Menuț Maximinian, “Crucea nopții” (ed. Școala Ardeleană, 2018)

Poezia trece ca “vântul peste încrețirea apei”, “satul plutește”, “e întuneric în lume”, “licuricii se ascund după lună”, dar tocmai în acest punct “sfârcurile mugurilor tresar”, “noaptea prinde pești”, “sângele se-nvârtește deasupra orașului”, “poveștile prind viață” și “timpul e-mpins de vâsle în larg”. Sub cerul “pufos”, care se ia pe pereți, “lupi flămânzi / cântă la fereastră”.
Emoția-i “pălărie luată de vânt” și dusă acolo unde “iarba strigă a înviere”. Rugăciunea e gest, “prelungire a mâinilor”, natura-i o carte pe care-o răsfoiesc, până se developează o imagine cosmică: "tot mai sus / galaxii”.
“Închide ochii / să mergem mai departe”, mi se șoptește, și, ca în picturile lui Chagall, zbor “de mână cu copilăria”, în al cărei ghiozdan încape primăvara. Și toate acestea pentru frumusețea erosului ce odihnește în agape, întrucât “tu”, “casa mea”, ești “mereu cu mine”.
Iată câte nuanțe se desprind la lectura volumului lui Menuț Maximinian “Crucea nopții” (ed. Școala Ardeleană, 2018), așternut în “notații fugare” și “inserții reflexive în marginea realităților diurne”, percepute “cu o ușoară melancolie” (Constantin Cubleșan).

Florin Caragiu 

sâmbăta morților

azi ne amintim că sunteți vii și purtați

în voi spațiul și timpul. rugăciunile noastre

nu le simțiți venind de undeva departe,

ci izvorând ca o lumină dulce,

care topește grijile lipite de ochi.

și căutați spre noi, sperând și crezând

că nu ne vom lăsa amăgiți

de gândul ce vă vede trecuți în neființă,

uitând că mintea minte, că făpturile

ce ne-apar despărțite sunt întrepătrunse.

că, deși unici și irepetabili, granițele

pe care-ncercăm să le tragem

și să le-ntărim zadarnic în jur,

spre a ne delimita teritoriul, sunt în fapt

tăieturi în noi înșine. asta doare. 

Flavia Teoc, “Fiord” (ed. Limes, 2014)

În volumul său “Fiord” (ed. Limes, 2014), poeta Flavia Teoc ne împărtășește experiența unei lumi în care condițiile extreme subțiază până la transparență culorile vieții, stârnind închipuirea, pe liniile reveriei și basmului, să caute în straniu familiarul, în glacial nota de intimitate și căldură, în noaptea polară “fâșii de soare prelinse-n crevase”.

Atenția față de toate făpturile ce populează fiordul se întoarce ca un însutit ecou: “ochii ascuțiți ai pinilor mă întrebau spune ce-auzi”, iar “peștii înghețați mă priveau dintr-o limbă necunoscută”, în timp ce “pisica roșcată se proptește în coadă și-mi urmărește / orice mișcare / încredințată că secretul întunecat va țâșni din coșul pieptului / dintr-o clipă în alta, ca un șoarece negru”.

În acest mediu aspru, fragilitatea și robustețea cresc împreună: “florile fiordului sunt rugăciuni scurte și decisive / ursoaica prăvălită din munți nu le poate călca (…) au exersat fuga prin rădăcină, prin permafrost”.

Viața apare, așa cum e ea, permanent pândită de întunecare: “asfințitul duruia coborând peste zare”, și de topirea-n neant: “brusc ai fost nimeni îți vedeam coșul pieptului ticsit cu zăpadă”, dar și străluminată de un surâs: “zâmbetul tău / deschide o copcă / în ceața dimineții”. 

Pe paleta versului, contrastele se amestecă, creând feeria: “frigul era o bucurie stranie / desena în zăpadă păduri ecuatoriale”. Alunecarea devine dans pe gheață, plutire: “fără teamă de vii și morți / fără vreo cunoaștere matematică a zborului / piersicile se desprind de creangă și plutesc”, legănare: “când vinul s-a răcorit îndeajuns / la ceasul ales pentru cină, / și untdelemnul s-a încins doar atât / cât să miroasă a floare de soare, / așază-le-n tigaie / și scutură încet ca și cum le-ai legăna / căci aceasta va fi ultima lor amintire” (după ciuperci), “facem mari spărturi în gheața tânără / și pescuim / apoi fiecare rătăcește de la est la vest / legănat de șaua înaltă”, prelingere: “iată, ești în sângele meu prelins cu deșertăciune umană”.

Jocul umbrelor naște lumini: “umbrele sună pe caldarâm / precum un cal tânăr cu copite de aramă”. Natura exersează firescul: “cerul făcea o gimnastică liniștită umflând și dezumflând norii”. Condiția de străin e o economie a spiritului: “străinul e ființa prescurtată a cărei trecere / prin geometria orașului dislocă o cantitate infimă / de aer”.

Brusc, se declanșează reacții lăuntrice cu reverberații cosmice: “mișcarea centrifugă ce lipește semințele de păpădie pe coada / cometelor și ne-aruncă pe hornuri bacilul ciumei / cu iubire nesfârșită explodează în mine ca un rug”.

Este o zonă a oglindirilor semnificative: “și-n ochiul bufniței de noapte / s-a oglindit dintr-o dată / plânsul mielului”, în care se deslușesc  asemănări: “citeam viitorul în trista asemănare / dintre frunzele de ferigă și mormintele pe care le vom naște”, extensii: “noaptea își întinde trupul cu dragoste nimicitoare / peste turle de cretă și aur dospit”, rememorări: “moartea poetului tânăr nu poate fi separată de viață / el rămâne-n amintire ca-ntr-un bob de piper”.

Viața și moartea apar împletite, ca o sabie cu două tăișuri a muzicii existenței: “și două sunete despicându-se din / mirosul puternic și amar al plantelor: / cei vii, întorcându-se în cadență acasă / cei morți, lovind ritmic peretele cu propriul femur”.

Vulnerabilitatea: “cu brațele încleștate mă simțeam vulnerabilă / dintr-un sloi de salină picurau vocile noastre și-mi părea rău / de călăreții fără cai”, frigul și frica: “frigul / l-a înțepenit pe zugravul / intrat în fresca mânăstirii / cu brațele acoperite de cranii / și culori”, “frica aceasta îl făcea atent și tânăr / ea îl purta prin frunzișuri umbroase / unde vocile interioare se transformă în / gramatică vie / ca o patrie cerească înțeleasă / prin experiența simțurilor”, sentimentul de vertij: “când stelele cad, cade frigul, cade capul în piept”, ies din retorta spiritului însuflețite de o lumină purtătoare de sens.

Și chiar, în apropierea neantului, simți cum pulsează totul, savoarea vieții, cu gesturile ei, cât de mărunte, fiind misterios potențată de însăși strâmtorarea sa: “tot mai livid e soarele. cu-aroma lui deșartă / un mânz nevolnic își hrănește botul”.

Florin Caragiu