Iustin Panța: "Intențiile tăcerii" (Charmides, 2012).

După apariţia la editura Vinea a Operei lui Iustin Panţa într-o Ediţie Definitivă, „Iustin Panţa debutează”, cartea „Intenţiile tăcerii” (Charmides, 2012) fiind „pregătită pentru tipar în 1986, când Iustin avea 22 de ani” – observă în cuvântul introductiv Alexandru Uiuiu, accentuând în plus gravitatea rostirii poetului trăitor „ca o picătură de sânge care vorbeşte”.

În tărâmul nelămuritului, al tăcerii în care se topesc cuvintele:

„Vreau şi eu să vorbesc – dar tu îmi pui degetul pe gură / făcându-mi semn să tac. / (Este un gest moştenit din trecut, / în care celor tineri le era neîngăduit să vorbească / celor bătrâni, comunicau doar prin semne). / Atunci am tăcut. Chiar mai mult, / ţi-am sărutat încet degetul. / Dar îmi aminteam: va veni ziua când fiecare / va trebui să adunăm toată sarea risipită în timpul vieţii / cu pleoapele” (Risipa sării),

au loc convertiri nebănuite ale imaginii lumii şi sinelui:

„Şi te priveşti. / Şi te priveşti. Şi te priveşti. Şi observi că semeni binişor / cu cel pe care-l urăşti, da, da, chiar şi pomeţii obrajilor / culoarea ochilor, nasul… / Da, eşti leit acela pe care-l urăşti, îl urai – îţi şopteşti duios – / acum îl iubeşti. Eşti îndrăgostit nebuneşte / de el” (A doua tâlcuire în oglindă),

actualizări iconice ale posibilului:

„Ea s-a îndrăgostit de un mort. / Ea stătea în genunchi şi plângea. / Ea nu a existat niciodată. Niciodată” (Pledoarie pentru ea).

Sub forţa gravitaţională a eului, dorinţa ricoşată în durere îşi exercită impactul asupra fiinţei, conferind cunoaşterii dramatismul unei sângerări provocatoare de sens: 

„Când bate vântul – asta înseamnă că este o uşă / a lumii întredeschisă (…) Dorinţa mă îndeamnă să posed totul şi trag totul înspre mine / aşa cum un copil care merge de-a buşilea / trage de colţul feţei de masă / şi sparge paharele şi vaza de cristal. Asta nu-i nimic. / Dar apoi el duce la gură cioburile acelea, / aşa cunoaşte el lumea, cu gura, / se răneşte, sângerează şi plânge. Asta înseamnă ceva” (A patra tâlcuire în oglindă).

Limbajul însuşi are dificultăţi în a fixa experienţa paradoxală, stările trecerii la limită:

„Râsul şi plânsul – întotdeauna m-am slujit de ele greşit, / ca de două cuvinte pe care le confund, / dintr-o limbă aproape necunoscută” (Confuzii),

între subiect şi obiect având loc surprinzătoare oglindiri reciproce, transfuzii şi fuziuni:

„Este mai bine aşa – să fie o gratie la fereastra / mezaninului învechit de pe o stradă imaginară, / o gratie pe care încerci să o smulgi din peretele gros/ şi nu reuşeşti; fiindcă ea se continuă / prin tine” (Mai bine aşa); „Poate ai să vezi odată venind înspre tine o fiinţă / (orice poate fi o fiinţă când te oglindeşti tu acolo) (…) Bine – mi-a spus fiinţa aceea venind înspre mine / atunci pipăie-mi palmele, uită-te bine la ele. / Şi am crezut” (Promisiune).

Gândul îşi developează în limbaj marca intersubiectivităţii, cuvintele însele fiind, în labirintul existenţei, semne indicatoare spre Celălalt, purtătoare de sens între chipul realităţii şi realitatea imaginii:

„Îi vorbeam (frământându-mi mâinile una de alta, / în palmele lor începând să se reflecte neliniştea vorbelor mele): / «Încearcă să nu repeţi. Ci să spui. / Repetând un cuvânt, fiecare silabă a lui se toceşte de îndârjirea ta / şi atunci îi uiţi înţelesul. (Acesta / ocoleşte, ocoleşte – nu întreabă ce – ca pe o casă / căreia înconjurându-i pereţii nu găseşti uşa pe unde să intri). Uite, încearcă să spui TU...»” (Titlu alb);

„Totuşi oamenii trăiesc o dezvoltare în noi / şi alta în afara noastră” (Outsider);

„Dar gândul acela acum e uitat, / gândul acela semănând cu un om care tuşeşte / spre a fi văzut de cineva şi salutat, / sau cu un câine vagabond / ţinându-se o parte din drum după tine / şi-apoi traversând brusc o stradă. / De fapt nu tu l-ai uitat / ci el nu te-a mai ţinut minte pe tine” (Titlu alb).

Aterizând pe coala de scris, ele evocă o purtare de grijă ce desfăşoară firul întâmplărilor:

„Deci scrisul pe bucata de hârtie / e ca sentimentul nefiresc trăit când cineva / are grijă de tine şi-ţi găseşti pijamaua / împăturită cu grijă în pat. / Chiar dacă tu deseori te culci fără să o mai îmbraci” (Destăinuiri) 

spre lucruri „de care ne e atât de greu să ne apropiem” şi răspunsuri „atât de greu de rostit”. În acest punct critic, conştiinţa întoarce faţa eului liric spre locul traumei, ca spre o teribilă judecată, dar şi o oportunitate a regăsirii de sine:

„Aşa s-a întâmplat şi acum: / încercarea de a mă convinge de bucuria unei zile trecute, / încercarea aceasta însemnând până la urmă / gestul cu care deschizi cutia Pandorei / care e mintea – acum o casă pe care o bântuie / fantoma, şi tu te tragi cu spatele înapoi, / încet, până te loveşti cu umerii de ceva. / Iar obiectul acela fiind propria ta conştiinţă, / simţind cum mâinile ei îţi îndreaptă neîndurătoare / capul spre locul de unde vii îngrozit” (Fiasco).

Venirea la apariţie întâmpină stranii sincope:

„Să ne facem cumva auziţi, sau văzuţi – (…) Ştiu că odată am bătut la o uşă / dar degetul nu făcea nici un zgomot” (Evacuarea sălii),

sentimentul de claustrare în faţa morţii fiind înfruntat prin scrijelirea cu unghia a versurilor pe capacul dinăuntru al sicriului, prin efectul cuantic al „mirării heruvimice”, sau prin sentimentele strecurate ca nişte virgule ce descurcă frazele existenţei.

Sub fasciculele ce realizează fisiunea poetică, imaginile se transformă, răsfrângerile se decelează:

„Iată cum ai vrut tu să fie: / (desigur, o expresie intenţionat evazivă) / o imagine cuprinzând într-un plan mai îndepărtat / doi oameni bătrâni, dar apropiindu-te să-ţi dai seama / că de fapt unul e foarte tânăr doar celălalt merge nesigur, sprijinindu-se pe un braţ / privind înainte la pietrele pe care urma să calce. / O existenţă boemă (a tânărului asupra căruia / te-ai înşelat doar fiindcă starea epuizată a celuilalt / se răsfrânge asupră-i) / adăugată profunzimii din ochii bătrânului / privind atent următoarele întâmplări pe care / va urma să le calce. / Iar în mersul acesta în doi / ai o izbitoare certitudine de întreg / ca şi cum tânărul ar fi trăit unul câte unul / toţi cei douăzeci de ani ai săi / iar bătrânul şi-a început viaţa doar / de la vârsta aceea. / Şi dacă am continua raţionamentul / într-un asemenea fel / ne vom da imediat seama / că amândoi sunt foarte tineri. / Asupra lor altceva (altcineva?) / îşi răsfrânge o stare de bătrâneţe apăsătoare” (Răsfrângeri).

„Întoarcere la izvorul primar al unei străvechi duioşii”, poezia lui Iustin Panţa aminteşte de întunericul în care adastă un dram infinit preţios de iubire, rememorând taina ce ne învăluie precum unele gropi peste care

„pământul nu se aruncă, / se aşterne – aşa cum ai înveli un copil, / să doarmă până dimineaţa în căldură” (Timp mort (în căutarea lui?)).

 Florin Caragiu