dragostea-nvie netrăitele
genunchii ei frânți în
sticlă ciobită
pescuiesc
gândul cu cearcăne-adânci
ne aducem aminte
aureola încâlcită-n cupa
nașterii
băută până
la fund
cu
simțământul că da
viața merită
să fie trăită până la capăt
între
posibil și imposibil
Cu dragostea ei de mamă, femeia cananeeancă, a
cărei fiică era rău chinuită de demon, aleargă ca la singura și ultima scăpare
la milostivirea lui Dumnezeu și, mai mult, trece „proba smereniei”, așa încât
voia ei devine una cu voia Lui, auzind de la Hristos: „O, femeie, mare este
credinţa ta; fie ţie după cum voieşti” (Matei 15, 28). „Şi s-a tămăduit fiica
ei în ceasul acela”, continuă Evanghelia. Nu întâmplător, în versetele
următoare se povestește cum Iisus s-a suit pe munte și a vindecat şchiopi,
orbi, muţi, ciungi, şi pe numeroși alţii aduși la picioarele Lui. Cumva,
dragostea și smerenia unei persoane nu numai că poate atrage milostivirea lui
Dumnezeu asupra celui pentru care se roagă, ci poate atrage, pe căi nebănuite,
și o revărsare de har peste o mulțime de oameni suferinzi. Cu alte cuvinte, se
poate vorbi despre un efect „global” al iubirii.
și mi-am adus aminte
pe când eram singur
se-ntunecase pe
arterele strâmte
dinăuntru, cuvintele
palide
mă priveau cu un
amestec de milă și spaimă
alungasem iertarea cu
vorbe fără rost
dreptatea ședea lângă
mine
ca o minge ușor
dezumflată
pe trepte, afară
la ușa ferecată am
șezut și am plâns
Ce ne spune „Pilda talanților” din Evanghelie? Între altele, că fiecare dintre noi avem anumite daruri de la Dumnezeu. Că unii avem mai multe, alții mai puține, nu trebuie să fie motiv de invidie. Nu trebuie să resimțim darul bogat al aproapelui ca pe o punere de presiune asupra noastră. Cel mult, ca pe o stimulare benefică. Nici darul mai smerit al celui de lângă noi nu trebuie să constituie motiv de dispreț, ci de revărsare altruistă spre el a darului primit. Așa se întâmplă cu ierarhiile îngerești, ne spune Sfântul Dionisie Areopagitul. Fiecare trebuie să lucrăm la măsura noastră. Darurile ni s-au încredințat pentru a le lucra în folosul comun. Cu alte cuvinte, nu sunt ca să ne mândrim cu ele, ci ca să le împărtășim celorlalți, să ne bucurăm cu toții de ele. Așa atingem propria împlinire, fericirea. Suntem iconomi ai darurilor noastre, pentru care, mulțumind lui Dumnezeu, Îl chemăm să lucreze în noi pentru rodirea acestora în taina comuniunii.
Florin Caragiu
nimic nu se compară cu libertatea sufletului, a cărei imagine palidă este saltul.
când realitatea-i
apariție, vedem din toate colțurile deodată
centrul în care
întinderile nu mai sunt împărțite de granițe,
ci developează prezența în
care scapără o lumină.
dacă pierdem toate, rămâne
ceea ce ne face vii.
suntem ai tuturor, disponibili pentru a dărui ce avem mai de preț,
comoara ascunsă în noi de
la facerea lumii:
chipul în care iubim și suferim
– îl purtăm și ne poartă.
sclipirea-ngropată sub
orizont schimbă cerul palid al iernii.
frigul rămâne în piele, clopotul bate, pe limbă ni se topește un
nume.
ne regăsim liber în voi, cei
ce auziți aceste cuvinte
și nu
știți de unde vin, unde se duc.
în zadar încercăm să demonstrăm că va mai fi și
clipa următoare.
facem un pas înainte, într-un gest reflex, și
pământul ne ține.
ciorile ne cheamă să vedem
frumusețea ascunsă în iarna asta caldă.
cine intră pe ușă?
feriga cu antenă, un vas de teracotă și curentul plăcut ce ne
trage,
de când Cineva a lăsat
fereastra cerului deschisă.
moartea-i așa cum este: o înfrigurată ieșire
dintr-o odaie cu lucruri nefinisate,
ca niște poeme mâzgălite pe pereții la roșu,
inima spune: rece, cald, lăsându-ne să ghicim
încotro-i fericirea.
Florin Caragiu
Chiar dacă, privind la nevoințele spre desăvârșire ale Sfinților Părinți, ni se par a fi uneori peste fire, inaccesibile nouă, celor de astăzi, nu e mai puțin importantă și vitală pentru noi înțelegerea experienței și ascezei lor pentru a o aplica noi înșine cu folos în doze mici.
Asceza înseamnă, în
fond, înfrânare. În primă instanță, înfrânare de la pornirile pătimașe. Și, ca
să nu lăsăm în locul lor un gol, pe care acestea tind să-l reumple, înlocuirea
lor cu virtuțile, ce sunt tot atâtea tinderi spre sfințenie și desăvârșire.
Un al doilea sens al
înfrânării este înfrânarea minții de la împrăștiere, risipire și așezarea ei
sub ascultarea conștiinței. Prin adunarea minții în participarea la Sfintele Taine,
rugăciune personală, cultivarea virtuților și faptele dragostei, omul
dobândește acea simțire înțelegătoare, pătrunsă de har, ce face posibilă nu
numai o alegere responsabilă între binele și răul evidente, ci și între bine și
(părutul) bine. Este esențială căpătarea acestui discernământ duhovnicesc, dată
fiind paleta uriașă de oferte cu aparență bună din ziua de astăzi.
De aceea, aplicarea, adaptată
la măsura noastră și în forme accesibile, a ascezei/nevoinței Sfinților este o
nevoie vitală a lumii de astăzi, pentru deșteptarea unui simț duhovnicesc de
orientare și o punere a minții sub ascultarea conștiinței, tocmai spre a o feri
de slăbănogirea ei prin patimi.
Florin Caragiu
trupul dă bătălii fantastice pentru mine, cu
pierderi uriașe și biruințe pe muche de cuțit. stau și-l privesc și mă uimesc de
cât de tihnit pot fi bându-mi ceaiul de dimineață, gândind la așezarea zilei sau reflectând
la cursul acestei vieți în care haosul îmblânzit, turnat în forme familiare, și
totuși mereu surprinzătoare, îmi amintește de dragostea ce m-a creat din nimic.
mulțumesc și iar mulțumesc, cu o dăruire ce este deopotrivă o deschidere spre primire și înnoire. gestul acesta e o rugăciune cu memorii euharistice, în care mă uit și mă regăsesc, și întorc
darul de Sus naturii din mine, ce luptă să mă țină în viață.
„Dacă într-adevăr te-așteaptă cea mai bună dintre morțile posibile; singura ta grijă rămâne s-o trăiești pe cea mai bună dintre viețile posibile”.
O maladie a omului pe care o cunoaște epoca contemporană este fragmentarea. În activitățile noastre zilnice s-au înmulțit sarcinile. Când lucrezi spre îndeplinirea uneia din ele, cel mai mult consum de energie are loc în momentul variației bruște în trecerea de la una la alta. Înmulțindu-se cerințele și trecerile bruște de la o sarcină la alta, omul e pândit de oboseală și nevroză. I se cere să fie tot mai spontan, să se oprească brusc din ceva și să treacă la altceva de zeci de ori la rând, dar adesea clachează, și începe să maifeste o lipsă de prezență. Mintea apare supusă unui bruiaj continuu, unui asalt amețitor de impulsuri și trebuințe, încât nu se mai poate odihni și regenera cum se cuvine. Se dezvoltă rezistențe, reprimări, blocaje care sapă la temelia sănătății psihice și fizice. Sistemul imunitar e penetrat, reușește cu greu să facă față și după un timp se instalează vilnerabilitatea și, în cele din urmă, boala.
Am cunoscut monahi care, fiind ucenici la
părintele Ghelasie, erau supuși aceluiași asalt, prin ascultări numeroase și
diverse. Erau sfătuiți, însă, să păstreze mintea alipită de rugăciune și
închinare. Rugăciunea devenea pentru ei, prin ascultare și pomenirea lui Iisus,
un factor regulator al sănătății sufletului și trupului. Rugăciunea și gestul
de închinare (vizibil sau numai în minte) aduce la prezență sufletul, care,
luminat de chipul divin, devine încet-încet prezent în toate aceste ascultări/sarcini,
și, spre deosebire de minte, fiind simplu, neîmpărțit și neconsumabil ca mintea/energiile, nu se fragmentează în ele și ține adunată și mintea alipită de el.
O cheie a ieșirii din impasul generat de
fragmentare constă în rugăciunea și gestul iconic de stare în închinare
înaintea lui Dumnezeu (static sau dinamic, cu întreaga ființă), asimilate
astfel încât mintea să se odihnească în suflet și sufletul în Dumnezeu. Această
așezare a ființei ne dă adevărata spontaneitate și răbdarea cu bucurie în orice
încercare.
