Apariţie editorială: Teologia Dogmatică Ortodoxă, de Pr. Mihail Pomazanski (ed. Sophia, 2009, trad. din lb. engl. de Florin Caragiu)

A apărut la editura Sophia volumul "Teologia Dogmatică Ortodoxă" de Pr. Mihail Pomazanski, prefaţat de Ierom. Damaschin, M-rea Sf. Gherman de Alaska şi Ierom. Serafim Rose.

Vezi linkul-sursă:
http://www.librariasophia.ro/carti-Teologia--dogmatica-ortodoxa-Pomazanski-Mihail-pr.-so-4469.html

Gaudeamus - 26 noiembrie 2009 - imagini de la lansarea volumului "Sentic"

Actriţa Manuela Hărăbor recitând din volumul lansat







Dulapul Mariei sau Variaţiuni pe o temă din Spărgătorul-de-nuci, în interpretarea actorului Cristi Iacob









Au vorbit despre volumul Sentic, în ordine: Νιcolae Tzone, Ion Zubaşcu, Marian Drăghici, Mihai Gălăţanu.

În acelaşi cadru a fost lansat volumul "În autoscop" al poetei şi jurnalistei Eliza Macadan, despre care au vorbit aceiaşi, mai sus menţionaţi.

Între cei prezenţi s-au numărat: Anni Lorei Mainka, Daniel D. Marin, Ofelia Prodan, Gelu Diaconu, Ştefan Doru Dăncuş, Dana Banu, Radu Aldulescu, Moni Stănilă, Andreea Toma, Ela Victoria Luca, Marius Şurleac, Ilinca Sandu, Dan Mircea Cipariu, Ioana Ieronim (care a lansat în aceeaşi zi volumul "Triumful paparudei"), Elena Dulgheru, Monica Patriche, Alexandru Valentin Crăciun, Ştefan Melinte (care a filmat evenimentul) ş. a.


Am preluat imaginile de la adresa-sursă:
http://quasiote.wordpress.com/2009/12/02/in-curand/

Lansarea volumului "Sentic" în Cenaclul de la Muzeul Literaturii, 9 XII 2009

Miercuri, 9 decembrie 2009, ora 18.00, în sala Rotonda, parter, a MNLR, va avea loc ultima şedinţă pe acest an a Cenaclului de la Muzeu.

Moderator: Tudorel Urian.

Cu prilejul sărbătorilor creştine de iarnă, Ion Zubaşcu va da un recital de colinde maramureşene, iar Florin Caragiu va citi poezie.

Cu acest prilej va avea loc şi o lansare a volumelor "Omul Disponibil" (Brumar, 2009) de Ion Zubaşcu şi "Sentic" (Vinea, 2009) de Florin Caragiu. De asemeni, va fi prezentată revista Sinapsa, nr. IV/2009.

Cenaclul Virtualia, ed. a XI-a, Iaşi, 5 decembrie 2009

Am lansat volumul "Sentic" (Vinea, 2009) la Iaşi, la Galeriile Anticariat D. I. Grumăzescu, în cadrul cenaclului Virtualia. Redau în continuare o poezie a mea prinsă în volumul al optulea din antologia Virtualia, apărut şi lansat cu această ocazie.














ne certăm pentru o coajă de nucă


când iubeşti sau când mori
ţi se spune că vorbeşti în şabloane,
pentru că nu-i nimic mai important
decât ceea ce-ţi stă în faţă.
şi, nevrând să judeci pe nimeni,
nu ai nimic de adus în apărarea ta,
ci stai să fii judecat şi iubit.

dar cel din faţa ta zice: prietene,
de când te scoli
legeni timpul s-adoarmă.
e un război cumplit împrejur!
scoate cuţitul şi junghie!

însă tu vezi cum orice cuvânt,
pe drumul lung până la urechi
se preface în abur.
cerul se prăbuşeşte prin tavan
şi nu ai vreme
să duci mâinile la cingătoare,
doar ce le ridici în sus şi strigi,
ca şi cum te-ar fi auzit cineva...

pe o suprafaţă îngăduitoare,
dar nu mai puţin vestită
pentru melancolia ei,
un val seismic ne prinde pe fiecare
în teritoriul lui de pat.

cu abile răsuciri în somn,
facem semne disperate
spre tomul ce se prăfuieşte deasupra,
pe etajeră, lângă acvariul cu peşti roşii –
aşa câştigăm timp
pentru reveria stârnită de cuţitul
ce a desprins, mai ieri, foile lipite:
o siluetă se-ntinde să prindă mâna fetei
suspendate la marginea unui platou.

ea, însă, scapă cu un oftat
smocul de iarbă şi îl trage uşor
pe bunul amic, cu părere de rău,
în aburul proaspăt,
sub care, negăsind nimic ferm,
imaginaţia se înfierbântă.

şi acum,
deja aplecaţi în afara balconului,
vedem clar oraşul
micşorându-se sub ochii noştri,
şi nu am obiecta cu nimic
dacă n-am fi intrigaţi
de un vechi bust cu nasul ciobit,
răsturnat între buruieni de leac,
lângă baloturile de carton.

ay, strigă marinarii, toţi deodată:
desfăşurând o strategie surprinzătoare
ei flutură surâzători batiste
din vaporul ce alunecă pe cearşaf
ca un fier de călcat.
şi, la semnul de carte, care este un bilet
pentru spectacolul pantomim,
eliberează marea blocată între etaje.

pânzeturile din colţul streşinii
dau semn că timpul blufează
pe hârtia dintre două feţe
ale aceluiaşi chip.

pământul s-a tot învârtit
şi linia trasă între vii şi morţi
s-a şters sub autoportretul tău gumilastic.
ruşinaţi de plânsul sofistului,
noi ştim că zgomotul cojilor de nucă
e suveran peste miezul lăptos-amărui.

dimineaţa, poate chiar asta
care tocmai ne-a scăpat printre degete,
fericirea flutură cu prospeţime pe sârme.
aerul tremură ca o fata morgana
şi degetul arătător picură ceară
pe rochia ta de mătase.

dăm drumul la joc
şi mica noastră ceartă
căpătă un aer de plimbare
printre castanii care ne iau la ţintă.

câinelui vagabond
îi cresc picioare de căprioară
şi înhaţă din aer visul
rostogolit ca o minge pe gazon.

nu pun la socoteală
că începi să refaci cu iuţime un puzzle
pe care scumpul Feodor
s-a îngrijit să ni-l lase
când a văzut desfigurat
obrazul Domnului şi un cuţitaş de lumină
a tăiat gândul
de multe ori înnodat în jurul legilor oarbe.

de departe se aude o femeie
trebăluind.
ai putea fi tu. sau cineva care te cunoaşte
atât de bine, încât, pentru o clipă,
ar mângâia fisura unei imagini
fără să-şi ridice ochii.



La cenaclul Virtualia, împreună cu poetul şi criticul literar Şerban Axinte, care a vorbit despre noua apariţie.

fotografie realizată de George Asztalos
SURSA: http://agonia.ro/index.php/article/13918103/Virtualia_XI._Dragoste_cu_stele_verzi.


Semnal în presă:
http://www.ziaruldeiasi.ro/timp-liber/evenimente-culturale-campanii-concursuri/cenaclul-literar-virtualia-editia-a-xi-a~ni5vqc

Marin Mincu şi chemarea autenticităţii - scurt omagiu la trecerea sa către cele veşnice

Pentru cei ce l-au cunoscut, Marin Mincu a fost întruchiparea pregnantă a unei conştiinţe atrase de specificul indestructibil al literaturii. Practicant fie al criticii arhetipale, fie al criticii semiotice, analistul era pe deplin conştient de faptul că ambele demersuri trebuie fundamentate pe autonomia „literarităţii”. Critica, afirma Marin Mincu, este un act creator, ce implică intuiţie, metodă şi construcţie. Intuiţia este esenţială în actul critic, cu condiţia ca aceasta să sesizeze mesajul în articularea imanentă a fenomenului artistic.

Astfel, Marin Mincu a fost printre puţinii care a practicat o metodă critică în strânsă legătură cu înnoirile fundamentale ce au avut loc în critica europeană. Întrebat de poetul Gabriel Chifu dacă putem renunţa la „starea aurorală” în poezie, Marin Mincu a oferit un răspuns memorabil, care va rămâne păstrat în memoria admiratorilor săi ca o lumină călăuzitoare spre adevăr: „Nici nu avem cum să renunţăm, din moment ce poezia mare din toate timpurile tinde să atingă această stare aurorală. În absolut, chiar şi atunci când pulsiunea ironică se face prezentă, poezia este comunicarea esenţei umane şi doar doi-trei într-o epocă sau într-o literatură reuşesc acest maxim deziderat. Ceilalţi, acea invincibile armada de alţi poeţi, nu face altceva decât să muncească pe brânci pentru a înlesni apariţia celor doi-trei balauri de foc (…) Ei sunt ocnaşii, săpătorii în roca dură spre a găsi licărul minereului aurifer; căutarea lor sisifică iluminează creaţia unuia singur ce se iveşte dintr-o dată, când nimeni nu se mai aştepta”.

O intuiţie critică impecabilă a criticului Marin Mincu a fost reconsiderarea locului şi rolului poeziei lui Mircea Ivănescu în literatura română. Faptul că acest mare poet român, pe nedrept intrat într-un con de umbră, a fost văzut de Marin Mincu drept autorul unei poezii modelizante în paradigma modelelor poeziei româneşti ţine de justeţea intuiţiilor critice pe care Marin Mincu le-a avut.

Poezia, afirma Marin Mincu, este, „ca formă de expresie pură, cea mai aproape, după cum spune şi Heidegger, de reamintirea originară a fiinţei; este vorba, desigur, de acele probe scripturale pe care le alternează în permanenţă pentru a atinge gradul maxim de autenticitate”.

Prin personalitatea sa puternică adesea debordantă, Marin Mincu a putut fascina sau incomoda, şi a atras iubire sau ură, dar nu a existat fără să lase urmă. Aureolat de exigenţa propriei sale priviri, o privire care şi-a ales ca orizont al intuiţiei valorice un cuvânt major, cu tot ce implică el: autenticitate, criticul Marin Mincu, premiant Herder, va rămâne în cultura română un reper de neocolit pentru orice conştiinţă critică exercitându-se în spaţiul poeziei. Dumnezeu să-l odihnească în lumina Sa veşnică!

Erată la "Sentic"

UPDATE: din fericire, numai jumătate din tiraj a fost tipărit, aşa că cealaltă jumătate va apărea corectată, în câteva zile. :)


Îmi cer scuze pentru erorile de tehnoredactare, motivate prin faptul că ultima parte, „sentic”, cel mai recent alcătuită, a fost ataşată si predată în grabă, sub presiunea timpului, fără o corectură riguroasă. Astfel s-au strecurat greşeli de tehnoredactare, care pot afecta calitatea textului. Comunic această erată în speranţa că cititorii mei vor relua lectura. Totodată intenţionez să fie adăugată în cel mai scurt timp o pagină de erată la sfârşitul volumului şi să fie publicată o ediţie revizuită a acestei cărţi, în timp proxim posibil.

Textul corectat al ciclului de poezii intitulat "sentic" se găseşte pe pagina mea de pe poezie.ro, accesând linkul

http://agonia.ro/index.php/poetry/13915528/Sentic_-_partea_a_V-a_a_volumului_cu_acela%C5%9Fi_nume


Iată corecturile necesare:

p. 31, par. 5, rd. 3, în loc de „încredere” trebuie „îndrăzneală”

p. 94, par. 1, rd. 11, în loc de „el ne arată, şi învârtindu-se că” trebuie şi „el ne arată, şi învârtindu-se, că”

p. 96, par. 2, rd. 7, în loc de „Henri d’Effiat de Cinq-Mais” trebuie „Henri d’Effiat de Cinq-Mars:”

p. 97, par. 1, rd 3, în loc de „taie rezistenţa oricui” trebuie „taie răsuflarea oricui”

p. 100, par. 2, rd. 8, în loc de „aripi întinse” trebuie „aripe întinse”

p. 103, par. 2, rd. 2, în loc de „tot ţine în dreapta spada” trebuie „tot cu dreapta ţine spada”

p. 106, par. 1, rd. 2, în loc de „îşi pune” trebuie „îşi puse”

p. 109, par. 1, rd. 12, în loc de „ar face, ea, hocus-pocus”, trebuie „ar face, ia, hocus-pocus”

p. 109, penultimul rând, în loc de „Ca să-i facă loc” trebuie „ca să-i facă loc”

p. 109, ultimul rând, în loc de „de loc” trebuie „deloc”

p. 112, par. 4, rd. 2, în loc de „naşul Trosselmeier” trebuie „naşul Drosselmeier”

p. 113, par. 1, rd. 5 în loc de „de unde” trebuie „pe unde”

p. 113, par. 3, rd. 4, în loc de „opera consensualităţii” trebuie „operă a consensualităţii”

p. 114, par. 1, rd. 5, în loc de „d-l-p-uri” trebuie „de-le-pe-uri”

p. 114, par. 1, rd. 5 în loc de „palatale lichide şi labiale” trebuie „palatale, lichide şi labiale”

p. 115, nota 1, rd. 1, în loc de „Piatra Scris”, trebuie „Piatra Scrisă”.

p. 118, par. 1, rd. 6, în loc de „neîmplint” trebuie „neîmplinit”.

De ce "sentic"?

M-a atras acest concept, „sentic”, graţie complexităţii lui, care poate fi exploatată în cele mai diverse moduri. Calitatea emoţiei de tip sentic constă în joncţiunea instantanee, în cuprinsul ei, între sens, senzaţie şi sentiment. În mod curent, în trăirile comune, acestea tind spre disociere, nu spre unitate. Apoi, „sentic” valorifică sentimentul curăţit de încărcătura lui de resentiment, reliefând emoţia inteligibilă, contemplativă. Este vorba, după cum am precizat în asterixul anexat poeziei cu acelaşi nume, de faptul că „sentic” se referă la emoţia care nu subjugă. Iar în sensul patristicii creştine este vorba de o „simţire înţelegătoare”.

Referindu-se tot la „sentic”, marele violonist şi dirijor Yehudi Menuhin remarca însuşirea structurilor muzicale la nivelul impactului lor de a face joncţiunea instantanee între judecată şi sentiment, fără intermedierea verbalizării şi a raţiunii discursive. Cum se exercită judecata în muzică? În primul rând prin „fiat”-ul sau prin consimţământul tonal. Ne amintim de unii comentatori romantici ai lui Beethoven care au văzut în muzica acestuia legătura între morală şi tonul pur. Muzica şi în general arta modelează prnind de la participarea noastră, de la dispoziţia noastră de a vedea în chip neobişnuit anumite lucruri. În acest sens, „sentic” numeşte emoţia creatoare, emoţia creatoare de lumi, de viziuni. Ciclul „sentic” preia din muzică ideea de dezvoltare şi de fuziune a modurilor, în procesul de tranziţie a stărilor sufleteşti. În muzică, minorul şi majorul, modul trist şi cel tonic, moartea şi învierea coexistă în unitatea armonioasă a „tabloului” trăirii. Întreaga gamă a emoţiilor este potenţializată pe durata unei singure note muzicale, de aceea se spune că partea circulă întregul.

„Sentic” poate fi aplicat şi la psihologie, întrucât germenii emoţiei creatoare se regăsesc într-o atitudine general umană înclinată spre joc, spre participare dramatică, spre fantezie simulativă. Reflexul gestic simulativ este înţeles ca o participare reflexă a corpului însuşi la o lume proiectată prin fantezie şi a cărei realitate o garantează chiar această conduită neurală. Ultima secţiune a volumului „sentic”, scrisă în colaborare cu sora mea, Carmen Caragiu-Lasswell, a încercat să arate tocmai că e nevoie de o schimbare a paradigmei emoţiei pentru a produce forme vii, forme care trăiesc în artă.

Pe de altă parte, volumul „Sentic” are şi o miză spirituală mai explicită, o miză, aş zice, duhovnicească. Ciclul „sentic”, afirma dr. Clynes, cunoaşte o dezvoltare a emoţiilor într-un crescendo care culminează cu o stare de aşezare a omului în faţa Transcendenţei. Se spune că memoria muzicii nu e în urma, ci înaintea ei, nu e în trecut, ci în viitor. Sensul ei nu e resentimentul, ci devenirea pură. În orice punct al „ciclului sentic” ne-am afla, acesta este plin de tensiunea finală pe care o anunţă în chip tainic. Dacă n-ar exista această necesitate a devenirii emoţionale către un punct culminant transcendent omului, muzica s-ar opri de la primul sunet, căci n-ar mai fi motivată să continue, sau s-ar reduce la un zgomot repetitiv. În perspectiva sentic, emoţia îşi recapătă libertatea şi îşi regăseşte sensul originar, acela al motivaţiei de a fi. În sens creştin, lumea există prin motivaţia ei de a fi, adică prin iubirea lui Dumnezeu faţă de lume. Şi arta există prin motivaţia ei de a fi, căci lumea imaginată fiind creată, este o existenţă motivată uman, şi de aceea are şi forţa viziunii cu care se impune.

Tudorel Urian şi Daniel Cristea Enache, despre un grupaj de poeme dezvoltat în cursul alcătuirii volumului "Sentic"

„Mă întreb dacă ar fi o poezie de analizat sau de apreciat, aşa, ca o incantaţie, pentru că totul pare a debuta sub forma unui poem filosofic, după care urmează o cascadă de imagini aproape suprarealiste în multe alte poeme. Multe dintre asociaţii sunt foarte surprinzătoare şi nu în linia logică în care te aştepţi să urmeze. Este limpede că există o tăietură a frazei de poet adevărat şi versurile au şi putere de imagine şi de expresie. Cred că este o poezie ce merită studiată în linişte şi recitită pentru a o putea diseca aşa cum se cuvine” (Tudorel Urian, Cenaclul de la Muzeul Literaturii, 17. 12. 2008)


„Şi pentru mine a fost o surpriză destul de plăcută şi mă bucur, uite, că în cenaclul nostru apar poeţi de care nu ştim, de care nu ştiam, şi mai tineri şi mai copţi, care au ceva de spus. Şi cred că Florin Caragiu, în mod evident, are ceva de spus. Pentru el, poezia nu este un regim al minorului, este un regim grav, al expresiei şi al meditaţiei, care este prezentă aproape în fiecare din texte. Tudorel vorbea foarte bine despre un poem aşa-numit filosofic. Toate textele lui sunt meditative, pun probleme, joacă, după părerea mea, şi în planul substanţei şi în planul expresiei. Aş cita nişte versuri care mi-au plăcut în mod deosebit: „iar timpul e o înţepătură de ac ce trage cu sine/ prin pielea lor tăbăcită un fir de sânge închegat”; „lipesc o bucată de atrii/ pe visul aruncat în sus la prima cădere”. Versurile lui au ceva enigmatic, spun sau sugerează mai mult decât stă scris pe hârtie, ceea ce, iarăşi, este un sindrom de poezie autentică. „Numele tău e un ochi ascuns în mine, ori de câte ori/ mă trezesc aruncat la fiare de o lumină blândă”; „te uiţi cum mâncarea iese din inerţie şi îţi străluceşte/ în gura flămândă, în timp ce te arunci la pământ”; „noaptea a supt laptele din tulpini”; „patria se împarte în bucăţi de privire”; „din războiul acesta nu vom ieşi cu trofee, / ci cu ştiinţa plutirii”; „pielea tăiată mai sus de claviculă/ îi ajută pe cei înecaţi în propria voinţă/ să poată respira// din pânza unui tablou viu”. Sigur că la o a doua lectură, mai atentă, o să găsim şi alte lucruri bune.

Mi se pare că avem aicea şi un risc. Poemele sunt puţin destructurate, joacă puţin centrifugal, se duc în prea multe direcţii. Nu există o gradaţie, începutul şi sfârşitul şi mijlocul şi părţile sunt la un acelaşi nivel de tensiune. După părerea mea, cred că ar trebui să-ţi construieşti textele puţin mai dramatic, mai dens, cu o mai mică dispersare în direcţii diferite, să fie puţin mai centripete, să-ţi alegi o imagine dominantă şi să-ţi plasezi restul în registrul ei. Cumva versurile nu coagulează, nu se încheagă împreună, ci fiecare stabileşte o secvenţă care are legături mai firave cu celelalte. Şi cu această observaţie cred că poţi fi chiar un poet foarte bun, nu numai la nivelul acestei generaţii, ci şi la nivelul poeziei scrise după ’89.

Se dovedeşte încă o dată stupiditatea tezei conform căreia scriitorii tineri, poeţii şi prozatorii, nu au proiecte majore şi nu au încredere în posibilităţile literaturii. Se spun despre literatura tânără tot felul de grozăvii, că nu există proiect, nu există miză, că [scriitorii tineri] nu au percepţia trecutului, că nu au sentiment religios, că totul este numai sex şi dezmăţ şi visceralitate şi corporalitate şi abjecţie. Tot ce am ascultat la cenaclu aici, 90 la sută din ce am ascultat, nu intră în această schemă caricaturală. Şi vedem de la o şedinţă la alta cât de diferiţi sunt aceşti poeţi. Nu fac parte dintr-o aceeaşi pagină de caiet sau de manual, aşa cum ce scrie Florin Caragiu e complet diferit de ce scrie Cătălina Cadinoiu sau Aida Hancer sau domnul acesta simpatic pe care l-am văzut la premii şi a citit nişte versuri foarte interesante, Adrian Diniş. Vedem live, ascultăm texte şi texturi complet diferite una de cealaltă. Şi asta ne ajută să vedem până la urmă polifonia şi diversitatea, varietatea acestei generaţii.

Eu îl felicit pe Florin Caragiu pentru nivelul textelor lui şi aştept să le îmbunătăţească, nu neapărat la sugestiile mele, şi poate va citi peste o vreme, peste câteva luni, un ciclu nou, nu?, invitaţie valabilă pentru toţi ceilalţi cititori ai cenaclului” (Daniel Cristea Enache, Cenaclul de la Muzeul Literaturii, 17. 12. 2008).

prim Semnal: SENTIC - noul meu volum de versuri, ce va fi lansat la ed. Vinea, în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus

În data de joi, 26 noiembrie 2009, orele 18,00-19,00, la Standul Editurii Vinea: 44 – Pavilionul 17, va avea loc lansarea noului meu volum de poezie intitulat Sentic. În acelaşi interval de timp se va lansa la editura Vinea şi volumul de versuri al poetei Eliza Macadan, intitulat În autoscop.


Pe lângă criticii care vor vorbi despre poezie, aşteptăm să fim onoraţi la lansare de prezenţa actriţei Manuela Hărăbor şi a actorului Cristi Iacob, care vor recita din poezii.


"Poezia din Sentic pierde din hieratismul volumului anterior al autorului, căpătând mai multă flexibilitate, intimitate. (...) Poezia este densă, cu o mişcare moderată, cu ascunzişuri, cu o frumuseţe care trebuie căutată".

Paul ARETZU


"În Sentic, Florin Caragiu actualizează gestul ritualic în miezul unei lumi plămădită parcă din principii contrare naturii lui. Cântecul, un fel de a fi al rostirii, e în pericol de a se neantiza, pentru că nu e susţinut prin cuvinte. Mai întâi e cântec bolborosit. Comunică ceva, dar mesajul pare bruiat încă de la început. Şi atunci, cum ar putea poetul să refacă armonia pierdută dintre sine şi lume, altfel decât privind-o cu înţelegere, altfel decât reînvăţând semnificaţia lucrurilor simple?"

Şerban AXINTE


"Ce acrobat poetic! Mereu în formǎ maximǎ! Schimbǎ ringul, variazǎ jocul de picioare, doar croşeele sunt cam aceleaşi. Poemele din Sentic s-au mai extins, mai ales pe orizontalǎ, s-au mai relaxat, au mai luat ceva balast. Din ce în ce mai contemporan, poetul menţine doar unele simboluri ale dragostei creştine: soarele, inima, drumul etc. Strategia: modernizarea continuǎ a formei şi rafinarea aceluiaşi conţinut.
Altfel, e mereu plin de surprize. Produce acum şi poeme simfonice, instrumentaliste. Omul creştin orfic, artist pânǎ-n dinţi, venind din cartier, este eroul lui Florin Caragiu. Un aristocrat popular şi un cǎlugǎr cenaclist. Paradoxal şi prin asta foarte viu".

Felix NICOLAU

"Sentic marchează deplina maturitate a unui poet român remarcabil. Prin această carte Florin Caragiu intră, nu am nici o îndoială în această privinţă, în competiţie onestă cu tot ceea ce s-a creat mai valoros în poezia ultimului deceniu la noi. Discursul lui este unul care se dovedeşte a fi, în sens estetic, fericit complicat. Zone de limpezime de cristal stau în coasta unor „blocuri” textuale masive unde germinează durerile fără leac. Gesturi diafane se complică organic în zone în care agonia inimii lumii noastre cea de toate zilele este regină întunecată şi neînduplecată.
Florin Caragiu vrea mult pentru că poate mult. Majoritatea poemelor sale sunt, concomitent, îmbrăţişare şi ciocnire de sensuri multiple, nu o dată nu numai disparate, ci chiar adverse unele faţă de altele. Pretutindeni însă este perceptibilă o concentrare pregnant personală a sinelui, care devine marcă a unei sensibilităţi profunde şi recognoscibile. Florin Caragiu este de la un capăt la altul al volumului său Florin Caragiu. Este, în fond, izbânda majoră a oricărui poet care contează (şi pe care se poate conta) şi pentru care poezia a devenit nu unul din modurile posibile de a fi, ci unicul mod de a fi".

Nicolae TZONE


"Florin Caragiu se prezintă – în Sentic – ca un surprinzător poet postdouămiist. Deşi a frecventat Cenaclul Euridice, el s-a ferit să practice poetica minimalistă, propunând un tonus destins, fără derapajele visceralizante specifice generaţiei sale. Discursul acestui poet autentic se caracterizează printr-o sobră surdinizare stilistică, deşi nu lipsesc acele energii lingvistice dejective atribuite de obicei douămiismului canonic. În straturile de profunzime ale textului se notează o „transfuzie” mistică firească, fără să distoneze în acest context receptiv atât de heteroclit. Sunt convins că despre Florin Caragiu se va mai vorbi de acum înainte, aşa cum se cuvine".

Marin MINCU



Vă aştept pe toţi cei interesaţi la lansare!

Grupaj de poezii publicat în Revista "Convorbiri Literare"

trei şi jumătate

e frig şi se apropie dimineaţa. nu lupt cu răul, sunt prea tăbăcit
de tristeţea caişilor tăiaţi. liniştea cu care privesc beţigaşele plutitoare
lasă în mine frica de venirea ta neaşteptată. sunt gata să lupt
înainte de a adormi, dar nicio provocare nu ajunge până aici. lupt
pentru tine, pentru negrul de fum cheltuit cu zgârcenie.

mă retrag atunci când victoria mă năuceşte. abia atunci văd
cât am pierdut dintr-o răsuflare şi înţeleg că lucrurile îmi scot
la suprafaţă gândul. apa ţine minte rotirea constantă
şi vidul rămas la plecarea ta subită. o beau cu aceeaşi sete
cu care mă lovesc de cuvinte, când sprijinul se retrage
şi îngrop în grădină imaginea ta, pentru mai târziu,
când n-o va mai ameninţa lepădarea. mă îmbrac încet,
păstrând intactă căldura buzelor. nu mă auzi, dar te porţi
ca şi cum ai asculta un îndemn venit de aproape. şi noi acum
suntem la sute de kilometri distanţă, dar e bine să ai spaţiu
când iubeşti. numărul nu calculează decât forţa izbirii
de parapeţi, când trupul este deja pe jumătate în pământ
şi numai cântecul ce iese din el te ţine în viaţă.


expediţie

dimineaţa,
ferestrele sunt cabrate pe ochii tăi,
dornici de o mănuşă
care să scoată din sobă
hărţile teritoriilor cucerite.

e mai simplu să porneşti o expediţie
decât să alungi vise.
ele te mişcă în cerc
şi te scutură de cuvinte,
însă tu îţi acoperi umerii
şi cu graţie deturnezi lucrurile
spre o grădină în care timpul
nu are tăieturi.

lumea aceasta e a ta
şi te vrea elice,
trupul nu-i al tău
şi înghiţi lumină
cu primul salt în gol.

te opreşti în aer
şi guşti din miezul copacilor
cât e nevoie
pentru a rezista accidentelor.
Dumnezeu te scoate din ele
cu o durere care dizolvă deznădejdea.

rugăciunea e cuţitul ce ne păstrează forma,
când ieşim afară
prin oraşul pierdut în ceaţă.


transplant

măreţia omului este atât de vizibilă,
încât ea rezultă din însăşi mizeria lui
(B. Pascal, Pensées, II, 8)


oriîncotro mă îndrept,
pe bulevardul încins în care oamenii trec unul pe lângă altul
fără să se cunoască,
singura formă de atracţie
rămâne o înclinare insesizabilă a capului.

mă gândesc cum fiecare dintre aceştia
ar putea să se ciocnească întâmplător de mine
şi să mă cheme pe nume
în felul unui dumnezeu ce-şi descoperă chipul.

le sunt tot mai îndatorat
cu fiecare zbatere care îmi vorbeşte de tine,
cum aminteşte copilul de mamă.

am învăţat să pierd şi jocul e atât de frumos,
încât numai un sacrificiu îl face să nu se termine,
în intersecţiile în care aşteptarea nu are preţ
şi hainele de piele alunecă de pe oase.

dar nu mă îndrept nicăieri,
pentru că Dumnezeu creează un spaţiu inseparabil
din punctele de întoarcere.

în general, îndrăgostiţii prelungesc,
prin diverse tertipuri, petrecerea împreună,
pentru că nu vor să se elibereze
şi văzul e un transplant de lumină
ce salvează corpul de culorile murdare
din paletele părăsite ale maeştrilor.


(poezii de Florin Caragiu)


Grupaj apărut în Revista „Convorbiri Literare”, iulie 2009, nr. 7 (163), p. 53.