"Cunoașterea contemporană în orizontul tainei" (Trinitas TV, 23 Ianuarie 2017)

Școala Martiriului (77)

„Când vă urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă; adevărat grăiesc vouă: nu veţi sfârşi cetăţile lui Israel, până ce va veni Fiul Omului” (Mt. 10, 23). Raportarea la momentul de probare a credinței cere un discernământ duhovnicesc al evitării luptei până la momentul când sufletul este pregătit de sus pentru înfățișarea în priveliștea mărturisirii/martiriului – pregătit prin însăși simțirea prezenței lui Iisus Hristos ce întărește sufletul cu dumnezeiască putere. În acel moment de grație, excesul de prevedere înseamnă pur și simplu ispitire și sminteală, afundare în nisipul mișcător al necredinței, cu alte cuvinte a nu cugeta cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor (cf. Mt. 16, 23). Însă a te arunca într-o luptă fără a fi depășit lăuntric prin iubire logica luptei înseamnă a te expune răului molipsitor. Nu întâmplător, sunt multe cazuri de oameni care mânați de ideea dreptății au declanșat revoluții ce s-au dovedit purtătoare mai apoi ale unui spirit sângeros ce a multiplicat răul social (creând o adevărată epidemie colectivă a neîncrederii și urii), în loc să-l împuțineze.

Florin Caragiu 

Școala Martiriului (76)

A fi ales – iată o chemare ce nu poate fi urmată decât înlăuntrul tainei, printr-o schimbare a minții (metanoia). Apostolii Iacov și Ioan îi cer lui Iisus Hristos să le dăruiască a ședea unul de-a dreapta, şi altul de-a stânga Sa, întru slava Sa (Mc. 10, 37). Mântuitorul le răspunde că nu știu ce cer, întrebându-i: „Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?” (Mc. 10, 38). La răspunsul lor afirmativ, Domnul le spune că vor bea acest pahar al pătimirii și vor trece prin acest martiriu sau botez al sângelui, dar alegerea rămâne o taină a iconomiei dumnezeiești. Mai mult, când ceilalți apostoli se mânie pe Iacov și Ioan că au îndrăznit să pretindă această întâietate, Iisus îi potolește, răsturnând logica obișnuită, a urmăririi întâietății prin dominație: „între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru” (Mc. 10, 43). Modelul suprem al logicii vieții celei noi este dat de Însuși Fiul Omului, Care „n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Mc. 10, 45). Așadar, în primul rând alegerea rămâne întotdeauna o taină, care atrage sufletul ce răspunde chemării ei, însă nu poate fi raționalizată sau afirmată în mod egocentric, pentru că miezul său viu constă în dragostea față de celălalt până la jertfă și tocmai dăruirea de sine e busola ce ne orientează în necunoscutul ei.

Florin Caragiu 

Școala Martiriului (75)

Să te împrietenești cu spațiul și cu timpul înseamnă a le integra în iconomia ființei prin cuvânt și prin duh. Cuvântul poate fi un cuprinzător al spațiului, care-i conferă intimitate, făcându-l coextensiv cu stările sufletești. Prin duhul ce o animă memoria poate coagula timpul în prezență. Timpul și spațiul sunt aduse astfel în miezul intimității fecunde a chipului lui Dumnezeu, unde capătă reflexe ale eternității. Astfel înaintea feței lui Dumnezeu ele se descoperă ca filele unei cărți a vieții ființei și lumii, ce se rescrie, umplându-se de noi înțelesuri, la fiecare lectură duhovnicească.  

Florin Caragiu

Școala Martiriului (74)

O alegorie ce închipuie destinul naturii în relație cu umanitatea poate fi văzută în povestea Frumoasei din pădurea adormită. Atingerea („sărutul”) iubirii umane poate aduce la viață, poate trezi răspunsul logosic, expresiv al naturii ce se face astfel părtașă menirii omului de a liturghisi unirea creației cu Dumnezeu. Gândul bun, intenționalitatea euharistică actualizează („trezesc”) astfel potențele logosice ale naturii înconjurătoare, în timp ce un act guvernat de logica antagonistă a Căderii contribuie în direcția dezactivării („adormirii”) lor.

Florin Caragiu 

Școala Martiriului (73)

Râvna unui bun început este în timp amenințată de tocire prin rutină, prin automatism, prin slăbirea atenției și interesului față de lucrurile considerate deja știute și intrate în reflex, prin neîngrijirea de continua înnoire necesară vieții duhovnicești. De aceea, cel mai important reflex ce trebuie dobândit e acela al deschiderii față de noutatea ce plinește. Aceasta nu înseamnă o căutare a unei noutăți cu orice preț, pentru că nu orice lucru nou generează și o împrospătare și o întregire a ființei lăuntrice. Fetișismul noului produce, din contră, o saturație potrivnică înnoirii interioare. Este vorba mai degrabă de acea noutate și prospețime în ordinul vederii asupra lumii așezate intențional în lumina Sfintei Treimi. Noutatea este generată prin excelență de atingerea transcendenței divine,  de o întâlnire cu Dumnezeu, Cel ce pe toate le face noi (Apoc. 21, 5). Cu adevărat, „Dumnezeu este Iubire” (I In. 4, 8) și iubirea autentică are capacitatea vederii chipului celuilalt de fiecare dată într-o nouă lumină. De aceea, niciodată mijloacele înaintării spre Dumnezeu nu trebuie să devină un scop în sine, care să ne facă să pierdem simțirea înțelegătoare a prezenței și iubirii Lui, precum și dragostea față de aproapele.  

Florin Caragiu