Mihail
Gălățanu reușește să inducă - cu “exuberanță lingvistică” și un “farmec
dureros” (Alex Ștefănescu) - forța răsturnării logicii comune: “Şi
poate va veni o zi/ când capul va tăia securea”, răsfrângând halucinant
jindul poetic în vortexul contrastelor vieții.
Florin Caragiu
Florin Caragiu
Textele
Ioanei Nicolaie se rotunjesc purtate de apa iute a gândului în
vâltoarea unde se mixează în proporții bine nimerite jocul legănat al
memoriei și arderea prospecției ce ține piept înghețului clipei, cu
fericita spontaneitate proprie unei arte poetice pentru care „în inimă
toți aricii aleargă deodată”.
Florin Caragiu
În general, în poemele lui Nicolae Tzone se prezintă existenţa reflecţiei şi se lasă deschisă posibilitatea existenţei metafizice. Această deschidere naturală către metafizic (implicit prin aluzii mitologice sau istorio-file cu pomeniri de domniţe, săbii, piramide, faraoni, brunhilde etc.) este la Tzone semnul unei maturităţi graţie căreia refuză să trăiască ambivalenţa ca indecizie şi nu refuză opţiunea în numele ambivalenţei sau ambiguităţii. În fapt, ambivalenţa este suportul ontologic tocmai al alegerii şi nicidecum al indeciziei asumate ca atare. De altfel, pe scena poeziei se joacă viaţa şi moartea, poetul este pe rând sau simultan mort şi viu, ceea ce înseamnă că există un subiect deasupra vieţii şi morţii din planul reprezentării, un trăitor atât al vieţii cât şi al morţii, dar oricum, dincolo de ele. Aceasta înseamnă să ai viaţa poeziei în acelaşi timp dublă şi cu atât mai unitară în fond.
Florin Caragiu
În general, în poemele lui Nicolae Tzone se prezintă existenţa reflecţiei şi se lasă deschisă posibilitatea existenţei metafizice. Această deschidere naturală către metafizic (implicit prin aluzii mitologice sau istorio-file cu pomeniri de domniţe, săbii, piramide, faraoni, brunhilde etc.) este la Tzone semnul unei maturităţi graţie căreia refuză să trăiască ambivalenţa ca indecizie şi nu refuză opţiunea în numele ambivalenţei sau ambiguităţii. În fapt, ambivalenţa este suportul ontologic tocmai al alegerii şi nicidecum al indeciziei asumate ca atare. De altfel, pe scena poeziei se joacă viaţa şi moartea, poetul este pe rând sau simultan mort şi viu, ceea ce înseamnă că există un subiect deasupra vieţii şi morţii din planul reprezentării, un trăitor atât al vieţii cât şi al morţii, dar oricum, dincolo de ele. Aceasta înseamnă să ai viaţa poeziei în acelaşi timp dublă şi cu atât mai unitară în fond.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu