensiunii paradoxale de mişcare şi de realizare, constituie o preocupare majoră pentru teologia creştină. Într-o lume zbuciumată şi dezorientată de o serie de teorii de natură cosmologică, eshatologică şi antropologică, omul are nevoie să ştie cine este el cu adevărat şi care-i este rolul în univers. Din această cauză, lucrarea propusă de Florin Caragiu – Antropologia iconică reflectată în opera Părintelui Dumitru Stăniloae, Ed. Sofia, Bucureşti, 2008, 255p. – prezintă o importanţă deosebită atât din cauza actualităţii temei, cât şi pentru viziunea autentică în care persoana umană este plasată.
Fiind convins de interesul pe care antropologia iconică îl are pentru omul contemporan (p. 10), autorul deschide abordarea subiectului prin capitolul Repere pregătitoare (pp. 11-22), în care precizează terminologia utilizată în mod constant de-a lungul lucrării. În acest sens, antropologia este definită ca învăţătura creştină care se referă la persoana umană, la aspectele legate de originea şi acţiunile ei, precum şi la desăvârşirea acesteia prin Hristos. Dintre elementele fundamentale care caracterizează antropologia creştină, autorul aminteşte: originea divină; calitatea omului de a fi creat după chipul lui Dumnezeu; menirea asemănării cu Dumnezeu ca posibilitate de desăvârşire a omului; fundamentarea şi dimensiunea hristologică a antropologiei; alcătuirea omului din trup şi suflet; egalitatea şi unitatea ontologică dintre bărbat şi femeie; responsabilitatea şi paradoxul libertăţii umane; îndumnezeirea umanităţii prin Hristos (pp. 11-12).
În ceea ce priveşte termenul „iconic”, acesta vine de la grecescul eikon şi se referă la calitatea persoanei umane de a fi creată după chipul lui Dumnezeu. Ca atribut al antropologiei, cuvântul iconic face referire la: „complexul de semnificaţii legat de «chipul lui Dumnezeu», «raţiunile» divine şi formele sau imaginile create care le incorporează şi oglindesc orientarea întru comuniune” (p. 12). La Părintele Stăniloae, aşa cum bine observă autorul, eikon are patru sensuri, şi anume: idol, caracteristică antropologică, însuşire a Fiului lui Dumnezeu – Chipul Tatălui şi icoană (pp. 13-15).
Un alt termen definit în acest capitol este cel de asemănare. Acesta este prezentat în strânsă legătură cu chipul lui Dumnezeu din om şi se referă la starea de desăvârşire şi la comuniunea dumnezeiască la care persoana umană este chemată să ajungă (p. 17). Aşa cum frumos precizează autorul, ca şi integralitate ontologică de fiinţă şi de energii (p. 18), persoana umană se prezintă ca o taină vie care se descoperă şi se trăieşte prin comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii.
În ceea ce priveşte analiza propriu-zisă a conţinutului, principiilor, paradigmelor şi implicaţiilor antropologiei iconice, aceasta se desfăşoară de-a lungul următoarelor capitole: Taina Persoanei. Omul, icoană creată a Sfintei Treimi în taina Întrupării (pp. 23-50); Chip şi asemănare, coordonate iconic-liturgice ale dialogului dragostei (pp. 51-75); Antropologia privită în „triunghiul liturgic” al relaţiilor dintre Dumnezeu, om şi natură (pp. 77-97); Omul ca alcătuire iconică unitară suflet şi trup. Locul şi menirea sa în creaţie (pp. 99-118); Cuvântul şi Icoana revelate în Hristos, taina limbajului comuniunii (pp. 119-150); Conştiinţa luminată de Duhul, oglinda Persoanei şi Comuniunii (pp. 151-162); Dimensiunea comunitară a chipului omului. Chipurile de bărbat şi femeie, taina familiei şi a naşterii duhovniceşti (pp. 163-193); Apofatismul iconic sau caracterul deschis spre experiere şi comuniune al teologiei răsăritene (pp. 195-214); Restaurarea firii umane în Hristos şi îndumnezeirea omului prin părtăşia la comuniunea Treimică (pp. 215-228); Legile naturale şi libertatea persoanei (pp. 229-240); Principiile ermineutice fundamentale în discursul antropologic al Părintelui Stăniloae (pp. 241-245).
Creat din iubire, ca o extindere personificată a iubirii dumnezeieşti prin intermediul energiilor necreate (pp. 83-84), omul se bucură de marea calitate de a fi după chipul lui Dumnezeu. Prin chipul dumnezeiesc, prin care se defineşte întreaga structură ontologică umană, fiecare om se prezintă ca un unicat personal care este chemat în dialogul existenţei. Având un caracter comunional deschis intersubiectivităţii (p. 32), chipul exprimă dependenţa omului de Dumnezeu şi faţă de semen (pp. 33, 38) şi tensiunea trăirii în comuniunea iubirii. Chipul este dovada clară că omul poate fi definit şi înţeles numai în raport cu altcineva, iar în cazul antropologiei iconice numai în raport cu Dumnezeu, după al cărui Chip suntem creaţi: „Omul se cere după Dumnezeu, trăieşte fiinţial tensiunea ontologică a legăturii cu Dumnezeu; iar înaintând în această relaţie de iubire, intrând în hora dumnezeieştii Iubiri se descoperă tot mai viu structura sa trinitară, ca icoană vie a Sfintei Treimi” (p. 47); „Insuflarea Duhului e comunicarea vocaţiei de transcendere a vieţii biologice spre împărtăşirea dumnezeiască” (p. 69).
Din punct de vedere teologic, raportarea la Dumnezeu presupune relaţia şi comuniunea de iubire cu Acesta. Cu alte cuvinte, fiind creat după chipul lui Dumnezeu, omul tinde prin însăşi natura sa la realizarea asemănării (p. 53). Caracterul iconic al chipului dumnezeiesc din om (p. 67) plasează chipul într-o realitate dinamică, impulsionându-l în mod constant să se transpună în concretizarea asemănării: „Dinamismul, viaţa chipului, este asemănarea ca punere în lucrare sau actualizare a potenţelor de comuniune înscrise în chip” (pp. 74-75).
Prezentat de Părintele Stăniloae în strânsă relaţie cu Dumnezeu şi cu lumea (p. 77), omul apare prin chipul dumnezeiesc mai presus de elementele creaţiei. El nu se confundă nici în cea mai mică măsură cu vreo componentă oarecare a lumii materiale sau cu vreo fiinţă din lumea spirituală. Chipul îi conferă un statut aparte care-l plasează mai presus de cele ale lumii, imprimându-i, în acelaşi timp, capacitatea şi responsabilitatea transfigurării creaţiei (p. 78).
Ca fiinţă alcătuită din trup şi suflet, omul trăieşte în unitatea şi armonia structurii sale ontologice. Potrivit antropologiei creştine, niciodată nu se poate vorbi despre un dualism platonician la nivelul fiinţei umane. Constituind numai împreună aceeaşi realitate – persoana umană, trupul şi sufletul se găsesc permanent într-o relaţie de întrepătrundere. Astfel, dacă trupul este interior sufletului, sufletul, la rândul său, se prelungeşte în mod energetic prin intermediul trupului (pp. 99-102).
Având o dimensiune comunională, chipul dumnezeiesc îl transpune permanent pe om în starea căutării lui Dumnezeu şi a semenilor în vederea realizării comuniunii de sfinţenie prin dialogul iubirii (p. 175). Sub aspect soteriologic, iubirea este cea care întăreşte caracterul de subiect al omului (p. 33) şi cea care duce la accentuarea importanţei progresului duhovnicesc în vederea înfrumuseţării chipului dumnezeiesc cu atributele sfinţeniei lui Hristos: „Principiul mântuirii este unirea cu Dumnezeu şi deplinătatea unirii aduce îndumnezeirea omului, desăvârşirea iconizării sale ca împreună-subiect al trăsăturilor divine” (p. 218).
Analizând un subiect interesant şi de actualitate, lucrarea de faţă se constituie ca o pledoarie adusă în favoarea conştientizării persoanei umane asupra valorii constituţiei sale ontologice şi a perspectivei dobândirii asemănării cu Dumnezeu. Prin planurile complexe şi succesive, prin condensarea ideilor şi raportarea acestora la realităţile vieţii dumnezeieşti, autorul reuşeşte să creeze un tablou teologic în care antropologia este înrămată în dimensiunile paradoxale ale sfinţeniei.
Sursa:
http://revistaramuri.ro/index.php?id=922&editie=40&autor=de%20Nicolae%20R%E3zvan%20Stan
Fiind convins de interesul pe care antropologia iconică îl are pentru omul contemporan (p. 10), autorul deschide abordarea subiectului prin capitolul Repere pregătitoare (pp. 11-22), în care precizează terminologia utilizată în mod constant de-a lungul lucrării. În acest sens, antropologia este definită ca învăţătura creştină care se referă la persoana umană, la aspectele legate de originea şi acţiunile ei, precum şi la desăvârşirea acesteia prin Hristos. Dintre elementele fundamentale care caracterizează antropologia creştină, autorul aminteşte: originea divină; calitatea omului de a fi creat după chipul lui Dumnezeu; menirea asemănării cu Dumnezeu ca posibilitate de desăvârşire a omului; fundamentarea şi dimensiunea hristologică a antropologiei; alcătuirea omului din trup şi suflet; egalitatea şi unitatea ontologică dintre bărbat şi femeie; responsabilitatea şi paradoxul libertăţii umane; îndumnezeirea umanităţii prin Hristos (pp. 11-12).
În ceea ce priveşte termenul „iconic”, acesta vine de la grecescul eikon şi se referă la calitatea persoanei umane de a fi creată după chipul lui Dumnezeu. Ca atribut al antropologiei, cuvântul iconic face referire la: „complexul de semnificaţii legat de «chipul lui Dumnezeu», «raţiunile» divine şi formele sau imaginile create care le incorporează şi oglindesc orientarea întru comuniune” (p. 12). La Părintele Stăniloae, aşa cum bine observă autorul, eikon are patru sensuri, şi anume: idol, caracteristică antropologică, însuşire a Fiului lui Dumnezeu – Chipul Tatălui şi icoană (pp. 13-15).
Un alt termen definit în acest capitol este cel de asemănare. Acesta este prezentat în strânsă legătură cu chipul lui Dumnezeu din om şi se referă la starea de desăvârşire şi la comuniunea dumnezeiască la care persoana umană este chemată să ajungă (p. 17). Aşa cum frumos precizează autorul, ca şi integralitate ontologică de fiinţă şi de energii (p. 18), persoana umană se prezintă ca o taină vie care se descoperă şi se trăieşte prin comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii.
În ceea ce priveşte analiza propriu-zisă a conţinutului, principiilor, paradigmelor şi implicaţiilor antropologiei iconice, aceasta se desfăşoară de-a lungul următoarelor capitole: Taina Persoanei. Omul, icoană creată a Sfintei Treimi în taina Întrupării (pp. 23-50); Chip şi asemănare, coordonate iconic-liturgice ale dialogului dragostei (pp. 51-75); Antropologia privită în „triunghiul liturgic” al relaţiilor dintre Dumnezeu, om şi natură (pp. 77-97); Omul ca alcătuire iconică unitară suflet şi trup. Locul şi menirea sa în creaţie (pp. 99-118); Cuvântul şi Icoana revelate în Hristos, taina limbajului comuniunii (pp. 119-150); Conştiinţa luminată de Duhul, oglinda Persoanei şi Comuniunii (pp. 151-162); Dimensiunea comunitară a chipului omului. Chipurile de bărbat şi femeie, taina familiei şi a naşterii duhovniceşti (pp. 163-193); Apofatismul iconic sau caracterul deschis spre experiere şi comuniune al teologiei răsăritene (pp. 195-214); Restaurarea firii umane în Hristos şi îndumnezeirea omului prin părtăşia la comuniunea Treimică (pp. 215-228); Legile naturale şi libertatea persoanei (pp. 229-240); Principiile ermineutice fundamentale în discursul antropologic al Părintelui Stăniloae (pp. 241-245).
Creat din iubire, ca o extindere personificată a iubirii dumnezeieşti prin intermediul energiilor necreate (pp. 83-84), omul se bucură de marea calitate de a fi după chipul lui Dumnezeu. Prin chipul dumnezeiesc, prin care se defineşte întreaga structură ontologică umană, fiecare om se prezintă ca un unicat personal care este chemat în dialogul existenţei. Având un caracter comunional deschis intersubiectivităţii (p. 32), chipul exprimă dependenţa omului de Dumnezeu şi faţă de semen (pp. 33, 38) şi tensiunea trăirii în comuniunea iubirii. Chipul este dovada clară că omul poate fi definit şi înţeles numai în raport cu altcineva, iar în cazul antropologiei iconice numai în raport cu Dumnezeu, după al cărui Chip suntem creaţi: „Omul se cere după Dumnezeu, trăieşte fiinţial tensiunea ontologică a legăturii cu Dumnezeu; iar înaintând în această relaţie de iubire, intrând în hora dumnezeieştii Iubiri se descoperă tot mai viu structura sa trinitară, ca icoană vie a Sfintei Treimi” (p. 47); „Insuflarea Duhului e comunicarea vocaţiei de transcendere a vieţii biologice spre împărtăşirea dumnezeiască” (p. 69).
Din punct de vedere teologic, raportarea la Dumnezeu presupune relaţia şi comuniunea de iubire cu Acesta. Cu alte cuvinte, fiind creat după chipul lui Dumnezeu, omul tinde prin însăşi natura sa la realizarea asemănării (p. 53). Caracterul iconic al chipului dumnezeiesc din om (p. 67) plasează chipul într-o realitate dinamică, impulsionându-l în mod constant să se transpună în concretizarea asemănării: „Dinamismul, viaţa chipului, este asemănarea ca punere în lucrare sau actualizare a potenţelor de comuniune înscrise în chip” (pp. 74-75).
Prezentat de Părintele Stăniloae în strânsă relaţie cu Dumnezeu şi cu lumea (p. 77), omul apare prin chipul dumnezeiesc mai presus de elementele creaţiei. El nu se confundă nici în cea mai mică măsură cu vreo componentă oarecare a lumii materiale sau cu vreo fiinţă din lumea spirituală. Chipul îi conferă un statut aparte care-l plasează mai presus de cele ale lumii, imprimându-i, în acelaşi timp, capacitatea şi responsabilitatea transfigurării creaţiei (p. 78).
Ca fiinţă alcătuită din trup şi suflet, omul trăieşte în unitatea şi armonia structurii sale ontologice. Potrivit antropologiei creştine, niciodată nu se poate vorbi despre un dualism platonician la nivelul fiinţei umane. Constituind numai împreună aceeaşi realitate – persoana umană, trupul şi sufletul se găsesc permanent într-o relaţie de întrepătrundere. Astfel, dacă trupul este interior sufletului, sufletul, la rândul său, se prelungeşte în mod energetic prin intermediul trupului (pp. 99-102).
Având o dimensiune comunională, chipul dumnezeiesc îl transpune permanent pe om în starea căutării lui Dumnezeu şi a semenilor în vederea realizării comuniunii de sfinţenie prin dialogul iubirii (p. 175). Sub aspect soteriologic, iubirea este cea care întăreşte caracterul de subiect al omului (p. 33) şi cea care duce la accentuarea importanţei progresului duhovnicesc în vederea înfrumuseţării chipului dumnezeiesc cu atributele sfinţeniei lui Hristos: „Principiul mântuirii este unirea cu Dumnezeu şi deplinătatea unirii aduce îndumnezeirea omului, desăvârşirea iconizării sale ca împreună-subiect al trăsăturilor divine” (p. 218).
Analizând un subiect interesant şi de actualitate, lucrarea de faţă se constituie ca o pledoarie adusă în favoarea conştientizării persoanei umane asupra valorii constituţiei sale ontologice şi a perspectivei dobândirii asemănării cu Dumnezeu. Prin planurile complexe şi succesive, prin condensarea ideilor şi raportarea acestora la realităţile vieţii dumnezeieşti, autorul reuşeşte să creeze un tablou teologic în care antropologia este înrămată în dimensiunile paradoxale ale sfinţeniei.
Sursa:
http://revistaramuri.ro/index.php?id=922&editie=40&autor=de%20Nicolae%20R%E3zvan%20Stan
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
