Despre debut în literatură

În perioada 24-26 iunie am participat la cea de-a V-a ediţie a Colocviului Tinerilor Scriitori, organizat de Uniunea Scriitorilor din România, Consiliul Judeţean Alba, Filiala Alba-Hunedoara a USR, Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga” Alba, Revista „Discobolul”, în parteneriat cu Universitatea „1 Decembrie 1918″ Alba Iulia şi Primăria Municipiului Alba Iulia. Tema dezbătută a fost cea a debutului în literatură. Au participat ca invitaţi speciali Nora Iuga şi Octavian Soviany. Al treilea invitat special, Ion Cucu, nu a putut ajunge personal, din anumite motive obiective, însă a trimis un material documentar spre vizionare. După cum s-a anunţat şi pe site-ul dedicat evenimentului, s-a discutat despre mai multe aspecte legate de debut, precum: Sfaturi practice şi situaţii concrete; Cum e aşteptat/ girat/ promovat debutul?; Cum e văzut/ revăzut/ asimilat debutul?; Tipurile de debut; Debutul şi complexele lui; Debutul la liber. Cartea plătită şi “demonetizarea” debutului; Despre debutul individual şi cel colectiv; Premiile debutului şi rolul lor în literatura personală. În continuare, voi prezenta câteva consideraţii proprii legate de tema manifestării.
Debutul în literatură şi în general în lumea artei dă seama de măsura şi de modul implicării vocaţionale a debutantului. Debutul artistic e firesc legat de vârsta „primelor iubiri”, s-ar spune, prin disponibilitatea proprie tinereţii în general de a fi cu inima, dar şi cu condiţia psiho-socială mai apropiată de copilăria fără griji decât maturitatea împovărată de responsabilităţi sociale şi profesionale, mai apropiată biologic aşadar de trăirea energică şi dezinteresată a unui ideal.
Puternic impulsionat de energia juvenilă, acest debut prezintă totuşi un risc: acela al unei combustii de talent rapidă şi fără urmări. Dacă inspiraţia rămâne cantonată în cadrul psiho-biologic care a favorizat-o, riscă să îmbătrânească o dată cu timpul şi astfel să nu poată atinge dimensiunea esenţială a tinereţii spirituale şi pe cea a devenirii calitative continue. Majoritatea debuturilor sunt de aceea, cum s-a spus, asemeni sutelor de catarge eminesciene, care promit dar nu confirmă.
Există, de altfel, debuturi timpurii şi debuturi târzii, meteori culminanţi care se sting rapid şi apusuri posibil mai luminoase decât răsăriturile. Arta nu este o meserie sau o profesie, ci mai degrabă un dar venit de sus; cui şi când i se dă şi mai ales cum poate fi păstrat şi înmulţit acest dar e greu de prezis.
Pe lângă criza valorilor, la nivel de producere a lor, pe care o traversăm, se poate remarca faptul că există şi o criză a receptării şi chiar a receptării critice propriu-zise. Aproape că judecăţile de valoare ţinând de sfera esteticului s-au eliminat din actul critic. Se judecă în termeni extra-estetici, alcătuind golaveraje ce ţin mai degrabă de criteriile sportului de performanţă: s-a lovit tare, impactul a fost visceral, cuvântul dur a şocat, s-a dat KO, a existat agresivitate, etc.
Asistăm în literatura contemporană, desigur, nu acoperind toată aria ei, la o tendinţă de „manelizare” a mesajului, la o cedare faţă de primul instinct („reacţia amânată” ca premiză a producerii noutăţii estetice fiind aproape exclusă).
Producţia serială impune valori de grup şi un public-ţintă care le reglează în funcţie de contextul şi de consensul pragmatic. Pragmaticul, după cum se ştie, ţine de consensul imediat, nu neapărat de sfera valorică propriu-zisă. Destui critici, din păcate, nu ajung să recepteze specificul individual, să disocieze valoric individualul. Puţine judecăţi disociative de lungă respiraţie întâlnim în cronicile literare de azi.
Nu sunt de acord că poezia a murit şi că nu se mai poate debuta ca poet. Un debut presupune noutate şi valoare asociată ei, iar creativitatea este o resursă inepuizabilă a umanului. Marin Mincu s-a referit la post-avangardismul literaturii contemporane, folosind termenul de experimentalism, cu sensul unei adevărate categorii tipologice de creaţie, ce instituie o altă atitudine epistemologică şi face din metoda experimentalistă, cum a spus, o condiţie a creativităţii agonice.
Agonalul e tentativa de captare a autenticului, eliminând tot ceea ce în literaritate ţine de artificial (înţeles ca efect psihic, nu ca metodă), astfel încât se respectă necesitatea de a comunica prin litere ceea ce e mai autentic în om.
Ce înseamnă, de fapt, autentic în literatură? A conştientiza că nu se mai poate scrie şi simţi după program, după ideologii, după convenţii literare prestabilite. Asta nu înseamnă că se distruge orice convenţie, însă sursa acesteia stă în adâncimile insondabile ale vieţii. Înseamnă, cu cuvintele criticului Mincu, a ceda iniţiativa vieţii, fiinţa care duce cu sine energia mutaţiilor imprevizibile. Minimalismul, maliţiozitatea, decadentismul ca interfeţe de receptare sună în sine ca nişte programări artificiale, la care viaţa nu e dispusă să răspundă, şi care inhibă reacţia poetică majoră.
În debuturile recente vedem cu interes următoarea tendinţă, cum inocenţa ajunge să subversioneze decadenţa, astfel încât factorul subversiv devine pozitiv psihologic. Poeţii noi experimentează, de aceea criticul Marin Mincu a propus menţinerea judecăţii de valoare într-un orizont de aşteptare, menit să favorizeze şi să valorifice experimentul în sine, chiar dacă cvasi-eşuat estetic.

Florin Caragiu

Adrian Stolnicu: "Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri"

Youtube link.

"Florin Caragiu – Scriitorul destin şi opţiune... " - Interviu realizat de Petruţ Pârvescu

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?












Destinul nu-i decât o „materie primă” interesantă. Aşa cum în literatură, din orice punct ar porni, un scriitor talentat poate trage firul unei poveşti memorabile, tot astfel, destinul ca dat iniţial al vieţii e pentru om, mai degrabă, un punct de plecare decât de sosire, aş spune, o provocare. Opţiunea e cea care „scrie” destinul, care îl poate transforma pe acesta într-o „poveste”, cu relevanţă general umană. Ca şi creştin, nu cred în teoria destinului, în accepţia sa de predestinare. Opţiunea reuşită realizează un acord armonios cu fiinţa noastră lăuntrică, reuşeşte să ne apere de contorsiune, de disimulare, ca şi de fructul efemer al acesteia, care este uşurătatea; „insuportabila uşurătate a fiinţei”, vorba unui scriitor încă la modă.





2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare. 3. Care a fost drumul până la prima carte?

Primele încercări literare, din câte îmi amintesc, s-au petrecut în liceu. Pe atunci căutam, de pildă, să compun în maniera lui Cummings. Debutul meu propriu-zis în poezie a avut loc o dată cu lansarea volumului „catacombe. aici totul e viu” (Vinea, 2008). Până la acest volum au existat, desigur, diverse încercări de cristalizare a unei arte poetice. Lectura şi exerciţiul poetic, precum şi conţinutul existenţial implicat, îndeosebi concretizarea simţământului de iubire şi transmutarea suferinţei, sunt nelipsite de pe acest drum.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Aici sunt multe persoane şi evenimente demne de menţionat. Părintele Ghelasie de la Frăsinei, de exemplu, mi-a marcat viaţa şi ca om şi ca scriitor, printre altele în sensul că a „supra-determinat teologic” orientarea mea profesională şi culturală. Prin aceasta, am găsit un interes crescând în cercetarea zonei de întrepătrundere între ştiinţă, teologie şi cultură, ca un corolar al credinţei creştine că omul creat de Dumnezeu e o fiinţă unitară, nu fragmentată. Din punct de vedere creştin se consideră că Dumnezeu e orizontul absolut al omului, iar omul însuşi se află la orizontul naturii ce tinde spre umanizare. Ştiinţa însăşi, în ceea ce priveşte observaţiile ei, nu se poate sustrage circularităţii gândirii, ce tinde să atragă tot ceea ce poate fi gândit către orizontul unei interpretări filosofice şi, în ultimă instanţă, teologice, un orizont propriu disciplinelor umaniste. Acestea, vorba lui Eminescu, „dau orizont nemărginit singurătăţii”.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Conştiinţa creştină este, totuşi, ceva diferit de ceea ce înţelegem prin libera cugetare. Dacă au ceva în comun, în primul rând este vorba de bunul simţ comun. Puterea, de regulă, transcrie cu traiectoria ei, devieri de la acesta. Scriitorul are ca instrument de lucru fantezia, care, după cum spunea Giambattista Vico, marchează reîntoarcerea la originar, la acel „simţ comun” propriu artiştilor şi copiilor, firi „neprelucrate”, nedisimulate (atragem aici atenţia că disimularea, ca procedeu literar, nu constituie o problemă de fond sub aspect spiritual). De regulă, există o distanţă între scriitori şi putere, între bunul simţ şi tendinţa de corupere a acestuia.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Dincolo de reuşitele care au fost din plin comentate, mă opresc la o carenţă, care mi se pare simptomatică în cazul literaturii române contemporane: e vorba de estomparea conştiinţei estetice, de tocirea simţului diferenţei specifice în acest sens. Pe de altă parte, constat absenţa conştiinţei graniţelor dintre utopie şi un angajament spiritual autentic. Se pune accent pe experienţa omului minimal şi pe o interpretare a literaturii în varianta agresivă a post-modernismului, revendicată de la freudism. Riscul e de a face o literatură care nu poate începe, pentru că scriitorul însuşi e angajat într-o ideologie exterioară fenomenului pe care încearcă să-l producă...

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?... Pe când o nouă carte?...

Eu continui să cred în noţiunea de inspiraţie şi, ca atare, într-un timp spiritual prielnic creaţiei, susţinut de un program de voinţă. În prezent lucrez la câteva studii şi traduceri pentru al şaptelea număr din revista „Sinapsa”. Nu pot să precizez, încă, timpul apariţiei unei noi cărţi, ea abia începe să se nască.

decembrie 2010, Bucureşti

Sursa: http://petrutparvescu.blogspot.com/

Grupul Evloghia - Trei crai de la răsărit

Youtube link.

Serile Sinapsa, Ediţia a V-a

Interviu: Despre poezia religioasă creştină, ca paradigmă viabilă în actualitate

Radu Găină: Vă rugăm, pentru început, să ne spuneţi câteva cuvinte despre ideea întrupată în sensibil, aspect despre care aţi amintit într-o intervenţie cu privire la poezia religioasă creştină.












Florin Caragiu: Raportul dintre existenţial şi simbolic este esenţial pentru a ne referi la o paradigmă a poeziei religioase creştine, viabilă în actualitate. Câteva aspecte îmi suscită în mod special interesul în privinţa modului de a gândi astăzi raportul dintre teologie şi artă, în particular literatură. În contextul actual, când criticismul a devenit o componentă genetică a structurii mentalului cultural colectiv, se pune întrebarea: ce rol revine artei? În primul rând trebuie remarcat faptul că acest criticism a „erodat” fundamentele simbolismului, considerându-se că simbolul se bazează pe sau poate avea la bază o convenţie. Concepţia asupra lumii axată pe alegorie şi simbolism fiind pusă în criză, rămâne totuşi o regiune a realităţii imposibil de supus uzurii şi destructurării: regiunea existenţială. Cum a spus şi Gianni Vattimo referindu-se la ea, iubirea (în speţă, trăirea participativă) rămâne ultima care nu poate fi destructurată. Prin trăire, experimentăm simţirea creativă şi totodată comprehensivă în sens religios (la care trimite şi noţiunea de sentic), depăşind stadiul imitativ al reflectării. Reflectăm posibilul, intuim transcendentul, şi, cum spune Giambattista Vico, ne reîmprietenim cu simţul comun, învăţăm să gândim în termeni de verosimil. Raportul viabil, armonic, între existenţial şi simbolic se împlineşte, în arta religioasă creştină, tocmai în dimensiunea iconică a limbajului, în care converg şi se complinesc aspectul catafatic şi cel apofatic al cunoaşterii, prezenţa sau manifestarea existenţială a chipului şi referinţa simbolică la ceea ce e dincolo de cuvinte, la acea taină de dincolo de lume, taină care, după cum spune părintele Ghelasie de la Frăsinei, „nu se raţionalizează, nu se forţează, ci se descoperă tot prin taină”.

De la poet la poet există diferite variante de abordare a fenomenului religios. După cum aţi amintit cu un alt prilej, modurile de poetizare practicate de Vasile Voiculescu, Daniel Turcea, Ioan Alexandru, Tudor Arghezi ş.a. diferă între ele, dvs. înşivă propunând o perspectivă distinctă. Numiţi câteva aspecte care în opinia dvs. se cer urmărite şi concretizate în zilele noastre, în poezia religioasă creştină.

În general, ca şi creştin, atunci când vorbim de omul restaurat, de omul „deplin”, ne referim la natura originară a acestuia. Cred că poezia religioasă se sprijină pe un simţământ natural, chiar pe cel mai natural simţământ al omului, care sub denumirea sa cea mai generală, universal accesibilă, este cunoscut sub numele de speranţă. Fără speranţă, care este şi o virtute teologică alături de credinţă şi de iubire, nu sunt posibile elanul, fantezia şi creativitatea. Ba se poate spune că trăim cu inhibiţii teribile. Fără credinţă în bine şi nemurire, valoarea de vârf a Persoanei, nu sunt posibile în adevăratul sens al cuvântului nici arta şi nici bucuria estetică. În acest sens, fundamentală mi se pare afirmaţia lui Gilbert Durand din „Structurile antropologice ale imaginarului”. El spune că fantezia încrezătoare în lumea valorilor spirituale, acest lirism fundamental al fiinţei, se opune refulării.
Omul religios este o personalitate dezinhibată, în care devine activ simţul posibilului, imediat vecin deschiderii către credinţă. Creativitatea însăşi este intuiţia posibilului – iată o intuiţie pe care Giambattista Vico, la vremea sa şi încă atât de actual astăzi, o corela cu ideea de verosimil, de adevăr posibil. El spunea că a te încrede în această facultate specială a spiritului şi a te lăsa purtat de ea reprezintă o condiţie obligatorie de exercitare a actului poetic. Experimentul poetic nu trebuie subminat din start prin critică raţionalistă, prin raportarea lui continuă la criterii care nu-i sunt proprii. E ca şi când ai frânge dintru început aripile unei păsări pe care o pui să zboare.
Din păcate, ceea ce se practică astăzi din plin este o poezie care începe prin a-şi anula propriile fundamente, fiind atacată de procedeele subminării sistematice, o poezie care nu poate începe. Avem aici de-a face cu o improprietate a abordării, cu o inadecvare între scopuri şi mijloace. Remarc totuşi în poezia actuală o tendinţă fericită pe care aş numi-o paradoxal cea a ingenuităţii, a inocenţei subversive. Ingenuitatea răstoarnă jocul măsluit al decadenţei maliţioase.

Cum vedeţi valorizată dimensiunea mistică în poezie, dat fiind că, după cum aţi amintit cu alt prilej, la cei trei „sfinţi teologi” ai Bisericii limbajul capătă o vădită capacitate de expresie poetică?

Într-adevăr, cuvântul despre taina negrăită reclamă un mod de exprimare poetic, şi cei trei sfinţi ai Bisericii care au primit supranumirea de „teologi”, anume Apostolul Ioan, Sfântul Ierarh Grigorie de Nazianz şi Sfântul Simeon Noul Teolog, s-au bucurat din plin de acest dar al limbii care este plasticitatea rostirii poetice. M-aş opri, spre exemplu, la imnele scrise de sfântul Simeon Noul Teolog. Poezia sa e importantă prin descifrarea semnificaţiilor ei mistice, decelabile printr-o cercetare a trăirii sale. Observăm că experienţa luminii necreate atotînvăluitoare pe care el o trăieşte este o experienţă a transfigurării tuturor lucrurilor şi mai ales a acelor realităţi pământeşti care păreau a nu avea un statut spiritual înainte de a fi văzute în duh. Trupul, veşmintele, micile obiecte banale din jur apar deodată altfel: ieşite din inerţie, ele se mişcă şi strălucesc precum nişte mădulare ale Duhului, la un alt nivel, asemănător, poezia ce-şi respectă propriul specific, estetic şi vizionar, pregustă aceeaşi experienţă mistică a ieşirii din inerţie a lumii, o dată cu pneumatizarea, cu umplerea ei de prezenţa Duhului.

Mi-aţi mărturisit că unul dintre poeţii dvs. preferaţi este Rainer Maria Rilke. Ce vă atrage în special la el sub aspectul poeziei religioase şi ce anume îi conferă acesteia, după părerea dvs., actualitatea inepuizabilă?

Îmi mărturisesc preferinţa pentru Rilke, un poet al presimţirilor eshatologice, în a cărui poezie se face auzită chemarea gravă a îngerului. În „Elegiile duineze”, în „Cartea cu imagini” sau în „Sonete către Orfeu” dominantă e imaginea de respiraţie a sufletului, care aduce cu sine un „câştig de spaţiu”. Manifestarea lumii e funcţie de mişcările subtile ale spiritului: „Arborii cresc în auz, străpuri”. Vedem că realitatea fizică se mişcă altfel, prin apariţii inedite, pe calea propagării unei unde peristaltice, ce-şi are originea într-o intenţie sufletească şi cu care realitatea întreagă se arată solidară. Acest flux sufletesc unduitor căruia îi răspunde prompt chipul lumii e proprietatea esenţială a imaginii rilkeene. Nu suntem departe de fenomenologia muzicii, care şi ea a constituit o temă predilectă în poezia lui Rilke. În muzică, starea de suflet creează deschidere sau închidere, creează spaţiul: „Cântul zvârle zări în care ne mişcăm”. Cum spune plastic părintele Ghelasie, subliniind rolul determinant al sufletului, „spaţiul este în suflet, nu sufletul în spaţiu”. De asemeni, meditaţia asupra morţii degajă nebănuite resurse ce ţin de resorturile cele mai intime şi misterioase ale vieţii. Moartea, pentru poetul german, este „acea parte a vieţii care nu este întoarsă către noi şi pe care nu o luminăm”. Rilke cântă spaţiul obârşiilor infinite întemeiat în apofatic.

Sunteţi fiu duhovnicesc al părintelui Ghelasie, din ale cărui scrieri mistice nu lipseşte această dimensiune poetică, iconică a cuvântului, de care aţi pomenit. Spuneţi-ne câteva cuvinte despre înrâurirea sa în ce priveşte urmarea vocaţiei dvs. teologice şi literare.

Părintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei este autor al unor scrieri teologico-mistice cu multiple răsfrângeri filosofice şi poetice. El este o personalitate în care teologia a dospit aluatul culturii. Deschiderile create de reflecţiile sale, de mistica şi antropologia iconică dezvoltate în scrierile sale – în curs de reeditare la Platytera – au constituit pentru mine un model şi o impulsionare continuă spre o înţelegere aprofundată, coerentă cu Tradiţia Bisericii şi cu bătaie largă a viziunii creştine în dinamica transpunerii ei în cuvânt. De pildă, el aşază cuvântul sau limbajul mai presus de gândire. Într-un înţeles mistic şi teologic creştin, aceasta corespunde afirmaţiei că Fiinţa, Sufletul sau Persoana este mai presus de energii. Fiinţa ca Persoană este unitate în sine şi model cauzal pentru unitatea vie la orice nivel de existenţă. Rupte de legătura cu sufletul, energiile materiale se destructurează, cunosc fenomenul entropiei şi îmbracă imaginea morţii. Ca urmare a căderii, sistemele energetic-materiale cunosc structurarea şi destructurarea, orientările antagoniste, interne sau externe. Pentru părintele Ghelasie, matricea gândirii structuraliste este logica antagonistă a energiilor – cum o numise Lupaşco – care reflectă însăşi starea de cădere în sens creştin. Sufletul, însă, transcende această logică antagonistă, el este şi asigură unitatea dincolo de opoziţii; de aceea, expresia sufletului, cuvântul, manifestă chipul şi relaţia între unităţi depline, între chipuri ce comunică între ele. În poezie, cuvintele încetează să mai fie părţi într-un sistem de opoziţii antagoniste. Identitatea poetică e întemeiată la nivel prereflexiv, preanalitic, în purul act al rostirii de sine a fiinţei. Starea aurorală a rostirii poetice indică spre starea dintâi a fiinţei în sens teologic.

(interviu realizat de Radu Găină, Bucureşti, Septembrie 2010)

Poezia

poezia nu mai poate să rabde cruzimea cu care oamenii sunt aruncaţi în mizerie. îşi iese din fire. poezia strigă după copiii nenăscuţi. suntem un popor de irozi, zice. un neam de copii cruzi, gata să jertfească uitării.
unde s-a pierdut frumuseţea creştină, strălucirea de a pătimi pentru dragoste? când s-a topit puterea de-a da un sens suferinţei, de a învinge, prin ea, necesitatea brută? îşi va regăsi omul chipul mai presus de fire? fără forţa renunţării la sine, fără ochiul bun care vede în toate miracolul, suferim fără speranţă.
în goana după lucruri, viaţa noastră se termină înainte de a fi început. viaţa – un pumn de aur ce, rămânând nedăruit, se preface în pulbere. ce e mai important decât sufletul? iar trupul, biserică a Duhului Sfânt, până când va fi profanat? lovim cu piciorul în ţepuşă şi găsim voluptate în asta.
aşa cum există o viaţă a poeziei, există şi o poezie a vieţii. dar nu mai vedem ieşire, pentru că am uitat s-o căutăm la Dumnezeu, Cel ce naşte poezia vieţii.
ea ne poate salva şi acum, după căderi fără număr, pentru că are suflarea Cuvântului, despre care nimeni nu ştie de unde vine şi încotro se duce. ea dă ochilor lumina credinţei.
poezia o visează pe Lucia Fecioara: nenumăratele mâini nu pot s-o clintească din loc, chipul ei tronează în focul lipsit de putere. o vede cum cere lungirea pătimirii, ca să risipească frica de chinuri a celor din jur. cu gâtul străpuns de sabie, ea nu încetează să spună gândul lui Dumnezeu.
poezia caută la rănile lui Evstratie, arse şi frecate cu hârburi ascuţite, la corpul său deodată eliberat de plăgi. la felul cum merge cu tălpile străpunse de cuie, când de pe acoperiş Mardarie vede o stea strălucind peste el. poezia află capul lui Avxentie în stejar, străjuit de un corb. ea înfăşoară în tăcere limba şi mâinile tăiate ale lui Evghenie, şi fluierele sfărâmate ale picioarelor lui.
ne resemnăm prea uşor, pentru că nu preţuim timpul, ci obişnuinţele vremii.


Florin Caragiu

Serile „Sinapsa” de Poezie şi Muzică Religioasă - Ediţia a V-a, Sala Oglinzilor, U.S.R., 17. 12. 2010, de la orele 17.00

Vineri, 17 Decembrie 2010, de la orele 17. 00, în Sala Oglinzilor, sediul U.S.R., Calea Victoriei 115, Editura „Platytera”, Asociaţia „Sinapsa” şi Asociaţia "Orante" organizează ediţia a V-a a Serilor „Sinapsa” de Poezie şi Muzică Religioasă.

Vor recita din creaţiile proprii: Constanţa Buzea, Liliana Ursu, Paul Aretzu, Mircea Bârsilă, Marian Drăghici, Octavian Soviany, Nicolae Tzone, Elena Dulgheru, Cosmin Perţa, Eugenia Ţarălungă, Dana Banu, Monica Patriche, Cătălina Cadinoiu, Aida Hancer, Adrian Diniş, Florian Silişteanu, Aleksandar Stoicovici, Florin Caragiu.

Cu acest prilej se vor lansa volumul "Cartea cu anluminură" (ed. Pământul, 2010) de Paul Aretzu (prezintă Mircea Bârsilă, Marian Drăghici şi Gheorghe Frangulea) şi numărul VI al revistei „Sinapsa”.

Seara va cuprinde şi un recital de colinde bizantine.

Moderator: Florin Caragiu

Partener media: Ziarul Lumina, www.agonia.ro

Intrarea liberă

Despre limbă şi despre noi

Numai în cuvintele limbii tale se întâmplă să-ţi aminteşti de lucruri pe care nu le-ai învăţat niciodată" - iată un gând al lui Constantin Noica pe care e bine să-l scoatem din uitare, cel puţin ori de câte ori reflectăm la ideea românităţii noastre. Vorbirea omului este şi fiinţa lui, ca tezaur de înţelesuri uitate, spunea filosoful român. Ea poate "reîmprospăta şi spori gândul, din neaşteptatele, uneori uimitoarele adâncimi de înţeles". Mai mult decât atât, neîntrecutul analist al rostirii româneşti ("Cuvânt împreună despre rostirea românească") înclina să creadă - nu întâmplător, traducându-şi această năzuinţă conform unui scenariu creştin - că merită să ne înfăţişăm cu limba noastră la judecata istoriei, pentru că astfel putem da seama noi, ca naţie, despre modul şi măsura în care particularul a întrupat universalul. Acest universal, spre care deschide limba istorică şi pe care, în felul său unic, Noica a ştiut să-l surprindă, ne-a prilejuit, în fond, întâlnirea cu chipul universalităţii creştine a firii.

Deschizând cartea rostirii româneşti, care zace adormită sub peceţi de timp, şi de pe care scrisul pare a se fi şters sub depuneri de neatenţie, restauratorul se vede pe sine ca şi jucând rolul unui prinţ din basm, un basm precum "Frumoasa din pădurea adormită". E nevoie de a bate un drum lung şi împănat cu peripeţii, dar mai ales de cuminecare, de fericita întâmplare cu "sărutul", pentru a întâlni şi apoi a trezi din somnu-i de moarte fiinţa limbii.

În fond, e vorba de o întâlnire cu noi înşine. Modernul Borges se referea şi el la aceasta, atunci când obişnuia să afirme despre limba naţională că e agentul unui act de personalizare, făcând cu putinţă cuminecarea iubitoare. În acest sens, Borges invoca un argument poetic, citând adesea memorabilele versuri despre o îndrăgostită fascinată de faptul că alesul ei o "privea în germană" şi "îi vorbea în germană".

Cuvântul "cuminecare", a arătat Noica, vine de la latinescul "communicare" şi, prin latina eclesiastică, a dobândit acel sens teologic specializat în toate limbile romanice. Româna, însă, cu o fervoare care îi este proprie, a preluat cuvântul spre uzul vorbirii obişnuite, ajungând să extragă din el un sens diferit de ce înseamnă, simplu, "comunicare", şi transmiţându-ne un mesaj de felul: omul din adânc aspiră după starea de încreştinare a comunicării, care este "cuminecarea". El râvneşte după relaţia înţeleasă prioritar ca dialog al iubirii, chiar mai presus de ce se comunică. Astfel, ne vedem îndemnaţi de însuşi spiritul limbii să acordăm maximă însemnătate - pentru tot ce înseamnă menire şi realizare umană - stării de împărtăşire, de reciprocitate sufletească. Acesta este, de fapt, şi orizontul optim în care se poate realiza comunicarea însăşi, fără a tăia informaţia de la rădăcina "restului ei nespus", de la legătura ei vie şi intens capilarizată cu întregul.

Un alt cuvânt, cel de "hotar", a cunoscut un destin cu totul special în română. Cu hotarul, spune Noica, "putem încerca să deosebim, să hotărâm între partea diavolului şi cea a omului în lucruri". A avea hotare, a se hotărî, a hotărî, a se drept hotărî şi a bine hotărî, iată cum se poate gândi în limba noastră. Iubitul îi "hotărăşte" zilele sale iubitei (i le dăruieşte şi i le jertfeşte deopotrivă). Cineva e zidit şi hotărât pentru o altă lume. Există un hotar al vederilor de taină, care stă deschis asemeni orizontului.

Aici Noica vede "pozitivul hotarelor şi al hotărârilor", care nu semnifică limitaţia rigidă. Când e înfrânt diavolul?, se întreabă Noica în acest punct. "Când hotarul vine dinlăuntru, nu din afară, când ai nelimitaţia înăuntrul, şi nu în afara hotarelor". Ne întâlnim aici cu aceeaşi concepţie despre viaţă pe care o elogiază şi Eminescu în "Scrisoarea a III-a", cu cuvintele atribuite lui Mircea cel Bătrân: "Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...". Aparent, un paradox uriaş... Cum să-şi "apere" cineva sărăcia? În acest punct, patriotismul devine, evident, o mărturisire creştină - cu semnificaţii nebănuit de adânci - despre rostul vieţii şi al istoriei.

Florin Caragiu

(Text publicat în cotidianul "Lumina", Duminică 12 Decembrie 2010, rubrica "Invitatul săptămânii")

Lupta lui Iacov

Te-ntorci din depărtările uitării...
Vadul tăcerii-l treci, bogate daruri
În inimă purtând, rodul chemării
Unui cuvânt făcut izvor de haruri.

Singur rămâi în tabăra-nserării.
Şi, deodată, Cineva apare.
Te-atrage în vârtejul încleştării,
Şi îţi cuprinde viaţa-n braţu-I tare.

Atingerea-I îţi dă divină vlagă
În trupul istovit, şi-n vie şoaptă
Îţi toarnă jar în zbaterea beteagă,
De te arunci uimit în luptă dreaptă.

Te-aprinzi de-nvăpăierea frumuseţii
Ce-ţi strânge viaţa-n sânu-i de lumină,
Şi arde-n rugu-i patimile vieţii,
Născând dorirea tainică, divină.

Înfiorat, nu vrei a te desprinde
De-mbrăţişarea sfântă: te-adânceşti
În lupta fără seamăn, spre a prinde
Raza iubirii-n palme pământeşti.

În revărsat de zori, uitând de tine,
Cu nerăpus dor, afli nou avânt
Spre binecuvântarea care vine
Din cingători de veşnic legământ.

Atingerea aripei de lumină
Încheietura coapsei ţi-o răneşte,
Dar nu slăbeşti strânsoarea ta senină
Ce mai vârtos în noru-i se-adânceşte.

Atunci Te roagă Cel ce te cuprinde
Să-L laşi să plece, să-ţi încerce vrerea,
De s-a hrănit din tainica merinde
Şi-a-ntrezărit în noapte învierea.

Dar tu-I răspunzi cu vie neclintire
Şi-I smulgi cuvântul care dă fiinţă,
Iar faţa Lui o vezi în adumbrire
Şi nume nou primeşti drept biruinţă.

Făgaşul inimii-şi revarsă cu suspin
Fiorul întrebării-n repezi unde:
„Spune-mi şi Tu numele Tău divin”
„De ce întrebi? E minunat!”, răspunde.

Când soarele răsare, încă şchioapeţi,
Purtând în şold însemnul, de sub haină
Izvorâtor al mirului ce-l capeţi
Dintr-a iubirii cruce-n chip de taină.

Florin Caragiu


(publicat în revista "Ramuri", nr. 12 (1134), 2010, p. 17.