Scriptură și Isihasm (31)

Cuvântul Sfântului Ioan Botezătorul cu privire la Hristos: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3, 30) este emblematic pentru trăirea isihastă, care descoperă taina relației de reciprocă interioritate între smerenie și slava dumnezeiască. Aceasta tocmai pentru că smerenia e prin excelență modul dăruirii de sine propriu dragostei, iar „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Iisus Hristos ne-a revelat modul de viață din sânul Treimii, prin care depășim egocentrismul ce ne împiedică să ne actualizăm condiția euharistică a propriului chip: „Să nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare şi ale altuia. Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filip. 2, 4-11). Aceste cuvinte ale sfântului Apostol Pavel alcătuiesc ele însele o icoană a isihasmului creștin.

Florin Caragiu

Scriptură și Isihasm (30)

Taina Crucii aduce cu sine schimbarea perspectivei asupra lumii, prin care se vindecă deficitul de participare al creației în raport cu Dumnezeu și cu propriul său logos și chip, făptura experiind starea iconică a unirii cu cele divine, prin împărtășirea de harul, pacea și milostivirea Sfintei Treimi: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume! Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă. Şi câţi vor umbla după dreptarul acesta, – pace şi milă asupra lor şi asupra Israelului lui Dumnezeu!” (Gal. 6, 14-16). Ascensiunea spre Dumnezeu a creației nu poate fi astfel realizată decât prin adâncirea corelativă a elementului chenotic, proprie dimensiunii crucii, ce face posibilă semănarea și rodirea prezenței lucrătoare în câmpul eshatologic al dragostei dumnezeiești: „Să nu încetăm de a face binele, căci vom secera la timpul său, dacă nu ne vom lenevi” (Gal. 6, 9).

Florin Caragiu 

Scriptură și Isihasm (29)

Înțelepciunea dumnezeiască rodește în albia isihiei, arată sfântul apostol Iacov: „Cine este, între voi, înţelept şi priceput? Să arate, din buna-i purtare, faptele lui, în blândeţea înţelepciunii. (...) Înţelepciunea cea de sus întâi este curată, apoi paşnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă şi de roade bune, neîndoielnică şi nefăţarnică. Şi roada dreptăţii se seamănă întru pace de cei ce lucrează pacea” (Iacov 3, 13, 17-18). Modul de viață conform cu orizontul de așteptare al înțelepciunii lui Dumnezeu, care constă în „ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea” (II Pt. 3, 13), se asimilează prin sârguința de a fi „aflaţi de El în pace, fără prihană şi fără vină”, socotind „îndelunga-răbdare a Domnului” drept iconomie a mântuirii (II Pt. 3, 14-15).

Florin Caragiu 

Scriptură și Isihasm (28)

Metafora veșmintelor ascunde în Sfânta Scriptură un sens adânc, ce vizează natura transfigurată a omului și a creației. După Căderea primilor oameni din harul divin, Dumnezeu a făcut „lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat” (Fac. 3, 21). Veșmintele închipuie pe undeva acel corp comun, acel mediu de împărtășire al harului paradisiac pierdut de om. De aceea, odată cu Întruparea lui Hristos și cu Învierea Sa, putem regăsi și actualiza acel mod de viață originar și chiar mai deplin, al eshatologiei inaugurate.

Spune Sfântul Apostol Pavel: „Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă” (Colos. 3, 1-4). Moartea semnifică aici o părăsire a modului de viață caracterizat de lupta afirmării de sine egoiste, într-o stare antagonistă ce scindează în sine ființa umană, pentru că o opune însuși chipului său orientat spre comuniune.

În acest context, viața omului este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu tocmai pentru că este vorba despre o trăire tainică, o modelare lăuntrică după chipul lui Dumnezeu, nu după logica salvării aparențelor, a dominației sau a prestigiosului, ci după logica smereniei. „Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, și v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit, unde nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos. Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi. Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii. Şi pacea lui Hristos, întru care aţi fost chemaţi, ca să fiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre; şi fiţi mulţumitori” (Colos. 3, 9-15).

Îmbrăcarea omului în veșmintele virtuților încununate de dragoste (ce au un capăt negrăit în lumina necreată, în Dumnezeu Însuși) întruchipează legătura cu Sursa de viață veșnică, alipirea la Trupul comun de împărtășire din care izvorăște isihia dumnezeiască și prin care are loc restaurarea condiției euharistice a omului și a creației în ansamblul ei.

Florin Caragiu 

Scriptură și Isihasm (27)

Actualizând condiția filială în raport cu Dumnezeu omul ajunge la măsura dragostei și blândeței părintești față de semenii săi: „Nici n-am căutat slavă de la oameni, nici de la voi, nici de la alţii, deşi puteam să fim cu greutate, ca apostoli ai lui Hristos. Noi însă am fost blânzi în mijlocul vostru, aşa precum o doică îngrijeşte pe fiii săi; astfel, iubindu-vă, eram bucuroşi să vă dăm nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, ci chiar şi sufletele noastre pentru că ne-aţi devenit iubiţi” (I Tesal. 2, 6-8).

Sfinții Apostoli cheamă la îmbrățișarea unui mod de viață modelat lăuntric de ascultarea cuvântului lui Dumnezeu ce face lucrător prin credință chipul împărăției și al slavei sale: „Ca un părinte pe copiii săi, precum ştiţi, aşa v-am rugat şi v-am mângâiat. Şi v-am rugat cu stăruinţă să umblaţi cum se cuvine înaintea lui Dumnezeu, Celui ce vă cheamă la împărăţia şi la slava Sa. De aceea şi noi mulţumim lui Dumnezeu neîncetat, că luând voi cuvântul ascultării de Dumnezeu de la noi, nu l-aţi primit ca pe un cuvânt al oamenilor, ci, aşa precum este într-adevăr, ca pe un cuvânt al lui Dumnezeu, care şi lucrează întru voi, cei ce credeţi” (I Tesal. 2, 11-13).

Rodul dragostei părintești este mângâierea și bucuria rodirii în celălalt a darului dumnezeiesc: „De aceea, fraţilor, ne-am simţit mângâiaţi întru voi, prin credinţa voastră, în toată nevoia şi strâmtorarea noastră. Căci acum noi suntem vii, dacă voi staţi neclintiţi întru Domnul. Şi ce mulţumire, pentru voi, putem să dăm în schimb lui Dumnezeu, pentru toată bucuria cu care ne bucurăm pentru voi, înaintea Dumnezeului nostru?” (I Tesal. 3, 7-9). Gestul nostru de dăruire față de celălalt și față de întreaga creație se întoarce astfel la noi ca mângâiere a Duhului Sfânt și isihie dumnezeiască.

Florin Caragiu