Poezia

Poezia nu ține loc de viață.

Poezia nu e un substitut pentru viață.

Poezia, după cum putem lesne observa, ia în răspăr viața.

Asta pentru că viața însăși nu e ce ar trebui să fie, cu alte cuvinte nu e ce simțim noi că ar fi posibil să fie.

Poezia presimte un mod de viață posibil și dă curs chemării ei.

Poezia răstoarnă ordinea lumii, venind în întâmpinarea imposibilului după care tânjim în secret.

În poezie lucruri cât se poate de depărtate din punct de vedere istoric, geografic, cultural, psihologic, social, politic etc. se apropie, fac atingere între ele, se întrepătrund și își comunică însușirile.

În poezie, lucrurile aparent incompatibile se redescoperă într-o stranie familiaritate.

Poezia este o rugăciune învăluită după schimbarea modului actual de viață, cu toată rigiditatea și inerția și înstrăinarea ce-l caracterizează.

Poezia răscolește în noi viața și o așază cu fața spre taină.

Scoate din făgașul ei viața și îi dă un impuls spre un nou chip al ființării.

Poezia figurează acest chip atunci când conferă oricărui sfârșit și declin tensiunea și prospețimea unui nou început, relansând surprinzător lumina vieții ce se stinge.

Poezia răstignește rațiunea pe crucea învierii.